agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3369 .



Crimă și pace bună
prose [ ]
capitolul al XIII-lea
Compilation: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Marius Marian Solea ]

2007-08-01  | [This text should be read in romana]    | 



13

În cele ce urmează, îmi este aproape teamă că veți considera, probabil, că iar ați fost obligați să suportați un aspect al frivolității mele, descriind aici o întâmplare care, cu siguranță, ar fi putut să lipsească, dacă eu aș fi chibzuit mai mult asupra rostului acestei cărți. Mă tem de o neîntâlnire. Dar numai importanța pe care a avut-o respectiva întâmplare în sufletul personajului nostru, vedeți?, deja nu am mai spus al meu, convins fiind că dumneavoastră ați început să colorați, așa cum ne-a fost, mai înainte, înțelegerea sau, cel puțin, cum a fost speranța mea, m-a convins să o repun aici, să nu despart definitiv întâmplările, să nu omit unele aspecte care v-ar putea ajuta să înțelegeți și pe mai departe aceste cuvinte, lăsate aici ca un testament necerut de nimeni, dar esențial pentru cei care ar putea să ducă mai departe un gând. Acest moment, descris poate nefiresc aici, ar fi putut avea șansa de a opri unele dintre hotărârile de atunci ale personajului.
Marin Petreanu se găsea acasă, era într-un sfârșit de săptămână, sâmbăta, pe la ora zece, oră când tinerii abia dacă-și propun câte ceva pentru timpul care vrea să vină, ore cu mult mai relaxate decât cele din timpul săptămânii, decisiv limitate de programul școlar. În acele momente, își căuta de lucru prin camera sa. Nu avea însă chef să facă acea curățenie obligatorie, confortabilă lui. Dorea puțină ordine pe masa de scris, fără de care nu găsea armonia înaintea unei pagini albe. Îi rămăseseră de scris două articole. Unul, considerat chiar de el însuși a fi neimportant, pe care îl putea trata relaxat, despre un șofer care, cu o săptămână în urmă, în Autogara din Târgu-Jiu, fusese cuprins de furie pe înghesuiala călătorilor, plecând din stație cu autobuzul aproape gol, în uluirea generală, lăsând jos mulți bă-trâni cu bagaje grele și fără altă posibilitate de a ajunge în acea zi acasă, în satele de reședință. Asistase, întâmplător, la scena respectivă. Privise chipurile acelor oameni, de o covârșitoare tristețe. Totul se petrecuse în ziua în care plecase la țară. Celălalt text, mai important și incriminator, era despre lipsa de interes a autorităților administrative și culturale din Gorj față de niște documente ale lui Constantin Brâncuși, găsite de Petreanu la un nepot din Hobița natală al sculptorului, învățătorul Dumitru Brâncuși, despre care voi mai avea prilejul să aduc informații sub ochii domniilor voastre, peste numai câteva zeci de pagini.
S-a auzit sunând telefonul. S-a apropiat fără nici un fel de tragere de inimă și, fiind singur acasă, trebuia să răspundă. Nu avea prea multă convingere însă. În general, nu îi plăcea să primească telefoane neanunțate, mai toate inițiau o pierdere de timp, invitații în oraș, întâlniri cu „confrații” sau cu colegii de școală. Se temea și acum să nu îl cheme cineva le vreo cofetărie, amicii pe terenul de fotbal. Nu se simțea deloc în largul său atunci când trebuia să refuze pe cineva. Pe de altă parte, cine ar fi luat în serios o scuză ca a lui, aceea de a avea de scris niște articole… Ar fi fost o scuză ridicolă chiar și pentru cei din cenaclu, cât despre băieții de la stadion, nici nu era posibil să le fie spusă. Oricum, acestora nici nu le-ar fi trecut prin cap o asemenea idee… Ridicând receptorul, era pregătit pentru ce avea să zică, în caz că l-ar fi căutat pe el. Sunt convins că și dumneavoastră ați încercat acest sentiment de siguranță de sine, înaintea unei minciuni minore, fără nici un fel de importanță. Surprinzător, era o voce de femeie. Telefoanele care îi solicitau părinții erau date mai pe seară, după opt, mai exact.
- Bună ziua! Aș dori să vorbesc, dacă se poate, cu Marin Petreanu.
- La telefon. Se poate, dar cine sunteți și în ce problemă îl căutați?
- Sunt Clara…
- … Îmi pare rău, dar nu știu pe nimeni cu acest nume. Cu ce vă pot ajuta?
- Să nu îți pară atât de rău… În urmă cu o săptămână, păreai a mă cunoaște mai bine. Mi-ai trimis un răvaș, cu o rugăminte… La terasa din fața hotelului, în cazul în care nu îți mai aduci aminte, deși nu cred…
În acele clipe, parcă o explozie interioară i-a tăiat picioarele, săgetându-l scurt și repetat. Există o temperatură co-respondentă acestor emoții spontane. Tensiunea de acum i s-a urcat în obraji, pe dinăuntru, întocmai de cum se suie lumina pe gardurile de țară, expuse înspre răsărit, iar suflul i-a împins, cu putere, tâmplele către pereții mult prea apropiați ai camerei. Mâinile începeau să îi fie aproape străine. Inerte, nu mai participau la nimic. Nu găsea nici o replică, dar nu voia nici o secundă de tăcere, în plus. Spre finalul acelei surprinzătoare senzații, a rostit un da salvator, urmat de o întrebare pe cât de naivă, în spontaneitatea ei, pe atât de consistentă, în cazul în care această „discuție” s-ar fi desfășurat, pregătită, în cu totul alte condiții, conotațiile ei rămânând, firește, aceleași. Petreanu s-a agățat cum se agață un orb de un perete murdar, când este luat de șuvoiul de ape. Întrebarea lui către Clara a fost: „… o rugăminte? Ce rugăminte?”
- Mi-ai dat întâlnire. Deși puțin întârziat, putem împlini, nu știu în ce măsură, textul scris de tine… Am înțeles din el că ar fi fost o invitație.
- Aaa…, despre asta era vorba? Bine… Unde și când ne vedem? Dar de unde ai numărul? Nu mă mai așteptam… (Vă amintiți, cred, că Petreanu îi scrisese că va fi două zile la rând, așteptându-o, la aceeași oră, în locul respectiv, acolo unde o și văzuse. Ca un detaliu, asupra căruia nu am găsit de cuviință să mai poposesc, vă pot spune acum că acea femeie nu venise defel, în nici una dintre cele două zile propuse. Cert este că aproape nici nu băgase de seamă. Luat cu altele, aproape că uitase de ea. Veți vedea, curând, și de ce nu îi răspunsese, justificarea ei, cel puțin... )
- Te aștept eu acum. Nu în oraș, ci la mine acasă. Ai să-mi spui totul aici, iar de la mine ai să afli de unde am numărul și încă altele… Ia ceva de scris pentru adresă!
Aceeași explozie, cu efecte similare, i-a bubuit viscerele. A lăsat receptorul pentru a pleca după ceva de scris, avea unde să noteze, agenda era lângă telefon. Abia putea să meargă. O emoție puternică lovea încet în așchiile fumegânde ale sufletului în care ardeau pasiunile ca niște gunoaie târzii, adunate primăvara devreme, rezultând un zumzet greu și înfundat, care îl locuia în lipsa unui autocontrol la îndemână. Viața părea că se retrăsese, pentru câteva clipe, dintr-un simț ciudat de autoconservare. În schimb, în pantaloni, se petrecuse, brusc, cel mai firesc fenomen într-o astfel de situație, semn că ea are mereu înțelepciunea unei esențiale retrageri, de maximă eficiență în condiția ei de bază, perpetuarea. Indiferent de situație, exista dovada că viața are niște priorități…
- Ești foarte surprinzătoare, Clara. Zi-mi adresa. Nu mă așteptam…
- Calea Victoriei 84, bloc 4, scara 3, apartament 17, este o ușă vopsită în alb. Astăzi ești liber? Dacă îți este mai bine, putem lăsa și pe mâine. Nu este nici o grabă…
- Nu... Astăzi ar fi mai potrivit. Mâine ar trebui să merg undeva. În plus, până mâine, te poți și răzgândi...
Simțea cum își recâștiga treptat posibilitățile de comunicare, reușise inclusiv să mintă în legătura cu ziua de duminică… Nu avea cum să amâne această întâmplare. Și, de altfel, intrase în frenezia unui copil care vede cum începe să i se împlinească visul naiv… Aștepta răspunsul Clarei tot așa cum își pândește un animal de pradă victima.
- Da, măi, da… Mai potrivit… Bine, te aștept astăzi, în jur de ora unu. E bine? Nu este prea repede pentru tine?... Ai, totuși, două ore.
- Nu e repede… E chiar proporțional cu dorința. Nu-ți face astfel de probleme. În ce zonă, pe Victoriei, este blocul tău?
- Știi unde se află magazinul „Sport-Turism”?
- Îl știu.
- Exact deasupra lui, dar să nu te aștepți la cine știe ce lucruri… Doar o să vorbim.
- Nici vorbă să mă aștept la ceva! La nimic nu mă aștept. Și de ce aș face-o? Nu sunt atât de naiv.
- Nici chiar așa, la nimic…
- Păi, atunci la ce? Devin chiar foarte interesat…
- De pildă, spune, vrei să ieșim diseară în oraș? La Cinematograful Victoria este un film bun, aș vrea să îl văd.
- Evident. Sunt un tip constant în opțiuni, chiar consecvent.
- Poți să propui și tu o variantă. Pentru film, am mai vorbit și cu o prietenă.
- Nu știu acum. Oricum, sunt foarte surprins. Vedem noi… De parcă am avea în Târgu-Jiu atâtea variante…
- Bine. Te aștept. Pa!
- Salut…
Odată așezat telefonul în furcă, toate întrebările au năpădit peste el, în avalanșe repetate. Vorbise bătrânul cu ea? Și, dacă o făcuse, ce anume i-ar fi putut spune? Era o numai o glumă a ei, se hotărâse după ce îl ascultase pe bătrân? Dacă era așa, de ce nu îl sunase acesta mai înainte? Măcar să-i fi spus că vorbise cu ea. Clara... Ce nume, destul de rar! Și ce sigură era fata asta pe ea! Normal, dacă fusese inițiativa ei... Ar fi bine să îl sune pe Pușcu, să afle de la el dezlegarea acestei enigme. A insistat de câteva ori, nu răspundea nimeni. Nu avea ce să mai facă! Se va duce fără să știe nimic! Acestea sunt cele mai grele momente, când faci un lucru și nu știi nimic despre el, când nu controlezi contextul desfășurării lui. Dar, în fond, ce putea să i se întâmple? Maxim putea să fie o farsă născută din amuzamentul unei femei. Nu din răutate. Și nu era nici măcar o femeie obișnuită... O prostituată! Dar ce prostituată! Avea o strângere de inimă, o teamă de ea. Se va duce... Trebuia să se grăbească oarecum, avea multe de făcut până atunci, măcar textul cu șoferul ăla imbecil ar fi trebuit să fie scris... Singura problemă ar fi fost dacă nu era apă caldă. Ar fi fost obligat să încălzească pe aragaz în două-trei oale. Apoi urma să le verse în cadă, clocotite, combinate, la sfârșit, cu apă rece.
Oare s-ar fi cuvenit să îi ducă un cadou, un lucru cât se poate de neînsemnat, flori, o cutie cu bomboane de ciocolată? – Nu, ar fi absolut penibil. Se va duce doar cu puța...
Avea noroc, curgea apă caldă. Cât timp se va umple cada, ar fi bine să se așeze un timp pe spate, în pat, să se gândească în ce mod va trebui să se poarte, nu trebuia să fie un copil, așa cum îl arăta chipul, femeia aceea s-ar putea răzgândi. De ce îl chema? Datorită acelui bilet sau poate că vorbise bătrânul cu ea... Ar fi bine să reușească să nu îi arate dorință, să pară cât mai detașat, politicos, chiar să mimeze puțină timiditate, cel puțin pentru a o masca pe cea reală. Nu mai putea de nerăbdare, îi venea să se rostogolească în pat, toată carnea își începuse zbaterea. Se părea că trupul înțelesese deja momentul fast și își reprezenta înaintea sufletului evenimentul, îl trăia deja, simplu și dedicat. Inima căuta ritmuri pentru melodia emoției lui, pentru că, într-adevăr, fiecărei emoții îi corespunde o melodie anume, abia perceptibilă și neglijată de acel timp care se înmulțește prin diviziunea celulelor sale.
În ce fel de haine se va îmbrăca? Aproape brutal s-a repezit spre dulap și a început să caute, să aleagă. Cel mai bine îi stătea în albastru și în alb. Dar nu avea la îndemână nici o cămașă călcată. Își va călca singur, imediat după baie. În acest fel, avea să se usuce și părul mai bine, vechea temere care îi fusese inoculată de către mamă, „să nu ieși niciodată afară cu părul ud, poți să faci meningită!” Cam acesta rămăsese cel din urmă sfat de care ținea cont.


