- Bunico, îți mai aduci aminte prima zi de școală?
Are optzeci de ani; nu mă aștept să-și amintească. Dar tare mult aș vrea.
- Eeei, mamă, cum aș putea s-o uit!?
- A fost așa frumos?
- Stai să vezi frumusețe! Mă gătise și pe mine mămica, cu ce-a dat Dumnezeu – că nu prea aveam de niciunele, îmi făcuse trăistuță (acuma-s fel și fel de ghiozdane; p-atunci, care-avea o traistă de urzicuță – așa-i zicea la materialu-ăla – era ajuns). Eram mândră foc, ce mai! Mergeam țeapănă, cu mâinile departe de corp, să nu mă șifonez.
În curtea școlii, printre copii, era și-o vlăjgancă – una dintr-a patra. Io nu mai văzusem namilă ca ea pân-atunci, am zis că-i vreo învățătoare. Îmi zice aia: „Joițo (nu-ș’ de unde mă cunoștea), ce haine frumoase ai! Să le stăpânești sănătoasă!”. Io m-am bâlbâit toată – nițel de mirare, oleacă de emoție – și, cum mă-nvățase mămica de-acasă („să spui săru’mâna la toată lumea!”), unde-am văzut-o mare-așa, numa’ ce mă trezesc zicându-i ăleia „săru’mâna”. Au râs toți copiii...parcă și-acu mușcă râsu-ăla din mine.
Am lăsat, rușinată, capu-n jos și-am rupt-o la fugă, înapoi spre casă. M-am oprit drept la mămica-n brațe și i-am zis că nu-mi mai treb’e școală. Chit că atâta mă bucurasem că m-a trimis.
- Cum te-a convins să te întorci?
- Ha! Era ceva de care mi-era mai frică decât de vlăjgancă: vaca. Aș fi făcut orice ca să scap de dusu’ ăleia la câmp. Ce i-am mai slugărit p-alde frate-miu! Eram în stare să-i spăl și pă picioare, numa’ să se ducă ei. Așa că mămica m-a amenințat că mă trimite cu vaca dacă nu
mă-ntorc la școală. M-am dus, ce era să fac? Nu mă-ntreba cu ce inimă. Ãia,-ntre timp, uitaseră, da’ io tot muream de necaz și-mi ziceam c-o să râză de mine. Numa’ vlăjganca a râs. Și-atunci am făcut-o și mai de oaie – i-am zis: „Ce-ai, bre, cu mine?”. Nu știu de ce nu puteam să crez că și aia-i tot copil, ca și noi.
Și pun’te iar ăia pă râs! Da’ n-am mai fugit. Dintr-o dată, mi-a venit și mie să râz cu ei.
Da’ n-am uitat, nici acu’ n-am uitat...
- Mai deștept tac-tu mare. Ãla nici nu s-a dus în prima zi la școală. A plecat de-acasă zicând că se duce, a repezit traista-n niște tufe de liliac și dus a fost. La gârlă. Că la școală i-a fost rușine să meargă desculț. Că erau opt frați și n-aveau decât patru perechi de pantofi. Care să scula primu’, ăla să-ncălța. Adică ce zic io pantofi? Gumari. Dacă nu cumva chiar opinci. Și-uite-așa, azi la gârlă, mâine la gârlă...pân’ l-a prins tac-su și i-a tras o chelfăneală de zile mari.
Ei, mamă, ce vremuri!
Da’, așa amărâți cum eram, făceam și carte – bruma-aia care-a fost, râneam și-n grajd, culegeam și porumbu’. Și să vezi parascovenie – mai aveam timp să ne și jucăm.Voi ce-nvățați acuma la școală?
- De toate.
- Îhmmm. D-aia sunteți așa deștepți și lumea merge din rău în mai rău.
Râde, cu ochii la pantofii înșirați în hol:
- Da’ bine, barem, că ne-am încălțat. Va să zică... s’tem mai încălțați ca-nainte...