agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2194 .



Nașa
prose [ ]
fragment din romanul "Călina"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Gabii ]

2007-09-07  | [This text should be read in romana]    | 







- Uite c-a trecut un an de când au adus-o pe Nana. Mare noroc a avut fata asta cu Ilie și mai ales cu Ana care o iubește și o îngrijește de parcă ar fi născut-o ea. Îți aduci aminte că după ce a adus-o Ilie din fundul acela de țară, Ana a venit imediat la noi să ne-o prezinte pe cea care avea să-i fie fiică. Era așa de emoționată! Își dorise așa de mult un copil și Dumnezeu i l-a dat... Târziu, dar i l-a dat!!! vorbea Jenița cu Mimicuța în șoaptă, să nu se trezească odorul care de-abia adormise.
Să creadă ele că adormise!!! Călina era ca întotdeauna foarte interesată de ce vorbeau „cei mari”, iar acum se străduia foarte mult să nu adoarmă, pentru că-i era într-adevăr somn după cât se zbenguise toată ziua!
- Am toată admirația pentru astfel de oameni! Chiar mă gândeam, mămico, că nu știu dacă eu aș fi fost în stare să înfiez un copil... Și mata știi cât de mult iubesc eu copiii!
Mi se făcuse inima cât un purice! Somnul îmi dispăruse de tot! Oare ce-o însemna „să înfiez un copil”?
- Când a intrat pe portiță, o ținea strâns pe Ana de mână, schimbă ușor subiectul Jenița.
- Cu siguranță că nici ei nu-i plăcuse ce spusese Mimicuța! gândeam eu.

Era tot la începutul verii ca și acum... Mă ascunsesem în spatele Jeniței, emoționată și eu la gândul că o voi cunoaște pe fata cu care mă voi juca de acum înainte, despre care mi-au spus că va fi prietena mea... Ce grozav, pentru că nu prea aveam prieteni! Nu erau decât câteva case pe strada Câmpului, cred că vreo cinci fără a noastră. Da, cinci erau cu siguranță, că doar învățasem să număr! Și nici măcar nu erau copii în toate! Vecinii din partea stângă, doamna și domnul Deneș, nu aveau copii... sau aveau, dacă socotim că eu eram cel puțin o dată pe zi și copilița lor, cum spuneau de câte ori mă vedeau... Îmi promisese Tanti că o va lăsa pe Nana în fiecare zi să vină la mine să ne jucăm. Doamne, de când o așteptam!
Când Nana a intrat cu Tanti în curte, curiozitatea și bucuria mi-au învins și rușine și tot și am țâșnit din fusta Jeniței drept lângă ele. Mânuța mea dreaptă i-a prins mânuța ei stângă, a strâns-o bine ca să nu alunece pentru că era așa de udă de parcă de-abia ar fi ieșit din baie și... GATA! Acum eram prietene!!! Simțeam asta cu toată ființa mea. Mâinile noastre au spus totul... Am ridicat spre ea ochii mari în care se oglindeau frunzele dudului de la poartă și bucăți de cer senin ce răzbătea printre crengile dese. Nu știu dacă erau ochii de vină sau gura care înflorise într-un zâmbet larg, știu doar că tot sufletul ieșise pentru a o întâmpina. Ni s-au întâlnit privirile... Da, ea era Nana, prietena mea dintotdeauna. O fată frumoasă, cu ochi căprui, migdalați, puțin obosiți de atâtea griji, cu o fețișoară bronzată pe câmp, (ȘTIAM eu ce înseamnă bronz de munte, de mare sau de muncă!!!), fețișoară încadrată de un păr castaniu, ondulat, strâns în două cozi groase care-i ajungeau până la mijlocelul strâns bine de un cordon înflorat ca și rochița nouă pe care i-o cumpărase Tanti și pe care o îmbrăcase pentru prima dată cu câteva clipe în urmă. Avea în picioare șosetuțe scurte albe și săndăluțe roz precum florile de pe rochiță. Eu le știam dinainte! Mi le arătase Tanti săptămâna trecută, imediat după ce le cumpărase. Chiar mă întrebase de nu știu câte ori:
- Crezi că or să-i placă?
