Dacă ne-am pierde calitățile umane fundamentale am avea oare mai putin de întrebat, suferit, ințeles? Cafeaua întotdeauna a sporit intensitatea oricărui sentiment momentan. Bineînțeles, aspect ce poate să devină fatal în cazul unor gânduri distructive. Mă dor coatele și (re)simt prima cafea precum Kazantzakis, după veșnicele zbateri în legătură cu Gautama lui. Așadar și alții au trâmbițat pesimismul drept singurul mod de viață. Dar spre deosebire de pesimismul actual, acel pesimism ancestral, nu era unul cu o finalitate tragică ci
unul menit să instige la „eliberare”, sentiment resimțit din plin la Prima gură. Un novice așteaptă întotdeauna să se aprinda deasupra capului său mari neoane cu oportunități convenabile. Și dacă din greșală se aprind, va avea întotdeauna grijă să le distrugă sursa. Apoi iar devine totul lipsit de sens și-ți miroase brusc a câine nespălat și parcă vomiți ghemele
de blană ale unei pisici pântecoase. Ai capul confuz, umflat și greu. Va fi, în concluzie, un cap bolnav și urât iar în scurt timp va deveni o păpușă uitată pe un maidan impuțit și năpădit de gunoiul unui sat întreg. Va fi o păpușă puternică dar nu de calitate. Focul n-o va mistui definitiv. Părul sintetic, topit pe jumătate, se va lipi de plasticul ieftin al scalpului iar genele minuscule vor fi ca o pată de murdărie pe ploapele subțiri. Și atunci, acea Pă Pușă va scoate din ea, ceea ce trupul mic a reușit să protejeze cândva: un bulb infirm și bătrân pregătit pentru fantastic. Renunț deci,la toate păpușile de plastic (pentru că cele de porțelan nu se mistuie la fel) și le arunc în focul mizeriilor celor mai curați țărani plini de un elan altruist. Vă promit că pe obrazul fierbinte al Păpușii de plastic, prima lacrimă va săpa o râpă în care va
pieri prima mașină cu pedofili. Pe obrazul înghețat însă,aceași lacrimă va ingheța și se va dezintegra până să atingă baza nasului vostru. La ultima gură de cafea, tabloul va fi deja terminat și atârnat, iar în colțul gurii îmi va crește o floare bogată, galben-violet, ce va avea rădăcinile înfipte în zațul de pe fundul cănii. Mă împing în vârfuri și-mi înfig unghiile în marginea ferestrei ca să văd maslinii verzi, din care picură uleiul și nu fructul. De piele mi s-au lipit smochine mov și gustoase, iar oasele ultimelor rodii îmi înțeapă tălpile. Încerci să te smulgi de TOT dar TOT nu se smulge din tine și-ți aruncă în față ultima linguriță
de șerbet al cărei gust miroase a tămâie.