Toate trecuseră nespus de greu. Și masa, și baia, și pregătitul hainelor. Ieșit în stradă, se gândea că în această zi ar fi putut să fie cea mai importantă experiență a lui de până atunci. Cel puțin, acest exemplar de femeie îndeplinea respectiva reprezentare. Cum va fi? Va reuși să o convingă să îi cedeze, să o facă să treacă de la amuzamentul ei, probabil, la dorința lui? De la expectativă la iminență... Emoția îi mărginea gândurile, ca un fel de teamă care se împletea, într-o funie, cu un fel de fericire. Și, totuși, ea îl chemase. Pentru ce altceva, dacă nu pentru asta? Nu fusese el explicit în acel bilet? Totuși nu atât de explicit pe cum îi era dorința... Dar o asemenea chemare din partea unei femei nu este ea oare în primul rând o evidență, fiindu-și sieși de ajuns, fără dependență de niște deta-lii, și nici de vreo particularitate a interpretării lor? într-adevăr, lucrurile trebuiau să fie evidente, așa cum și păreau, cel puțin datorită corespondenței de statut al acelei femei... Pentru ce altceva ar fi putut să îl cheme?
Însă lui Petreanu nu îi convenea emoția pe care o avea, era un disconfort. Nu îi convenea nici importanța femeii, care, într-un fel, rezulta din această emoție. Dacă ar fi avut de unde să aleagă femei atât de frumoase și atât de ușor disponibile, cu siguranță nu l-ar fi interesat niciodată o femeie cu un asemenea rang social. În plus, știut și de toată lumea... Îi era greu să se obișnuiască inclusiv cu ideea, deși simțea în asta tocmai o provocare, chiar o curiozitate. Cu un zâmbet care întârzia să îi rămână pe chip, aștepta să vadă în ce fel poate mima o prostituată afecțiunea corespondentă actului sexual. Cât de natural poate părea artificialul… Tot ceea ce se întâmpla era absolut nou pentru el.
Deși puțin înnorat, afară era cald, soarele reușea, în petece de lumină, să ajungă jos, rostogolindu-se între oameni, roșind printre ei. Marin Petreanu se uita la chipurile lor, încercând să vadă cel puțin un lucru, cât de mic, din viața lor, să interpreteze ceva din toate acele treceri și intersectări fără rost. Era un joc pe care îl juca adesea, o ruină a copilăriei. Și atunci, și acum fusese fascinat de chipuri, inclusiv de ceea ce rămânea din ele, în urma cunoașterii, a experienței din viața imediată, în cazul oamenilor cunoscuți. Toate chipurile bătrâ-nilor din sat rămăseseră pe retina lui și, plecând de la ele, își aducea aminte anumite momente din viața acelor țărani, regăsiți, în diverse momente, în amintirile sale.


Se gândise deseori la întâlnirile dintre oameni. Aproape toate aveau tendința de a rămâne zadarnice. Până când, uneori, respectivele intersectări capătă un sens, însuflețesc timpul și lumea cu vorbe, gesturi, sentimente. Așa fusese și cu prezența Clarei în acel bar comun, în timpul unei discuții despre… Partidul Național Þărănesc Creștin și Democrat. Și poate că acum trebuiau să se descopere toate: căutarea, dragostea, emoția. În carne, poruncitor, simțea că nu mai este timp. Altfel, celulele din el ar fi putut să moară nemultiplicate. Cât de egoiste sunt aceste dorințe! Nimic ce este în afara lor nu mai contează, senzația devine stăpână a unui întreg organism; o sin-gură funcție își cere viețuirea, libertatea, o libertate poruncită de către un dictator... Unele lucruri, deși cunoscute, nu îi mai foloseau la nimic, chiar și el era un sclav al plăcerii! Nu se putea ridica din genunchi. Judecase de atâtea ori lumea dimprejur, considerându-o viciată doar pentru că o vedea inte-resată de cele mai stupide gesturi! O lume înfrântă, frivolă. Și cum o va putea cunoaște, dacă va rămâne în afara ei, în afara opțiunilor ei importante, decisive? Cum va găsi acele sensuri de care să se poată prinde ca un alpinist, de vreme ce inclusiv lui însuși i se părea că este un rob căruia îi convine robia, chiar se complace în ea…
Acum, în aceste momente, călătorind înspre lumina care îl orbea, Marin Petreanu devenise mai indulgent, ar fi putut să îi înțeleagă pe toți păcătoșii. Oare această disponibilitate nu o aveau cu toții, nu li se părea și lor a fi de ajuns? O scuză reală, salvatoare pentru orice tip de intenție? Dacă și ei găseau un fel de plăcere în tot ceea ce făceau? Cu ce se deosebea el de aceș-tia, de restul oamenilor slabi? Nu tot o dorință îl decidea și pe el, nu tot asta îi construia drumul? La fel, printr-o dorință își prelungea cunoașterea! Dar poate că ei, ceilalți, nici nu se gândeau la toate aceste lucruri. A le gândi în felul de a fi al fiecăruia nu însemna nimic, ele erau doar așa cum le gândea el... De aici încolo începe drumul, care este primit a fi numai la nivel personal și pe care se află unele convingeri. Omul, lui însuși se pare că își este credibil. Când lumea trece prin el, altfel se întâmplă cunoașterea ei.


Cerul se făcuse, pe porțiuni, aproape roșiatic, norii se vălureau în șiruri lungi, rostogolidu-se într-o plăcere albastră, iar ciorile, ca niște vapoare inversate și foarte îndepărtate, treceau peste această mare, în care Petreanu știa că nu va înota niciodată.
De cum ieșise din casă și până în zona indicată de către Clara, îi mai atrăsese atenția și un alt lucru, mai precis frecvența cu care acesta se petrecea: pe o distanță de nici un kilometru, întâlnise trei, patru cerșetori. Mulțimea îi ocolea constant, ca un întreg care ocolește el însuși un element. Petreanu observa cum toți, deși priveau o clipă înspre acești cerșetori, treceau grăbiți; chiar dacă îi vedeau, identificându-i în anormalitatea lor exterioară, murdari, cu hainele rupte, majoritatea trecătorilor păreau indiferenți. Însă în această mulțime, considerată normală, deși unii pe alții nu se vedeau, se opreau, din când în când, unii pe alții. Se întrebau tot felul de lucruri, importante în acel moment: cât era ceasul, cum pot ajunge într-un anume loc, unde este cutare instituție etc. Alții dădeau impresia că se cunoșteau de mai înainte, păreau a fi semeni și se putea observa ușor că înțelegeau să își recunoască reciproc acest element-detaliu al existenței surprinse pe stradă. Își făceau numai o reciprocă favoare… Cu siguranță că, pentru a fi semenul cuiva, trebuie să existe dorințe comune și să faci dovada acestora, de la o simplă întrebare și până la o viață trăită cu totul, să te normalizezi în fața celor care te interesează, prin trăirea și prin enunțarea unor intenții comune cu ale dumnealor.