- Bineînțeles! îi răspundeam eu cu duioșie. Oare cum de se poate ca și oamenii mari, ei, cei care ne apără de tot ce-ar putea fi rău pe lumea asta, ei care doar ținându-ne în brațe sau sărutându-ne ne spulberă și frică și durere, ei care ne veghează până și somnul, cum se poate să fie așa de neliniștiți numai la gândul că unui copil nu i-ar plăcea cadoul pe care i l-au ales. Doamne, cum arăta Tanti, care întotdeauna avea răspuns la TOATE întrebările, Tanti care călca apăsat, mereu sigură pe ea!!! E-adevărat că Ilie o necăjea glumind că dacă nu ar fi fost grăsuță bine, la cât era de mică ar fi luat-o vântul, iar ea îi răspundea tot în glumă că și pe el l-ar fi luat vântul la cât e de slab, noroc că a plouat mult când era el mic și așa a crescut destul ca să poată aranja cu Sfântu’ Ilie să nu mai îndrepte vijeliile spre noi... Atunci când am văzut-o tremurând ca varga de emoție am înțeles ceva, odată pentru totdeauna: Noi cei mici nu putem crește fără cei mari, dar nici cei mari nu pot trăi fără noi!
Nana m-a strâns și ea de mână. Atunci, odată cu asprimea palmei pline de bătături, am simțit toată forța copilului muncit până peste poate ca să-și ajute mama rămasă singură să crească cinci copii, așa cum o auzisem pe Tanti povestindu-le Jeniței și Mimicuței, am înțeles stinghereala fetiței încălțată pentru prima oară și mai ales am înțeles că fetița cu patru ani mai mare decât mine, a acceptat să fie dată și luată „de suflet” ca să poată merge la școală, să învețe și așa să-i poată ajuta pe cei rămași acasă. Și tot atunci am înțeles ceva ce nu au înțeles cei mari, adică nu sunt ei cei mai „dăștepți”, cum spunea Maria, servitoarea noastră de la Lotru. Am înțeles că, deși de trei ani Tanti și Ilie încearcă să o aducă la Dudu, Nana nu a acceptat decât acum, când a împlinit șapte ani: a stat până în ultima clipă lângă ai ei ca să-i ajute cu toate că putea de mult să fie o răsfățată. Asta era! Și pentru ce a făcut am iubit-o și mai mult pe „prietena mea de suflet”!
Oare asta înseamnă să înfiezi? Să iei pe cineva de suflet, adică să ai sufletul așa de mare încât să încapă în el și cei născuți din alte suflete? Cu siguranță că da! Oricum, chiar dacă am cam înțeles ce înseamnă, tot mai aveam un ghimpe în inimă și știu și de ce: suflețelul meu nu crescuse suficient!
- Ce zi e mâine? Vineri? închise Jenița subiectul care o întristase așa de mult pe Mimicuța.
- Da, clătină din cap aproape imperceptibil mama.
- Oare de ce este așa de tristă mama? mă întrebam eu. În nici un caz din cauza Nanei. Pentru ea și pentru Tanti și Ilie s-a bucurat și se bucură și acum! Știu că i-a ajutat și la școală, a vorbit cu învățătoarea Nanei, a ajutat-o la lecții, a încurajat-o, ba chiar i-a cumpărat și cărți, acum, la sfârșitul anului școlar, ca un alt premiu, pentru că a fost cea mai bună din clasă! Nu știu despre ce este vorba, dar o să aflu eu!!!
- Înseamnă că mâine de dimineață o să vină Simina. Și am uitat să-i pregătesc ce trebuie să spoiască! O să mă scol devreme, ca să-i pregătesc câteva lucruri și pentru ai ei acasă, zise Jenița un pic agitată că i se întâmplase să nu le aibă pe toate pregătite din timp, așa cum ne obișnuise pe noi toți.
- O să fie bine! șopti mama, așa, fără nici o legătură cu ce se vorbise.
Am deschis ochii mirată, fără să-mi mai pese că ar fi observat cineva că nu dorm. Dar nu avea cine! Tata-mare era în „delegație”, adică nu dormea acasă, Jenița, într-o cămașă de noapte roz pal, fără mâneci și cu un decolteu rotund tivit cu dantelă fină, albă, cu părul negru respirând în voie pe umerii rotunzi, broda, așezată la marginea patului, broda cu inițialele mele o fețișoară de pernă care foșnea ca mătasea, iar Mimicuța, cu părul scurt, des, frumos ondulat, pieptănat pe spate, păr alb mai puțin o meșă neagră ce pornea din mijlocul frunții și se termina doar la ceafă, cu fruntea înaltă și tristă, îmbrobonată de... transpirație? gândeam eu ridicând din sprâncene...
- Oare de ce are picături mari ca de ploaie și pe obraji? Să fie de la ditamai fierul de călcat pus mereu la încins pe lampa cu gaz pe care găteam vara? mă întrebam eu.
