Alunecare.
Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt. Poate chiar în spatele norilor care alunecă în continuare tăcuți prin aerul efervescent al soarelui de la zenit. Și aș vrea să îmi crească și mie aripi lungi și puternice care să ma avânte spre abisurile albastre, unde să te pot întâlni. Știu că ești tristă, deoarece apari plângând în fiecare noapte în visele mele. Știu că ești celălalt eu al meu și că nu voi fi fără tine un întreg niciodată aici, pe pământ. De aceea trebuie să te întâlnesc curând. Mai ales acum, când cea de-a mia vară a început.
Gao!
În fiecare zi vin aici să privesc la mereu schimbătorul cer. E un deșert de oameni în juru-mi. Plaja e alături, la doi pași, și totuși nu vreau să mă duc până acolo singură ci prefer să aștept ca cineva să apară și să alerge cu mine de mână până la valurile înspumate. Am avea timp să ne jucăm printre ele toată dupa-amiaza, să alergăm pe nisipul încins și să ne spunem reciproc povești, iar la venirea serii să ne despărțim spunându-ne cu veselie “Pe mâine!”. Însă nimeni nu vine niciodată aici pentru mine, toți știu că încep să plâng atunci când îmi fac noi prieteni și preferă să mă evite. Poate că e mai bine așa... Când obosesc de atâta așteptare mă ridic și alerg cu mâinile întinse ca niște aripi. Îmi imaginez că-mi iau zborul spre castelul nevăzut în care locuiești.
Nihaha!
Seara, cand mă prabusesc în somn, visez mereu aceeși lume. Un tărâm plutitor unde am aripi, iar tot ce se poate vedea în jur e albastrul nesfârșit al cerului. Insule verzi cu copaci și castele se rotesc în spirale printre zăpezile norilor iar aripile mă poartă de la una la alta fără efort. Tu ești tot timpul alături de mine, și, chiar dacă la început mai plângi, te înveselești încet-încet ascultând-mi poveștile. După o vreme nu mai știu care dintre noi sunt eu și care ești tu. Și atunci înțeleg că niciodată nu au fost două ființe separate ci doar un suflet cu o singură pereche de aripi care așteaptă de un mileniu o picătură de fericire. Și că eu, partea de pe pământ, trebuie să fiu zâmbitoare, optimistă, pentru a nu te întrista și mai tare, pentru ca lumea din jur să continue să existe. Da, voi continua să fiu veselă, voi învăța să fiu mai puternică. Pentru că ciclul nesfârșit al durerii trebuie să se oprească. Pentru că a sosit, în sfârșit, vremea păcii, a împăcării. Dacă aș fi un pictor talentat, mi-ar plăcea să imortalizez pe pânză, de fiecare dată când vin aici, doar vântul. Vântul pur, nevăzut și totuși omniprezent. Vântul care să mă poată ridica până la castelul de dincolo de nori.
Plutire.
Întinsă în iarba înaltă, îmi imaginez că cerul e de fapt jos și pământul e sus, și că-mi dau drumul să cad în oceanul infinit, nu mai am nevoie de aripi, propria-mi greutate mă trage către tine, către lumea ta ascunsă. Nu, nu mai putem rescrie istoria, s-au făcut multe greșeli în trecut dar putem măcar înlătura durerea ce planează asupra viitorului. Putem elibera din lanțuri virtuțile care ne-au mai rămas, le putem da aripi care să umple fiece frântură de constelație. Iar apoi să le lăsăm să se avânte spre veșnicie, radiind de inocență și iubire. Și abia atunci sufletele nevinovatelor ființe cu aripi ucise cu atâta timp în urmă își vor putea găsi și ele, în sfârșit, pacea.
Destin.
A mia vară a început. Știu că te voi revedea curând. Trebuie să fiu puternică și veselă pentru timpul care mi-a mai rămas aici, pentru ca atunci când ne vom întâlni să am cât mai multe amintiri frumoase pentru tine. Trebuie să îți dau din puterea mea, să te ajut să trăiești mai departe, pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca speranța și timpul să nu se sfârșească. Îmi arunc brațele spre cer și încep să alerg din nou, imaginându-mi că am aripi și că îmi iau zborul spre castelul tău nevazut, spre castelul meu nevazut.
Nihaha! Nihaha! Nihaha!


(24 august 2007)