Numărul străzii se găsea scris chiar pe zidul magazinului care îi fusese dat ca punct de reper. Scara trebuia să fie undeva în spate. A întrebat un trecător cât era ceasul. Mai erau șase-șapte minute până la bătaia în ușă, nesperat moment și atât de aproape! Avea obișnuința de a se încadra perfect în timp, își construise chiar și un orgoliu din această atitudine. Întârzierile îl iritau puțin și nu înțelegea cum de sunt cu putință. De multe ori, când se întâmpla așa, pleca de la locul întâlnirii după numai zece-cincisprezece minute, dar nu fără să fi anunțat mai înainte asta, preventiv, ca posibilitate. Evident că atenționa despre acest lucru de fiecare dată, să nu cumva să considere întârziatul că venise doar el…
Petreanu a intrat în magazinul respectiv, pentru a mai trece puțin din minutele care îi rămăseseră în surplus, și a cerut vânzătoarei să vadă niște palete de tenis de masă, apoi s-a uitat la undițe și la cârlige pentru pescuit. Nici măcar acum nu își putea învinge emoția. Ea nu-l părăsise decât pentru scurte momente, de la acel telefon și până acum, când dorea să urce. Emoția se cuibărise adânc, ca o deznădejde pe care o simți cum se îngroapă în sufletul tău, rupându-ți în piept țesut cu țesut și trăgându-și apoi pe deasupra prezentul. Poate că se întâmpla așa inclusiv datorită faptului că avea în minte doar momentele și felurile în care o va poseda, împroprietărindu-o cu sine. Știa deja cum și în ce fel vor fi mângâierile, dar i-ar fi plăcut să o și lase pe ea să facă totul, l-ar fi scutit de gesturi care, acum, îi păreau, chiar anticipat, puțin ridicole și nefirești. Nu se putea dezlipi nici imaginar de obiectul dorinței sale. Cum să mân-gâie, cu patima pe care o avea el, o femeie necunoscută?! O femeie care se oferea aproape tuturor? „Omenoasă”, cum aflase el în sat, încă de pe vremea primei copilări, că i se spune printre țărani acestui tip de femeie. Cuvânt în care ei lăsaseră și umor, și politețe, și distincție, destulă îngăduință chiar...
Ar fi trebuit să își ia de acasă un pulover mai lung, la o privire mai atentă s-ar fi putut observa că era înarmat... Nu îi convenea nici acest lucru, Clarei i-ar putea stârni zâmbetul. Și era de ajuns cât se simțea el de penibil, fără nici o altă cauză în plus, în afară de faptul că ea știa, probabil, cât și-ar dori el să o tragă, necondimentată cu vrăjeală, pe proțap. Poate că ar fi fost mai bine să fi amânat măcar cu o zi această întâlnire. Dar a putut în vârtejul acelei surprinderi?! Nu! Nici nu și-ar fi permis riscul, n-ar fi conceput atunci, la telefon, nici o amânare. Și acum toate erau pe cale de a se întâmpla, concentrarea lui trebuia să fie pe cu totul alte domenii, ci nu pe studierea unor variante care ar fi putut să aibă loc. Ca și istoria, trebuia să aibă în vedere numai ce se întâmplă, nu ce s-ar fi putut petrece, la un moment dat, dacă lucrurile ar fi avut o desfășurare diferită.