Mimicuța călca rufele bine apretate. De fapt, parcă le strivea, nu le călca... Ciudat! Eu înțelesesem mai de mult că mama călca mai bine decât oricine rufele, îi plăcea să o facă, ba chiar o auzisem spunându-i Jeniței că atunci când îi este foarte greu, când se simte sfâșiată, împrăștiată în toate zările, se adună singură, fără să le facă rău celorlalți, ba dimpotrivă, călcând, lucrând de mână fel de fel de minunății sau pictând... Cred că am căscat și gura nu numai ochii când m-am gândit că, zilnic, Mimicuța dacă nu călca, croșeta, tricota sau picta planșele pentru lecțiile de a doua zi.
- Doamne, cât trebuie să sufere!!! Trebuie să fac în așa fel ca să le fie și lor bine, mi-am promis pentru a doua oară în același anotimp. Convinsă că așa va fi, m-am întors cu gândul la ce spusese Jenița. Am închis ochii, mulțumită că uimirea și curiozitatea mea trecuseră neobservate și mi-am propus să adorm imediat, ca să mă pot scula devreme să stau cât mai mult cu Simina mea...
M-am trezit mai devreme ca de obicei. Am sărit din pat și am ieșit în curte doar cu cămășuța de noapte bleu, lungă și transparentă de dantelată ce era și care-mi plăcea așa de mult... Se simțea încă răcoarea întunericului și mirosul Reginei Nopții, miros care-mi parfuma toate visele... Am riscat ieșind desculță! Noroc că nu era pe afară nimeni, că altfel aș fi început o zi, pe care mi-o doream nemaipomenită, cu o ceartă! Și dacă tot nu era nimeni... Am alergat prin iarba înrourată până la portița din grădină. Noroc că am reușit s-o deschid repede, altfel aș fi fost nevoită să sar gardul, așa cum o făceam de cele mai multe ori, și cine știe: ori mă vedea cineva și chiar aș fi feștelit-o, ori mi-aș fi agățat cămașa în vreo ulucă și, adio preferata mea! De aceea, umblam eu mai mult în șort, nu că nu mi-ar fi plăcut rochițele, dar când mă căutai eram sau pe gard, sau în vreun copac, sau cine mai știe ce-mi trăsnea prin minte! Le-am spus eu că nu e numai vina mea! Trebuia să mai am un frățior sau o surioară și atunci poate că era mai simplu... Numai Tata-Mare se amuza când vorbeam așa și nu înțelegeam de ce...
Am tras ușooor, fără zgomot, zăvorul de la portiță, am trecut pe lângă casă mângâind Regina Nopții care-și închisese florile, mi-am spălat obrajii cu roua de pe petalele trandafirilor aduși de Tata-Mare tocmai din Germania pentru Mimicuța, cei mai frumoși și mai catifelați trandafiri pe care-i văzusem eu vreodată, am mirosit trandafirii roz, roz, roz, de dulceață, cu gândul că nu mai e mult și va veni vremea să-i culeg, apoi am scuturat atât cât am putut o creangă care ajungea aproape de pământ, de fapt aproape de mine, o creangă din zarzărul mare, mare și bătrân și încărcat cu zarzăre pârguite, poate-poate va cădea vreuna... dar nu a vrut zarzărul să-mi dea! Atunci mi-am adus aminte de povestea cu Fata babei și fata moșneagului și mă gândeam eu care o crede el că sunt...
- Oi fi făcut vreo prostilioancă? Nu! am clătinat de câteva ori din cap până am simțit cum îmi intră vârful firelor de păr auriu în ochi! Aha! Asta trebuie să fie! Nu m-am spălat nici pe față, nici pe dinți! De-aia nu vrea să-mi dea nici o zarzără! Și, mulțumită că mi-am spulberat gândurile rele, am alergat după un fluture alb până s-a așezat pe o Rochiță a rândunicii. Era la fel de alb ca și Rochița. Aproape că nu mai știam care este fluturele, care este floarea... Atunci mi-a trecut prin minte că sunt unul și același lucru: fluturele este floarea, floarea este fluturele și... mi-am adus aminte că la Lotru am văzut gușterul care era frunza, sau frunza era gușterul... Oare eu cine oi fi?... Cred că sunt Cameleonul. Oare și Cameleonul o fi... eu? Nu prea mi-ar conveni! Am văzut cameleonul într-o carte dintr-acelea groase de-ale Mimicuței. Mi-a și explicat că e ceva așa care se schimbă după cum are nevoie! De fiecare dată arată altfel, dar el de fapt este același! Mi s-a părut extraordinar și m-am hotărât ca atunci când voi fi mare să nu fiu numai Doctoriță ca s-o fac bine pe Bunica, să n-o mai doară nimic, să nu-mi mai scrie că: „Așa-s zilele mele, una bună, zece rele!” și Profesoară, așa ca Mimicuța, să-i învăț pe copii despre toate minunățiile lumii și... cum să calce, sau să tricoteze, sau să picteze, adică să treacă peste greutăți fără să facă rău altora, ci și Cameleon, adică să nu mă schimb deloc, să rămân tot un „copil bun”, cum le aud vorbind pe dragele mele când nu mă știu prin preajmă, dar să par a fi ce-și doresc, sau ce nu-și doresc ceilalți!