Scara blocului părea să fi fost zugrăvită proaspăt, un crem moale, întrerupt de albul plafonului și, jos, de o dungă vișinie, cât un lat de palmă, la intersecție cu cimentul de culoare gri închis. Pe fiecare perete, în capul scărilor, era așezat câte un mic tablou, reprezentând peisaje și imagini, în majoritatea lor de la Marea Neagră, reprezentative pentru litoralul românesc. Altele erau fotografii ale unor munți. În fond, niște postere aplicate pe plăcuțe de lemn și lăcuite apoi. Din loc în loc, erau așezate ghivece cu diferite flori, agățate pe suporturi metalice, prinși în peretele din fața scărilor. Clara locuia la etajul al doilea, numărul apartamentului era scris pe ușă, impecabil de albă, fără zgârieturile atât de firești, rezultate din jocurile copiilor de pe scară sau din libertățile celor mai mari. Avea două yale solide, de culoarea mierii de salcâm, și păreau a fi fost destul de costisitoare... „Iată o femeie de stradă care are te-meri, care își ia măsuri de siguranță!”
Cu inima strânsă de menghina lucrului neobișnuit, dar care te implică total, a bătut, cu aceeași bătaie a lui, destul de ușoară... Încă aștepta cu sufletul strâns între două secunde atunci când a auzit, dinspre spațiul care urma să îl asimileze, un „imediat!”, rostit domol, și poate chiar prietenos, catifelat doar pentru că era al unei femei despre care știa că îl așteaptă… Vocea nu părea a fi deosebită prin timbru. Apoi, cu un zgomot puternic și brusc, ușa s-a deschis, ca o intrare spre o altă lume, dorită mereu, plătită cu toate neajunsurile și dorințele din lumea aceasta! Sunetul scurt, metalic și rece l-a răcorit, redân-du-i o parte din realitatea care se fărâmițase în toată acea încordată așteptare.
În sfârșit, imaginea ei! Căreia trebuia să îi facă față, să arate că o percepe ca pe ceva normal. Acest efort merita să fie făcut din atâtea motive. Unele dintre aceste motive erau chiar pentru confortul ei…
Clara nu era atât de înaltă, precum îi păruse în acea înserare, o putea privi în ochi drept și chiar o idee mai de sus. Zâmbea. Părul, strâns la ceafă, i se întorcea nehotărât pe umărul drept, până lângă sân. Iar blugii, strânși pe coapse, de un albastru foarte închis, și un tricou subțire, larg, cu niște culori jucându-se întinat pe suprafața lui, îi dădeau un aer și o atitudine de adolescentă. Era, într-adevăr, foarte frumoasă, iar acum această frumusețe îi părea cu mult mai caldă, fără acele distanțe, abordabilă și mult mai omenească.
Într-o alunecare lungă, plecată încet dintre acele foarte înghesuite câteva secunde, cât timp s-au privit, ochii lui i-au cunoscut ochii. Erau atât de negri, încât, privindu-i atent, concentrat, uitai că sunt ochi...
Lui Petreanu îi părea deja rău că această femeie putea să fie a oricui care plătea, banii nu trebuiau să aibă acces și în astfel de lucruri, deși cunoștea prea bine că tocmai în asta exista bucuria consumării lor. Cei care îi cheltuiau astfel erau mai mult decât mulțumiți, femeia fiind printre puținele cumpărături de care chiar se bucură bărbații, fără să recunoască acest lucru vreodată, fără să își accepte nici măcar lor înșiși că își plătesc această mulțumire de sine, această validare a lor, pe care și-o doresc a fi corespondentă exclusiv farmecului și posi-bilităților avute, fără nici un ajutor în afara datelor de bază, aparținând frumuseții, inteligenței…
Venind parcă tot din acei ochi, a auzit un glas, scurgându-se pe o mână întinsă, materializare a unui salut:
- Bine ai venit! Eu sunt Clara, a mai spus ca pe o adăugire firească, retrăgându-și palma dintr-a lui, o mână fra-gilă și caldă, cu degete mici, ca niște impresii care te pot cuprinde vreodată.
- Și eu sunt Marin Petreanu..., măcar atât să știm unul despre altul, ceea ce știam de mai înainte...
- Vino! Să vorbim..., dacă îți mai dorești...
- Să vorbim și să vedem ce putem să facem. Glumesc…
În aceeași secundă, i-a părut rău pentru interpretarea pe care Clara ar fi putut s-o dea acestui din urmă răspuns.
- Depinde pentru ce ai venit...
Simultan, a simțit că trebuie să fie decisiv, hotărât, masculin până în marginea de dincolo a bunului simț:
- Vreau să te cunosc!
- Dar și cunoașterea asta are atâtea feluri...
- Sau trepte, cedări...
- Da, măi, da...
- Am glumit...
- N-ai glumit deloc.
O rușine și o căldură ușoară, însoțite de o teamă anume, i se urcaseră în obraji și le simțea pe toate acolo, poposind amenințător. Apoi, s-a gândit că trebuie să schimbe brusc registrul, dar să nu pară ceva brusc, nici formal, nici fără sens. Trebuia să caute un subiect și o curiozitate reale, firești:
- De unde ai avut numărul de telefon, ți l-a dat prietenul unchiului tău?
- Da...
- El te-a și rugat să mă suni, nu?
- Da...
- A insistat mult?
- A cam insistat...
- Să-i zici că îi voi rămâne toată viața îndatorat.
- Þi-ai dorit atât de mult?
- Enorm... Nu cred că ți-ai putea reprezenta, iar eu, din orgoliu, n-aș insista să înțelegi acest lucru.
- Mi-a spus și că ești un mare șmecher... A ținut neapărat să mă avertizeze de acest lucru. A simțit această nevoie. De ce crezi?
- Serios? Cum a putut să-și permită?
- Dar nu a fost nimic depreciativ, din contră...
- Te-a rugat mult bătrânul? I-a trebuit ceva efort până să te convingă?...
- Nu e treaba ta, a spus ca pentru sine, accentuându-și zâmbetul.
- Cum să nu fie?! Altfel cum voi ști cât îi sunt de îndatorat?
- Îi ești... Rar am văzut o atât de mare pasiune în susținerea unor argumente...
- Dar să știi că asta trebuie să aibă legătură și cu mine...
- Sunt convinsă, bineînțeles...
- Poate nu a fost cea mai potrivită metodă aleasă, dar altă soluție nu aveam. Am considerat că faptul de a te fi cunoscut el mai înainte este un dar de la ceruri, o determinare. Pe de altă parte, acelei chemări scrise nici măcar nu i-ai răspuns... Ai fi putut-o face totuși.
- Acel bilet părea al unui ciudat... Dar să știi că m-am gândit dacă să vin sau nu. După asta, s-au ivit unele probleme personale, care nu permiteau nici un fel de amânare și a trebuit să plec până la Craiova. Oricum, nu aș fi avut timp pentru acea întâlnire nici dacă aș fi ținut să vin neapărat... Așa a fost să fie, să te sun eu. Ce importanță mai are?
- Înțeleg. Iar biletul era scris așa doar pentru a-ți atrage atenția. Restul rămânea în responsabilitatea mea...
- Nu știu dacă înțelegi... Să nu te grăbești!
- Înțeleg că ai avut probleme, nu spun că știu care au fost acele probleme... Nici nu trebuie să-mi zici.
Același sentiment al unei gafe posibile îl cuprindea din nou. Și, totuși, Clara nu părea să sesizeze întocmai chiar acele înțelesuri de care el se temea.
- Spune-mi cu ce să te servesc. Am de toate: vin, cafea, suc, bere, un scotch foarte bun...
- Niște suc.
- Atât?
- Da, nu beau alcool.
- Măcar să închinăm pentru cunoștință... Nu cred că nu bei deloc.
- Nu pun alcool în gură, de nici un fel, nu gust.
- Cum așa?!
- Așa a rămas de când eram mic, nu am gustat alcool în copilărie, nu mi-a plăcut gustul, indiferent ce ar fi fost. Rar de tot mai beau vin îndulcit cu zahăr. Apoi, pe un ton glumeț, Marin Petreanu a adăugat: văd că domnul Pușcu nu ți-a spus chiar totul, așa cum ai sugerat adineauri, ți-o fi mai rămas și ție câte ceva de aflat...
- Bineînțeles că nu putea să îmi spună totul. Dar ce vrei să insinuezi? A văzut-o zâmbind. În acel moment, Marin Petreanu și-a dat seama că bătrânul își făcuse datoria cu pri-sosință, de la toate laudele pe care i le-ar fi putut spune și până la cele care i-ar fi putut provoca interesul, în forma unei curiozități, latente cel puțin. Gândul, provocat cu rapiditate, străin discuției imediate, i-a fost întrerupt de vocea Clarei, care acum părea a avea un timbru puțin mai grav decât cel de la telefon. Uitându-se fix în ochii lui, a spus ca pentru sine, ca intensitate a vocii, cu toate că tonul avea o nuanță confesiv-amicală:
- Într-adevăr, am vorbit mult... A insistat enorm să te cu-nosc. Nu am întâlnit niciodată un om care să enunțe ceva cu a-tâta convingere și dorință, în același timp. Iar eu îi sunt, într-un fel, datoare... Este un om foarte cumsecade, de o mare eleganță, distins...
- Te consideri îndatorată pentru prietenia dintre el și unchiul tău? Mi-a spus că se cunosc de multă vreme, că unchiul tău a refuzat să depună mărturie împotriva lui la procesul prin care a fost condamnat, ceva de genul ăsta.
- Nu doar pentru asta, sunt multe lucruri... Pentru unchiul meu, îl cheamă George, cunoștința noastră comună este singura lui legătură cu lumea. Îl vizitează, îi face cumpărăturile, uneori îi gătește... Unchiul George nu mai iese din casă cred că de vreo doi ani. În primul rând, datorită unei comodități... Cel puțin așa a fost la început. Acum, probabil că nici nu mai poate. Este destul de slăbit… Iar compania asta a lui Pușcu este singura care îl ține în priză. Comentează împreună evenimente, fac politică... Trec și eu pe la unchiu’, dar cam o dată pe săptămână, destul de rar. Îi fac curățenie și îi spăl hainele, dar nici pe de parte nu aș putea să îi fiu un asemenea interlocutor. Față de mine are inhibiții, vorbim puțin... Dar cum ți-ai dat seama că pentru toate acestea este recunoștința mea, știai această situație?
- Am dedus-o... Cel puțin o parte din ceea ce mi-ai spus, restul ai enunțat tu singură. Nu m-am gândit chiar la tot ce ai zis. Așa că nu mă puncta foarte mult...
- Da?... Și ce ai mai dedus și la ce te-ai mai gândit, a rostit râzând, cu un accent diferit pe cuvinte, copil ce ești? Nu ți-am spus până acum, dar pari un copil. Am vrut să te menajez..., dar nu cred că e cazul...
- Începi să îmi faci complimente?
- Serios. La început, când ți-am deschis ușa, am avut chiar un mic șoc, mă așteptam la altceva... Din descrierile făcute mă așteptam la cu totul altceva... La un om matur.
- Þi-am fost descris și fizic?
- Aproximativ, dar... La atâtea calități, mă așteptam să fii mai mare. Arăți ca un copil... Frumușel, într-adevăr, numai că pari un adolescent.
- Dar poate că și sunt cu adevărat un copil... Poate mă vei lăsa să îți arăt acest aspect inocent, să îți fac dovada respectivei percepții. În cazul în care ai avea vreun plan în acest sens, adică să îmi oferi măcar puțin timp, pentru a putea să cresc.
Clara a început să râdă cu poftă, continuându-și o stare de veselie începută ceva mai înainte, pe care Petreanu reușise, iată, să o facă evidentă, să o împlinească în acest râs care se domolea lent, sprijinit în niște priviri lungi, complice.
Până acum, lucrurile mergeau așa cum își dorea el. Chiar mai bine decât s-ar fi așteptat. Vorbirea dintre ei fusese atât de firească, încât abia dacă îi lăsase timp să vadă în jur. Nici nu observase prea mult camera în care se găsea, pentru ambianța căreia avusese atâtea emoții... În ceea ce o privește pe Clara, de mult nu mai trebuia să o vadă... Își propusese chiar să se uite numai în ochii ei. Nu voise și nici nu accepta să îi pară un leșinat după acea miză de care toate femeile frumoase sunt atât de conștiente. Ea nu trebuia să își dea seama de respectiva evidență, căreia numai el îi știa consistența. O femeie ca ea l-ar fi surprins imediat, l-ar fi văzut ca pe toți ceilalți, bărbații ei, cei care o apreciau și de care, era convins, trebuia să fie sătulă. Sătulă, cel puțin, de prețul ei. Nici nu putea să fie altfel. O clipă, l-a întristat din nou acel gând... De undeva, de pe parchetul lăcuit, a ridicat ochii asupra feței și a văzut-o pe acea femeie cum îl privea cu o expresie asemănătoare. Însă această stare a ei era lipită, nedureros, de chip, pe când a lui era în suflet. Glasul Clarei, așezată pe o canapea crem, cu picioarele strânse sub ea, martore unui surâs la fel de tandru, i-a risipit gândurile:
- Dar tu, copilule, ai vreun plan? Un plan care să mă ajute?
- Nu face mișto, mai bine te du și adu-mi acel suc!
A privit-o ridicându-se, coborându-și încet tălpile pe o blană albă, de oaie, cel mai probabil, dar putea să fie chiar și una sintetică, însă impecabil de albă. Clara avea în picioare ciorapi colorați intens, cu multe petece de culoare, iar, la vârf, erau împodobiți cu câte doi ochi și botic de cățel. Ciorăpiori care se numesc și acum, în reprezentarea și în expresia domnișoarelor alintate, „scumpei” sau „drăguți”.
Ridicându-se de pe canapea, căutându-și sprijin cu o mână, care până atunci îi apăsase ușor sânul, i-a eliberat lui Petreanu pornirea... Îi văzuse pândindu-l de sub brațele ei, iar acum, mișcându-se în acel fel, scurt, ca un cutremur fatal, înălțându-se înfumurați, îi provocau pornirile. În timp ce ea se ridicase și se îndepărta pe hol, ochii lui au ajuns-o din urmă și au îmbrățișat-o strâns, cu niște mâini nevăzute, umerii, talia, formele precise, păstrând o bună relație cu spațiul. Până atunci, Marin apucase o singură dată, cu destule temeri, să îi privească sânii îmbobocind sub un tricou subțire. I se păruseră destul de intriganți, dar, acum, știa că îi văzuse cu adevărat... Trebuia să le aștepte lipirea strânsă de el. Un oftat îi creștea în piept, împingându-i inima spre altă bătaie, spre alte convingeri, înspre alte funcții...
I se părea totuși ciudat un anumit sentiment, simțea o familiaritate față de această femeie. Aproape de un déjà-vu. Să fi fost doar evadarea din emoția premergătoare, ori dorința atât de intensă, care îl apropia, împingându-l cu forță, de această fată? – Nu avea decât să aștepte, să îi aștepte cu răbdare creștină decizia. Până atunci, el trebuia să construiască un confort, să nu cumva să îi lezeze intimitatea, gândurile, stările, trebuia să o mențină în largul ei. Știa că este un avantaj important faptul că se întâlniseră în casa Clarei, astfel orice gest devine mai familiar decât dacă ar fi fost făcut altundeva, pe un teren străin celui care urmează să cedeze. Acasă, într-un context în care te simți familiar, orice senzație a cenzurii este cu mult diminuată. Sau poate că ar fi mai bine să se lase construit de către Clara, ca gesturi, ca atitudine, să fie așa cum va dori ea să își arate sieși „bărbatul” cu care se va culca fără bani...
Emoțiile îi reveneau, începuseră să se plimbe în zona rotulelor și a degetelor de la mâini; altele deja îi cotropiseră gâtul. Cât va mai avea de așteptat? Cât va mai trebui să fie plăcut, frumos și deștept, pentru ca ea să își dea seama că merită, (și) de data asta, să se lase pe spate? Să-l primească, lăsându-se în voia lui și în voia tuturor gesturilor care urmau să fie așteptate. Dar pentru dar, nimic altceva... Dorea să îi simtă golul, să se atingă de marginile sale fierbinți, să îi împingă realitatea sigură mai adânc, în femeia din ea.
Petreanu abia atunci a auzit tic-tac-ul unui ceas fixat pe un perete din stânga, era numai două și un sfert! Timpul trecea greu, așteptarea, ca un loc desfundat, îi încetinise mersul. Când speri, îți risipești timpul, îl dai de la tine, iar el, fără valoarea pe care o avea până atunci, cu care ești obișnuit, pare că se încurcă în așteptare ca într-un loc mâlos. Și invers, în cazul unor așteptări trăite cu intensitate. Atunci, în acele momente, cauți timp și îl primești dinspre tot ce este împrejur. Dorindu-l, îl și consumi degrabă. Poate că toate aceste senzații, absolut subiective, subiective până la a fi considerate percepții doar personale, vin dinspre suflet, învățat și destinat cu lucrurile eterne. Toate aceste senzații sunt formele lui de protest... Și, într-adevăr, sufletul, de natură probabil eternă, trebuie să protesteze cumva când i se asimilează greșit timpul. Aceste senzații și stări din perceperea lui trebuie să aibă o explicație abordabilă.
Clara era încă în bucătărie, a auzit-o întrebându-l:
- De care suc vrei?
- Indiferent...
- Cola sau natural?
- Indiferent... Natural de ce?
- De portocale, de roșii. Am și ananas...
- Adu-mi ananas...
Pe o tavă neagră, două pahare înalte, frumos desenate ca model, nu și coloritul acelor desene, separau două farfuriuțe cu prăjituri diferite.
- Scuză-mă că te servesc abia acum, ne-am luat cu vorba...
- Da? Așa ți s-a părut?
- Hai, nu mai face pe interesantul!
Acum era momentul pentru prima abordare:
- Clara, știi ce mă gândeam cât timp erai tu la bucătărie?
- Nu... La ce te-ai fi putut domnia ta gândi?
- Deși pare o frază destul de comună, pe care fiecare dintre noi, sunt convins, a auzit-o de multe ori, am să o spun. Și să mă crezi îndeajuns de inteligent, încât să îmi pot da seama de consecințele seci ale unui expresii banale. Și suficient de mândru pentru a ocoli astfel de momente... Ineficiente, până la urmă.
- Bine, dar zi odată!
- Am impresia unei familiarități neobișnuite în ceea ce te privește, parcă te știu de mai înainte. Cunoști, cred, acea expresie a tâmpiților de pe stradă: „Parcă te știu de undeva.” Mi se potrivește cumva, este o senzație, nu știu cum să-ți spun... Cred că înțelegi. Oricum, sper să o fi formulat diferit.
- Da, comunicăm ușor... Poate de aici această impresie. Pușcu mi-a spus că nu minți. Posibil să te cred, să văd, până la urmă, această familiaritate pentru care tot insiști.
- Nu doar atât...
- Hai, nu insista! Am văzut și eu asta, dar, crede-mă, este o senzație tipic masculină. Când vreți voi un lucru, aveți acest sentiment față de oricine. Din punctul meu de vedere, vă au-tentificați doar dorințele, nimic altceva...
- Ești mult prea dură cu mine... Evident că te vreau, de asta ți-am scris acel bilet, de asta îi voi rămâne dator vândut bătrânului.
- Mititelu’... Zice că îl nedreptățesc... Dar cu acea cunoaștere de dinainte cum rămâne? Sau nu mai este necesară?
- Te voi cunoaște după, atât cât ai să mă lași...
Reușise să îi spună acest lucru, destul de sigur pe el! Lui Marin Petreanu îi plăcea mult femeia dinaintea sa și credea că avusese timp să își dea și ea seama de asta. La ultima propoziție, ca răspuns, Clara îi zâmbise îngăduitor. Apoi, l-a privit în ochi, hotărâtor, așa cum fac mai toate femeile cu gesturi mari și responsabile, atunci când iau o hotărâre. În plus, dorinței fizice i se adăugase și o dorință nouă, de a o cunoaște, de a-i ști pasiunile, temerile, gemetele, bucuria. Îl interesau teribil mângâierile ei, felul, strângerea lor. Întru câtva semănau unul cu altul. Și, ceea ce era mai important, o simțea aproape... Abia aștepta seara, să plece odată acasă, din acel loc foarte chinuitor, ori să cunoască toată nebunia acelei plăceri, dată omului pentru a vrea să se reproducă și prin care el poate uneori să se creadă pe sine însuși dumnezeu. Îi venea să se repeadă asupra ei, să se termine odată cu acest joc idiot și, din nou, îl îndârjea o ciudă imensă pe toate nelibertățile lui și pe toate convențiile acestei lumi. Cum ar fi întins-o acum! Cum și-ar fi luat din trupul, care trebuia să fi fost impecabil, alimentul care-ți potolește pofta din viscere. Dacă bărbatul ar putea să își ia oricând femeia pe care o vrea, să își potolească în ea existența, voința ei să nu fie, și ea, femeia, să aibă numai așteptare, ce lume frumoasă ar fi! Cât de împlinită ar părea oamenilor viața! Deși nu credea că o astfel de lume ar putea să dureze prea mult... Ar fi imediat nimicită printr-un măcel continuu între bărbați, până la final! Impotența ar fi atunci un mare avantaj, mulți s-ar grăbi, înfricoșați, să o mărturisească public.


O va mângâia pe această femeie mult, de neimaginat cât de mult... Și, ca o așteptare permisă, ea îi va ceda. Și Clara trebuia să știe, la rândul ei, asta, aștepta numai un moment în care să i se pară firești toate aceste lucruri. O simplă formă de respect personal…
În răstimpurile dintre acele vorbe, Petreanu gândea lucruri de genul: „Depinde totul de mine, acum este momentul pentru a face dovada maturității mele. O voi avea până la urmă, o voi surprinde și mă voi hrăni apoi, de nenumărate ori, din mirarea ei. Poate că, într-un final, am să o ridic din această fundătură.”
Din pasiunea cu care și-o va apropia, îi va modela o demnitate, cu totul nouă, una înălțată cu grijă din rămășițele demnității ei suferinde, cum ar putea să fie altfel?, de până a-tunci, de până la el... O demnitate acoperită, în parte, de o rătă-cire, de o indulgență prea mare.
„Și dacă ea, în ceea ce îl privește pe el, numai se joacă? - Nu se poate! Până la urmă, i se va da și o va stoarce. Îi va asista, îngăduitor, toate zbaterile, o va răsuci și îi va consuma toată vina acelor momente. Va vedea ea ce poate copilul. Altfel, ce rost ar fi avut toate, chemarea ei, emoțiile lui?”
Și abia aștepta să o vadă cum îl va mângâia, implorându-l, cum se va răsuci, înșurubată, împrejurul lui. Era atât de mul-țumit, privindu-o, atât de dornic să își demonstreze siguranța!
Să-i dea Dumnezeu, dacă o exista, multe bucurii și sănătate acelui moșneag pedant! Multe și nenumărate victorii partidului său, o Românie țărănistă să îi dăruiască, de la marginea ogorului și până în campusurile studențești! Iată că și pentru el își arăta, în sfârșit, democrația roadele, trăiască demo-crația!
Dintr-o dată, Clara s-a dus în cealaltă margine a camerei și a pus o casetă. Mișcările ei începuseră să își mărească sfera utilității, îi împodobeau prezența iar lui, așteptarea... Apoi, cât se poate de firesc, zâmbind puțin diferit, trecând pe lângă genunchii lui Petreanu, s-a așezat din nou pe canapea. În trecere, i-a atins ușor cu coapsa mâinile, genunchii, atât de ușor, încât ar fi putut să pară oricui o întâmplare...
- Ia zi, domnule Petreanu, despre ce să mai vorbim? Ce te-ar interesa?
- Despre tine, ar fi de ajuns...
- Ce vrei să ști?
- Totul...
- Ce știi până acum?
- Mai nimic...
- Nu cred... Cunoștința noastră nu ți-a spus nimic?
Marin Petreanu era într-un impas, trebuia urgent să scape din această cursă a Clarei. Fata asta dorea cu orice preț să afle ce ar fi putut să știe el despre ea, să îl vadă cum explică sau cum își asumă o realitate... Ori poate că era interesată numai de expunerea lui.
- Nu am vorbit foarte mult despre tine, mai curând am insistat asupra faptului cum va trebui să te convingă domnul Pușcu pentru această primă întâlnire.
- Primă întâlnire... Vor mai fi și altele? Ce chestie! Interesant...
- Depinde, bineînțeles, de amândoi. Mai mult de tine, așa e situația, dacă mă înțelegi... Doar despre asta am vorbit atunci, la terasă, imediat după ce ai intrat tu, cu puțin înainte de a-ți scrie acel răvaș. După asta nu m-am mai văzut cu Pușcu și nici la telefon nu am discutat. A fost doar atât, ce-am povestit în bar și încă puțin, ceea ce am vorbit pe drum, ca băieții. Așa s-a întâmplat, tu să intri acolo unde eram și noi. A fost norocul tău...
- Știu deja acest lucru... Ceva de felul ăsta mi-a spus și el. Chiar a insistat asupra faptului că ar fi o șansă a mea…
- Știi?... Înseamnă că eu sunt cel care ar trebui să îți pun întrebări, poate că ești mult mai informată în ceea ce mă privește. Eu ar trebui să te evaluez...
- În cazul în care ar fi cu adevărat așa, ar fi și firesc... Dar nu ține, decât ca replică într-o discuție, pentru umor...
- De ce nu ține?
- Datorită simplului fapt că tu ești cel care și-a manifestat interesul pentru mine, cel care m-a căutat. Eu trebuie să văd dacă accept sau nu... Deși cred că am aflat până acum numai ceea ce ai fi vrut tu să știu... Mă gândesc că tu și moșneagul ați avut o strategie comună.
- Nu știu dacă i s-ar putea spune chiar strategie... Și vor avea toate astea vreun rost? Nu vor fi zadarnice? Pentru ce să ți le mărturisesc dacă nu cred în utilitatea lor?
- Nu știu. Tu ce zici, băiețică? Dacă am rămâne chiar și numai la această discuție, cred că nu ar fi chiar așa o mare pierdere. Nu crezi în utilitatea lor? Da’ mare șmecher mai ești tu...
- Nu sesizez ce vrei să spui prin această ultimă remarcă. Dar poate că ar fi într-adevăr o pierdere. În cel mai bun caz, o pot considera o mare mâhnire!
- Cum așa? De ce? Ne știm numai de o zi...
- Clara, încearcă să mă crezi, te vreau! Nu are sens să ocolesc la nesfârșit asta! În fond, știi și tu acest lucru. Din alt punct de vedere, nu mă evalua ca pe oricare tip de pe stradă... Și câtă importanță are timpul? Știi că te vreau și acum te joci, îți este de ajuns doar atât, nu este cinstit, mă arunci în sus ca pe un șoricel inocent și apoi mă prinzi cu gheruțele... Nu e chiar dovada unui caracter frumos. Îți folosești împotriva mea niște avantaje care țin de evidență...
- Faptul că știu că mă dorești nu are nici o importanță...
- Ba are! Acum, sunt în casa ta. Du această curiozitate și întâmplare până la capăt!
- Mai degrabă este rugămintea ta...
- Rugămintea mea, datoria ta față de Pușcu, ce mai contează?! Hai să lăsăm deșteptăciunile astea! Ele își au rostul mai apoi...
- Ești un copil...
- Nu e adevărat! Putem dovedi...
- Ai mai făcut asta?
- Ce anume?
- Ai mai făcut dragoste?
- ...Da!
- De câte ori?
- Nu de foarte multe ori, suficient însă pentru a nu trăi acum un disconfort, așa cum încerci tu să-mi produci.
- Cu fetițe de vârsta ta? Copii cu copii?
- Mai du-te, mă, de aici! Ai să găsești tu, dacă vrei, niște dovezi și s-ar putea să te supun cu ele. Þine bine minte!
- Chiar crezi acest lucru, nu spui doar așa? Tuturor bărbaților le place să spună asta, chiar să creadă ei înșiși acest lucru, sunt înnebuniți după reprezentarea asta... Și, vezi, poate-am să verific într-o bună zi...
- Uite cum facem: dacă este cum zic eu, vei fi de acord să încercăm o relație, dacă nu, facem dragoste numai o singură dată, mă rezum la ce îmi vei da în seara aceasta, rămân cu o singură Clara.
- Ce frumos ai spus acum, „o singură Clara”! Și eu ce câștig?
- Îți dorești mai decât lucrul în sine? Asta nu face decât să mă bucure. În plus, consideră că îmi faci un mare dar, iar eu voi ști asta. Fii generoasă! Pe de altă parte, însă, de ce trebuie să crezi că neapărat tu dai ceva, că tu ești cea care cedează, cea care are ceva de oferit, ceva care trebuie într-un fel sau altul răscumpărat? Că tu ai ceva mai mult decât ceea ce pot oferi eu? De ce să nu fim egali în oferte? Vrei să concurez cu tine, plecând cu un mare handicap? Nu ar fi corect. Mie îmi plac, respect și cultiv chiar, competițiile în care sunt implicate potențiale echilibrate.
- Măi, tu ai un tupeu!...
- Fă așa cum îți spun! Lasă replicile! Consideră-mă egal, în cazul în care mă accepți! Negociem noi pe urmă...
- Și, totuși, nu ești obișnuit cu astfel de vorbe, de două-trei minute nu ți se duce roșeața din obraji. Îmi place asta, mă incită... Faci eforturi să pari stăpân pe ceea ce vrei. Te descurci destul de bine.
- Da’ pune-te și tu în situația mea, acum nu fac altceva decât să cerșesc ceea ce este cel mai important pentru un om tâmpit, intimitate, cerșesc unei femei străine intimitate! Crezi tu că este puțin lucru? Este cum nu îți imaginezi de greu... Mare lucru dacă am roșit. Mi se pare de-a dreptul normal!
- Știi..., eu nu resping întru totul ideea, mai ales că vreau să îi fac pe plac bătrânului, dar parcă se întâmplă toate foarte repede, aș vrea să mai vorbim, să ne cunoaștem, poate că dacă am mai aștepta un timp...
- Ce se întâmplă, măi, foarte repede? Ce se poate întâmpla, atât de grav, foarte repede? Clara, dacă ai de gând să mi te dai vreodată, dacă știi deja că mi te dai, dă-mi-te acum... Iar, apoi, vom vorbi toate cuvintele din lume. Se vor întâmpla după aia toate... Am să te duc și la film, și la suc, și prin parc...
- Hai, nu bagateliza! Și cum zici să facem? Să îți cad așa, pur și simplu? Să ne întindem aici? Nici măcar nu vorbim...
- Să ne întindem... Da. Fără nici o închipuire prealabilă. De ce ai tu nevoie de ambalajele astea? Doar ești o femeie matură, față de cine nu te simți cum ar trebui? Toate aceste înțelesuri sunt goale... Și mi-ai fost prezentată ca fiind foarte inteligentă... Aștept dovada. În opțiuni se vede cel mai bine acest lucru. Ce să facem? Să vorbim... Pentru ce să vorbim? Nu știm amândoi totul dinainte?
- Să vorbim și noi puțin... Nu suntem animale... Măcar mă dorești atât de mult?
- Ceva ce nu poți să îți imaginezi! Dureros te doresc! Aș vrea să poți cumva să trăiești o parte din dorința mea! Nu mi-ar mai trebui alte argumente.
- Și crezi că pentru mine trebuie să fie de ajuns? Așa poți dori pe oricine, nu neapărat pe mine. Eu unde mai sunt? Trebuie să văd că pe mine mă vrei, ci nu doar o femeie, indiferent care ar fi ea. Trebuie să văd că insiști, cel puțin câteva zile. Insistența ta mă personalizează ca femeie, noi avem nevoie de asta. Trăim și din acest lucru. Ne place să vedem bărbații optând pentru noi înșine, ci nu doar pentru corpul nostru. Pe el îl adăugăm respectivei opțiuni, e un dar. De asta trebuie să înțelegi că așteptarea și consecvența ta îmi vor da acea siguranță.
- Mai du-te, mă, de-aci! Poate că ai dreptate, în principiu, dar, acum, te doresc neapărat pe tine. Te asigur că tu ești peste tot. Pe lângă asta, nu uita, amândoi avem de făcut pe plac unui om, mai este și rugămintea mea, plus puțină curiozitate în ceea ce te privește. Toate se adună...
- Ești atât de amuzant! Poate că nu îi este de ajuns unei femei dorința bărbatului... Îi mai trebuie și altceva.
- Uneori, îți spun eu că îi este de ajuns. De asta e femeie, iar bărbatul de asta este bărbat... Înțeleg ce vrei să spui, dar acum fă cum zic eu!...
- Poate că eu nu gândesc sau nu simt așa, poate că eu nu fac parte dintre acele femei.
- Faci parte din ceea ce dorești, într-un moment anume. Ceea ce vrei să fii, la un moment dat, devii în momentul respectiv. E simplu! Þine doar de opțiune. Nu pune și alte bariere între noi, pe lângă cele care sunt deja! Nu spun că nu ai avea și tu dreptatea ta, dar dreptatea mea este cu mult mai mare, mai greu de îndurat, mai intensă și mai agresivă. Dreptatea mea există și are nevoie de tine! Trupul meu s-a modificat datorită trupului tău. Poftim, aș putea să recunosc, numai datorită corpului tău... Recunosc și, în consecință, iartă-mă pe jumătate...
- Du-te, măi…
- Și așa, după cum spui, par să fie destule piedici, deși eu nu le văd ca fiind chiar atât de numeroase. Doar cu vârsta aș fi puțin de acord... Însă, din alt punct de vedere, este în avantajul tău, un avantaj al nostru, al cuplului...
- Fii atent! Am o propunere, dar vino aici, mai aproape, vino lângă mine!...
Mâna ei a arătat un loc, aproape de coapse, apoi s-a oprit, nesigură și parcă rușinată. În același timp, s-a terminat o parte a casetei, iar combina a declanșat automat. Aproape că nu auziseră muzica. Petreanu era timid, chiar acum, când s-ar fi putut să îi fie aproape, fără nici un efort din partea lui. Ieșirea din această situație, atât de dorită însă, avea să aibă efect. Mai avea de jucat o singură mână. De altfel, acum miza pe ea:
- Nu pot să vin lângă tine, m-aș chinui enorm...
- Ce te-a apucat, ce-ai cu mine, de ce nu poți să mai vii?
Petreanu recunoștea în această tânguire sublimată între-bările de dinaintea predării..., prin care o femeie așteaptă prețul abandonului ei. Și dacă nu recunoștea întru totul această tânguire, cel puțin o intuia. Și mai presimțea un lucru: că fe-meile cedează prin întrebări, tot așa cum un copil crește între-bând... Era timpul să încerce să fie decisiv.
- Măi, fetiță, dacă vin lângă tine, îți prind șoldurile alea... Nu pricepi odată că vreau să ți-o pun? Vreau să mă mișc în tine. Te-am văzut, atunci, în bar, și te-am dorit, ți-am dorit în primul rând atitudinea, mai apoi frumusețea.
Era adevărat, dar și mințea, în același timp, nu atât prin ceea ce spunea, cât prin intenție. O văzuse, într-adevăr, foarte frumoasă, însă orice femeie frumoasă pare să aibă o atitudine cu care ai vrea să te culci...
Mințind, trăia un disconfort, o vinovăție... Și ele erau născute pentru a fi manipulate, toți suntem născuți pentru a fi manipulați...


A privit-o pe Clara, nici de această dată ea nu părea să fi observat, părea că se gândește la ceva. Cu o grabă hoțească, și-a coborât ochii între picioarele ei. Acum, profitând de neatenția fetei, îi apăsa cu privirea cusătura blugului. Apoi, a văzut-o privindu-l dintr-o dată în ochi, fixându-l. A văzut-o hotărându-se, teatral sau chiar adevărat, pentru el nu conta, încercând, în același timp, să pară, sau să fie amuzată cu adevărat:
- Și ți-a fost de ajuns...
- Iar faptul că te cunoștea bătrânul a fost pentru mine ca un semn. Știi, mie îmi place să interpretez semnele...
- Semne dintr-astea, care să te ducă în pat? Nu sunt prea simple, prea ușoare?
- Chiar deloc. Îmi plac semnele, de toate felurile...
Amândoi râdeau, râsul dintre ei se așeza moale și cald la picioarele lor, așteptându-i. Clara s-a ridicat și s-a dus să întoar-că acea casetă de care uitaseră pentru câtva timp. Petreanu își dorea, așa cum îi spusese, ca printr-un făcut, la un moment dat, să poată și ea simți dorințele lui, măcar o parte din ele. Numai așa el ar fi putut să îi pară Clarei întru totul credibil. Atunci ar fi văzut și ea sinceritatea lui, nu i-ar mai fi trebuit nici un efort pentru a o face să înțeleagă. Iar această cameră simplă nu ar mai fi fost ca pereții unei celule care stă să explodeze într-o diviziune.
Clara venise lângă el, s-a așezat jos, ținându-și cu mâinile genunchii, aproape lipiți. Îl privea, încercând grăbit să și-l aco-modeze, știa și ea că nu mai era nimic de făcut. Își dorea să mai câștige puțin timp, fără a înțelege însă la ce i-ar mai fi trebuit. Pur și simplu voia, specific feminin, o amânare de câteva zeci de minute, uneori simți astfel de lucruri, fără a-ți reprezenta neapărat și utilitatea lor și e foarte confortabil când nu îți cere nimeni socoteală ori vreo lămurire.
Tânărul nostru se simțea dominat, în așa măsură, încât nici nu își putea permite exerciții de curaj... Această forță a Clarei și-o explica simplu: nu îi cedase încă, avea nevoie de ea, nu o cunoscuse, căldura ei îi era străină. Ochii lui Petreanu o implorau de câtva timp, nimeni nu ar fi putut să știe de cât, într-un fel din care nu se observa însă nimic. Avea nevoie de pulsația ei, de acea vindecare dintre două trupuri, două răni care se deschid una într-alta…
Ochii o implorau să nu îl mai chinuiască... Și o vedeau întreagă, desfășurată precum o împărăție de plăcere! Până la urmă, ea a rupt acele tăceri încordate, pentru că, la fiecare dorință și imagine a lui, corespundea o tăcere...
- Ce muzică îți place?
- Clara, dacă mi te vei da, voi fi fericit. N-am spus asta nimănui până acum. Îmi vine să plâng de ciudă...
În acel moment, ea a venit mai aproape, nedezlipindu-și deloc ochii din ochii lui și i s-a sprijinit cu pieptul de genunchi, prinzându-i coapsele cu palmele, strângându-l puțin, doar cât să fie de ajuns:
- Chiar așa?
- Îndepărtează-te, Clara, îndepărtează-te! Nu mai pot să fac dovada educației mele, nu pot să mă supun unor reguli pitice, diforme, frustrante. De ce vrei să pui atâta preț pe niște prostii? Dă-mi-te!
- Dar eu știu deja, sunt convinsă că tu ești educat și nici nu cred că ar fi unul în oraș mai educat decât tine... Am avut timp să îmi dau deja seama.
- Clara, o singură dată dacă te ating... Nu mă mai pot supune. Nici măcar nu ți-ai dat seama de asta. Numai o dată dacă te ating...
- Și nu chiar asta vrei?... Atinge-mă.
- Mai mult decât orice pe lume... Dar vreau să îți dorești și tu, măcar puțin, să îmi arăți acest lucru, să fiu sigur că nu crezi că vei pierde ceva. Aș vrea să încep lumea cu tine...
În ochii ei, în colțurile gurii, pe pomeți s-au întâmplat lucruri din care Petreanu a înțeles efectul acestei ultime vorbe, rostite aproape involuntar, urmare, mai degrabă, a unei trăiri, decât a unui raționament. Atunci a știut că ea se hotărâse, tot ce urma era un alint, pe care îl accepta acum doar dintr-o datorie a femeii care se supune înaintea coborârii bărbatului în ea...
Câteva cuvinte, rostite credibil, și vrerea s-a făcut! Nu mai putea să fie un joc. Probabil că tot așa o fi zis și Dumnezeu la facerea lumii, convingător, și, cum zicea El, așa se și făceau toate...
S-au privit câteva zeci de secunde, împăcați unul cu altul, savurând consensul. Apoi, Clara l-a mângâiat pe un obraz și pe bărbie, spre marginile gurii. O căuta cu ochii închiși, nu avea curajul să o privească de teamă că ar putea-o vedea răzgân-dindu-se, îndepărtându-se de lângă el. Știa că femeile sunt capabile de acest gest, chiar și teatral, căutând să convingă de ceva anume. Iar uneori aceste desprinderi rămân ca atare. Fac pasul în realitate. Apoi, ca răspuns, se mai întâmplă un gest al bărbatului, o vorbă brutală, și prefăcătoria devine realitate, nu-mai pentru ca femeia să își păstreze credibilitatea...
Îi era o teamă dureroasă că ea s-ar fi putut ridica de lângă el, din clipă în clipă, părăsind fantasma, cu un gest hotărât, străin, niciodată explicat. Femeile mai fac acest gest și pentru a fi lor însele interesante, sau chiar din alte rațiuni, numai de ele știute.
Petreanu îi dădea impresia că ar vrea să îi caute palma, acele degete care se lipiseră de el și îi dezlegau, încet, nedeslușit aproape, fericirea. Aproape că voia să plângă de dorință, de poftă neostoită, tot așa cum plâng copiii, ori cum urlă animalele, de foame:
- Te rog, Clara, acceptă-mă! Îmi este aproape rușine pentru că am ajuns să te rog. Înțelege că nu am cum să te conving altfel de faptul că te vreau, decât prin cuvinte... Nu am cum altfel. Nu există acum o altă posibilitate. Pot doar să îți vorbesc. Și e atât de greu… Înțelege numai, tu ești întregul răspuns.
- Și tot crezi că ar trebui să îți consider dorința ca fiind de ajuns? Câte nu vreau și eu... Dar te-am acceptat deja, acel bătrân te iubește mult. Însă și așa cred că aș fi fost, până la urmă, de acord, în cazul în care ne-am fi întâlnit vreodată. E adevărat, aș fi cedat mai greu, altele ar fi fost „caznele” tale, mult mai greu ai fi ajuns să îmi spui aceste lucruri, cu toată dezinhibarea ta. Pari într-adevăr deosebit, poate că ești un băiat de treabă... Și nu faptul că mă vrei tu este suficient pentru mine, vreau eu să te cunosc, să te simt, să te observ iubindu-mă. Sunt niște senzații pe care nu știu dacă le înțelegi... Þi-am spus, câte nu vreau și eu!
- Ce rost are acum să îmi spui cum ar fi fost dacă ne-am fi întâlnit altădată, cu altă ocazie, să îmi spui cât de greu mi-ar fi fost și ce ușor îmi este acum?!... Și, să știi și tu, nu mă iubește nici un bătrân. Sincer să fiu, avem, la rândul nostru, eu și el, o altă înțelegere...
- Știu și asta...
- Știi acest lucru?! Mă mir.
- Da, am acceptat să devin responsabilă cu creștin-democrația în România...
- Măi, moșul ăla nebun ți-a spus tot!
- Mi-a spus... Numai că trebuie să mai ai răbdare.
- Nu vreauauuu răbdare...
- Puțin timp, până diseară, mai precis... La cinci, nu peste multă vreme, i-am promis unei prietene că ieșim în oraș. Mer-gem la o cofetărie, poate la un film. Știi ce filme sunt?
- Îți bați joc de mine...
- Nu, nici vorbă, ți-am promis... Poți veni cu noi.
- Tu crezi că de filme îmi arde mie acum?! Când nu pot stăpâni realitatea! Filme crezi că vreau în aceste momente, când am luat toată viața pe drapel?
- Hai, măi, filosofule, sunt doar câteva ore la mijloc...
- Pe care definitiv le vom pierde... Eu vreau acum alt mijloc... Nu promisiunile tale zâmbărețe, că ne vom apuca apoi de lucru...
- Pe cuvânt. Dacă-ți zic... De ce nu mă crezi?
- Mi se pare un miracol că voi putea să fac dragoste cu tine. De asta nu te cred, în primul rând...
- Un miracol și e...
- Bine..., hai, vino să te pup! Clara, nu știu dacă mi-a fost vreodată vremea atât de plăcută. Poate prin copilărie...
- Depinde când ai început această copilărie...
- Mă refeream la altceva...
O singură încercare știa că ar mai putea să facă, avea cu-rajul ăsta, cu siguranță că nu ar fi interpretat-o greșit. Contextul îi permitea, era, de altfel, și singura lui șansă. După un calcul sumar, știa că mai era timp până la acea întâlnire de care ea tot îi spunea.
Trebuia să se grăbească însă, pentru că toate trecuseră atât de ușor, într-un ritm al vorbelor, rostite rar, și al privirilor mult prea dese, ca să nu se vadă până mai departe de ele... Trecuseră de parcă așa trebuia să se întâmple. Se uita la Clara ca la un lucru al său. Și poate că fiecare femeie devine femeia ta, atunci când o ai. O privea și avea acest sentiment încă dinainte... Acum, ar fi putut să se aplece asupra ei, nu îi trebuia decât un gest, o apropiere, un sărut pe cap, apăsat, la rădăcina firului de păr cu miros de castane fierte, și o coborâre, de-a latul frunții, în jos, printre sprâncene, pe o pantă a nasului, și prăbușirea, în poalele buzelor. Asta era viața! O vedea pe Clara așteptându-l, iar lui îi era teamă de toate lucrurile care aveau să se întâmple. Îi era teamă și de a nu-i părea ei câtuși de puțin teatral. Toate gesturile sunt, la început, teatrale. Mai tot timpul se consumă și se desfășoară la fel, nu se pot deosebi între ele, doar substanța lor poate să fie reală. Toți fac ceea ce știu că trebuie făcut... Iar ceilalți, perechile lor, acceptă spectacolul, mai ales când acesta le provoacă plăcere, confort. Îl joacă simultan, sau pe rând, cât se poate de natural. Iubind, oamenii nu fac altceva decât să ocolească pe alocuri iubirea.
Se gândea cum va putea să îi fie recunoscător acestei femei care i se dăruia, care avea să-i ușureze, măcar pentru o noapte, necazul. Deocamdată, îi ținea chipul între palme și, cu degetele mari ale mâinilor, îi mângâia sprâncenele, privindu-o mereu:
- Știi cum am să te iubesc?...
- Am să văd eu, copilule...
Ochii lui s-au închis și Petreanu i-a așteptat gura, ca o îm-păcare cu un destin fatal, ca o bucurie firavă, a primilor pași înspre moarte, pe care o știa dureros de dulce, lanțul care îl va lega de lumea aceasta, strâns și fără nici un fel de speranță.


Era rândul ei să îl privească. Zâmbea, uitându-se cum o așteaptă... Îi plăcea teribil acest lucru, o încânta nespus dorința cu care o cerea, cu atât mai mult cu cât îl și credea... Până atunci, își simultaneizaseră numai așteptările. I-a simțit mâna cum începea să o strângă de mijloc, să o ridice încet. Îi simțea peste tricou palmele foarte fierbinți, ezitând. La rândul ei, începea să îl dorească, din ce în ce mai cald, să își localizeze în trup această dorință, acolo unde își simțea cel mai bine căldura acestuia. Simțea cum se inundă, își simțea dorința călătorindu-i pântecul. Și nu dorea decât să fie cât mai repede atinsă acolo. Mâinile lui țineau ritmul pulsaților ei, ca și cum s-ar fi priceput să îi dirijeze dorința, alungau orice împotrivire. I-ar mai fi plăcut să se opună, să-și alunge cât mai departe de suflet probabilitatea de a fi și acum folosită, chiar de un copil... Dar nu mai existau pentru asta resurse... Petreanu o căuta, strângându-i carnea întruna. Întinsă pe jos, voia să îl lase numai pe el... Cu o mână, el îi mângâia fruntea, cu o alta îi atingea ușor, abia perceptibil, sfârcurile. De la genunchi în jos, abia își mai simțea picioarele, știa că nu s-ar mai fi putut ridica pentru a fugi... Direct pe trup, palmele acestui copil erau incredibil de fierbinți. A fost aproape fericită când el a îndrăznit să îi ridice tricoul, apoi i-a simțit buzele reci, strângându-o mereu, apăsându-o cu o disperare ciudată. Nu mai voia să deschidă ochii, nu o mai interesa nimic. Ar fi vrut să grăbească totul, să îl strângă, să îl țină în ea, să preia ea inițiativa și, totuși, dorea să îl lase... Îl aștepta lipită strâns, înnodată pe el, căutându-i tăria și apăsând... Dosul mâinii acestui copil îi poposea între picioare, nu înțelegea de ce nu îndrăznea mai mult, de ce nu își întorcea odată mâna aia, să fie cu palma înspre ea, înspre căldura și așteptarea ei, să îi simtă degetele cum le îndepărtează una de alta. Atunci, aproape ca un reflex necondiționat, l-a strâns, arătându-i locul... Simultan, mâna lui s-a întors... O apăsa, când mai puternic, când abia perceptibil, aproape de rostul unei atingeri întâmplătoare. Apoi, din nou, ca o gură care mușca înfometată... Clara a început ea însăși, privindu-l, era atât de haios cu părul ciufulit, să își desfacă fermoarul de la blugi. Sărutându-o continuu, plimbându-se pe gâtul și pe umerii ei, îl auzea șoptindu-i încet: îmi este din ce în ce mai greu..., așa, ajută-mă... Palmele ei s-au ridicat pe umerii lui, apoi s-au dus către ceafă și au strâns-o ca și cum ar fi vrut să se asigure de ceva, ca și cum ar fi încercat să verifice dacă el a înțeles... Știa că trebuia să îl primească în ea și nu înțelegea de ce omul acesta întârzia atât de mult. Părea a fi sincer, părea băiat bun... Poate că va fi un bărbat sincer... Să încerce să-l crească! Seara asta era începutul...
Petreanu, rezemat cu spatele de fotoliu, a ridicat-o aducându-și-o în brațe, mult mai aproape..., la vedere... Acum, cu sânii goi și liberi, nespus de vulnerabili mulțumirii sale, o vedea a lui! Ochii negri, adânci și moi, nu mai spuneau nimic. Abia a auzit-o șoptind:
- Hai în pat...
- Ce pat, mă? Ce pat ne mai trebuie?
- Hai în pat...
Ca răspuns, a întins-o jos, pentru a-i fi la îndemână, ca o pradă pentru care vânase, pentru care își oprise respirația socială, pentru ratarea căreia avusese emoții, pentru care trebuise să se ascundă în tot felul de ierburi... Ea era mâncarea lui! Deși vânase în viteză, carnea era foarte dulce și se smucea lângă dinții lui, într-un tremur ușor, iar el făcea toate eforturile, de care este capabil un om în situații de limită, să nu îi pară direct, să îi aștepte ei gesturile mari și decisive, să o copieze. Apoi, el să trebuiască doar să îi răspundă... Nu dorea în nici un fel să bruscheze momentul alegerilor ei, o știa și pe ea că ar fi trebuit să îl pândească încă... Dar Clara pândea cu totul alte lucruri, încercând să înțeleagă bărbatul, atunci când îl pricepi cel mai bine, bărbatul care îi demonstra acum, încă o dată, utilitatea... Însă, în mâinile lui, nu avea de ce să mai îndure gândurile acestea. Treptat, simțea cum se elibera de tristețe și de curiozitate. Îi venea să îl prindă odată, decisiv... O dorință supusă unei stânjeneli: cum ar fi considerat el asta? Cu mintea încâlcită a oamenilor inteligenți? Nu era de ajuns cât trebuia să fi știut deja din viața ei, deși copilul acesta nu o întrebase nimic și ea îl îndrăgise oarecum pentru asta. Să aștepte, doar avea tot timpul! Îl va prinde ea, apoi... Să îl lase, deocamdată, pe el să fie stăpân. Ciudat! – Nu încerca deloc să o dezbrace de blugi, nu își strecurase mâinile niciunde... Șmecheru’! – Voia să fie abordat, sau poate că avea nevoie să-și arate, și acum, educația, controlul... Să compenseze cerșetoria de mai înainte... Oricum, ea nu mai putea să aștepte jocul lui, indiferent care ar fi fost acesta! Petreanu ăsta avea un fel anume de a-i săruta ceafa, cu niște buze foarte reci, iar ea avea o sensibilitate de a simți pe gât! Dacă este așa cum îi spusese bătrânul despre acest băiat, avea să vadă în această noapte, va fi noaptea ei.


„Copilul” începuse să îi strângă șoldurile, aproape dureros, cu o forță pe care nu i-ar fi bănuit-o vreodată. Și o mângâia continuu, revenind mereu la chip. Îi mângâia și îi săruta ochii, poate prea ușor pentru un mângâiat, pentru un sărut. Abia o atingea, discordant cu strângerea din mâini. Apoi, întinzându-i brațele, lungindu-o cât se putea, pe un parchet lăcuit, care devenea din ce în ce mai lipsit de prezență, și-a strecurat piciorul drept între coapsele ei și o apăsa grijuliu, mișcându-se abia perceptibil, numai deasupra cusăturii blugului. Și, atunci, a fost prima oară când l-a strâns cu putere, să înțeleagă odată că este de ajuns! Îl dorea imediat gol și umed, al ei, cucerit, folosit, interior mâncărimii din sângele al cărui glas îi striga, de dinăuntru, în timpane, cu o voce plecată din inimă și pierdută, măsurat, în toate părțile trupului. Își dorea să o atingă acolo, să se strecoare în ea și l-ar fi îndemnat ea să facă totul, dacă acum nu ar fi fost „pentru prima oară”, sau dacă ar fi fost convinsă că mai are voce... Toată această așteptare aproape că devenea insuportabilă, apăsătoare, grea. Și el nu părea a face nimic pentru a o salva de atâta plăcere!... O devora plăcerea neconsumată! Gâtul i se uscase, respirația nu mai era a ei, ci a unui trup care i se înstrăina, plecând dimprejurul sufletului ei spre locuri pe care ea nu le mai simțea decât prin senzația plăcerii, îndepărtate, apropiate brusc, îndepărtate din nou... Oare, dacă i-ar mai spune ceva, o va asculta? Trebuia să o asculte!
- Dezbracă-mă...
- Nu te grăbi... Nu e de ajuns cât ne-am grăbit până acum?... Nu tu ziceai că ne grăbim?
- Dezbracă-mă... Îți place să mă chinuiești. Vreau să te simt, dezbracă-mă.
- Nici o grijă, te vei dezbrăca și singură...
- Tu nu mă auzi?! Dezbracă-mă...
Și, abia atunci, a dezbrăcat-o, i-a tras pantalonii cu o mișcare precisă, de parcă ar fi fost calculată de mult, pusă la cale în cele mai mici amănunte. Acei blugi foarte strânși s-au dovedit a ieși atât de ușor…
Mai mult de milă a ascultat-o… Și pentru a o putea în continuare supune. Petreanu ar fi vrut-o încă ferită de el, apăra-tă de haine, ar fi vrut să o perpelească mai mult, să simtă și ea cum este... Să înțeleagă toate rugămințile sale de până atunci. Starea lui continuă.


Afara, se înserase ușor. Lumina se strecura greu până la ei, ocolind faldurile perdelelor și diversele obiecte de prin casă. Înaintea lui, ea era o mulțime albă de bucurie și dorință! Peste care el urma să treacă, din rotunjime în rotunjime! Sfârcurile mici, ca niște ținte, îi pironeau ochii. - Două bobițe de zmeură, dăruite de șansă unui urs bătrân, înfometat, nervos, pândit, de după brazi, de moarte. O privea încă o dată, era atât de nouă! O Clara a minunii, singura minune pe care și-o poate omul produce… Acum, părea atât de mică, aproape o fetiță! Cu do-sul mâinii drepte i-a atins, ca din întâmplare, dantela și a găsit-o foarte udă... Apoi, repetând un gest, pe care acum și-l îngă-duia cu ușurință, i-a mângâiat cu degetele mari vecinătățile imediate, călătorind peste tot pe unde mâna lui dorea, și, din nou, i-a trecut peste trup, cu dosul degetelor de la dreapta, cercetându-i, nehotărât, dantela, marginile. Era mulțumit de așteptarea ei. Curând, va începe să își domolească foamea. Acum, își pregătea încleștarea degetelor, cu care va prinde și va ridica la cer bucățile de carne. Abia o auzea:
- Dezbracă-te...
- Da? Deja?
- Nu mai rezist comportamentului tău artistic... Mă enervezi teribil.
- Vezi cum e?! De trei, patru ori mi-ai vorbit de răbdare...
- Taci...
- Răbdare...
- Am să văd eu acum ce poți tu să faci cu puța aia foarte lăudăroasă.
- Cum?!... Þăcănito...
- Las’ că văd eu...
- Voi fi numai puță.
- Te vreau ore întregi, să nu te oprești niciodată…


A fi, pentru el, însemna acum doar a o avea pe această femeie, nu mai era o chestiune de natură conjuncturală. Exis-tența imediată ar fi fost de neconceput fără cunoașterea Clarei. Trupul său, biologia lui, îi poruncea să iasă din sine. Femeia exista atunci în fața lui, așteptându-l întinsă, doar pentru a-l ajuta să fugă de moarte, o altfel de alergare, o altfel de spaimă, o altfel de salvare temporară. Această fugă grăbită și febrilă are în ea teribila plăcere pentru ca omul să vrea, să caute continuu să alerge, mulțumirea să fie compensatorie efortului. Tentația cedării, a unei blazări biologice, trebuie să fie cât mai redusă, pentru ca individul, implicit populația, să poată exista până la încheierea ciclului, a unei meniri care trebuie desfășurată istoric, social, comunitar.
Dar, în acest mod, care ar mai fi logica interdicțiilor morale și, la un nivel superior, a celor religioase? Rezultanta explicațiilor unor domni învățați era că omul trebuie să parcurgă, la nivel individual, spațiul de la o existență biologică la una spirituală... Și atât de ușor este în vorbire acest lucru, pe cât de greu este în practică, în viețuire, în viața asta atât de multifuncțională! Cum să fii spiritualizat, chiar să îți propui aceasta, cu puța făcută băț?! Pe de altă parte, imediatul este dominant depărtării... Femeia opacă și lipită de tine îl acoperă cu ușurință pe Dumnezeul transparent și foarte îndepărtat. Dincolo de ea, El nu mai poate să fie văzut. Măcar non-sensul trebuia consumat...


O luptă bruscă le-a omorât șoaptele. Între timp, el se dezbrăcase cumva, Clara nu observase când, dar ce mai conta asta? Ea se zbătea acum pentru a fi a lui, voia să îl prindă pentru prima oară gol, să fie a ei acea goliciune pe care și-o dorea proptită în toate marginile ei de femeie. Atunci, Clara l-a căutat, l-a întors, acoperindu-l, cum acoperă vremea un mormânt uitat. Și a fost rândul ei pentru toate...


Împreună, cu simțurile date unul altuia, dar neînstrăinate, au primit o alunecare întreagă, dulceață de miere dizolvată în rouă.
Fusese un lucru dovedit, până la urmă, a fi simplu... De asta lui Petreanu îi plăceau atât de mult lucrurile simple, care, dobândite, te fac stăpân pe tot și pe toate. Chiar mai mult, pe toată așteptarea... Se gândea, în timp ce prăduia cu totul această cetate: „Femeia – tot un lucru simplu! Deși nu se înțelege imediat, nici imediat supusă, tot ca mine este, rânduită aceleiași finalități.” Simțea acum o mare bucurie în inimă, ca o împlinire sufletească, un avut de neprețuită valoare. Femeia, lipită de el, nu mai era singură, nici independentă, era doar a lui, și fiecare gest, cât de mic, o coordona. Nu îi mai rămăsese nici o putere din toate câte avusese până atunci asupra lui, până nu cu mult timp înainte, când îi fusese stăpână. Supusă, dependentă de el, trăia acum numai pentru el, pentru alunecarea lui în ea, iar mâinile Clarei îl implorau să înțeleagă acest lucru, se prindeau de el ca de malul unei prăpastii... Strâns, tot mai strâns, să nu cumva să se prăbușească..., luptându-se până când, vlăguită, nemaisimțind însăși prinderea, nici mâinile, să cedeze și să cadă în gol, într-o plăcere întocmai ca ieșirea în moarte dintr-o durere fizică de neînchipuit, ori dintr-o disperare.
Îi făcea plăcere să creadă că începuse deja să își facă o oarecare idee despre o femeie anume după felul în care se dezbracă de cel din urmă obiect vestimentar. Făcea destul de rar acest gest, îi place să aștepte și să le vădă felul în care o fac ele. Nu acționa atunci, nu el, gestul este unul major, pentru că implică și alte responsabilități… În cazul Clarei însă, nici măcar nu mai fusese în stare să se gândească la astfel de nimicuri. Marin ar mai fi vrut să îi spună câte ceva, inclusiv să o audă vorbind, dar care mai era rostul? Nu mai era nici un sens, pentru că femeia dezbrăcată nu mai este în măsură să dea replici.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!