Deodată am auzit râsete venind dinspre bucătăria de vară. Noroc că mi-au distras atenția, că altfel, cine știe, ajungeam să „găsesc vreun adevăr universal tot scormonind printre cuvinte” așa cum râdea Tata-Mare de Jenița, Mimicuța și Tanti când nu se-ndurau să meargă la culcare pentru că mai aveau ceva așa de important de vorbit, încât nu suferea amânare nici măcar până a doua zi de dimineață!
Curioasă din fire, am alergat la portiță, am deschis-o, apoi am trântit-o, grăbită să ajung cât mai repede la bucătărie și să aflu ceva ce... numai eu nu știam! Erau toate cele trei „doamne ale mele”. Ieșiseră în fața bucătăriei cu tava cu cafeaua fierbinte, care mirosea până spre grădină, și cu apă rece într-o cană de sticlă cu un trandafir încrustat pe șoldul aburit. În momentul în care mi-am dat seama că toate mă privesc la fel, am lăsat privirea în jos spre picioare. Nu se vedea decât dantela de la cămășuța de noapte și două-trei degețele printre firele lungi de iarbă grasă. Mi-am ridicat cu demnitate, credeam eu – de fapt așa cum mă învățase Bunica, mi-am ridicat cu amândouă mâinile cămașa și am pornit ca o adevărată prințesă spre casă, așa cum aș fi pășit pe un covor tot verde, dar din cea mai fină lână. Eram cameleonul care se face una cu natura astfel încât să scape fără nici o zgârietură, însă inimioara îmi bătea gata, gata să-mi sară din piept, iar pe fețișoara imobilă se agitau doar ochișorii care încercau să surprindă măcar o reacție din partea celor trei doamne. Am intrat în casă fără zgomot, lucru neobișnuit, deoarece toți spuneau că pe unde treceam eu puteai să juri că a trecut furtuna. Știam că furtuna așază lucrurile altfel decât până atunci, iar eu îmi doream asta în multe privințe și mai știam că după furtună dispar norii și răsare soarele, așa că îmi plăcea să mi se spună că sunt ca o furtună! Am intrat, deci, în casă, m-am spălat repede, m-am îmbrăcat și mai repede și am ieșit să văd cu ce m-aleg... Toate trei stăteau liniștite la masa de sub umbrarul din fața bucătăriei de vară. M-am așezat lângă ele. Nu mi-a dat nici una atenție, ca și cum nici n-aș fi fost acolo. Pentru moment, m-am gândit că oi fi învățat eu așa de bine să fiu cameleon încât mă confundă cu scaunul, după care m-am gândit că era cam mult chiar și pentru mine ca în numai câteva ore să învăț să fiu cameleon, așa că am încercat:
- Nu a venit Simina mea? am întrebat pe un ton egal, aparent fără emoție.

Simina era o țigancă frumoasă pe care eu o iubeam pentru că povestea ca un înger. Știa cele mai multe și mai frumoase povești. Venea pe la noi de câteva ori pe an, venea dimineața devreme și stătea până noaptea târziu. Niciodată nu a vrut să doarmă în casa noastră. Spunea că țiganii din neamul ei nu dorm niciodată în locuri îngrădite cum dormim noi.
- Trupul trebuie să-ți fie la fel de liber cum e și sufletul, îmi spunea ea. Sub picioare trebuie să simți pământul, iar capul trebuie să-ți fie sub cerul liber!
- Adică, dincolo de cer nu e nici un gard, nu?
- Așa e! îmi răspundea ea zâmbind cu lacrimi în ochii ei negri în care licărea focul, focul care o însoțea veșnic.
- Simina mea, aș vrea să fiu și eu ca tine!
- Cum ca mine?
- Așa cum ai spus mai devreme: și pământ, și foc, și cer, și suflet, și... nu mai țin minte! Toate câte le-ai povestit!
Zâmbind încruntată, nu știu cum îi reușea pentru că eu încercasem în fața oglinzii de la toaletă de nu știu câte ori și nu reușisem decât să mă schimonosesc, zâmbind încruntată, făcea să sfârâie cositorul pe tava pe care i-o dăduse Jenița la reparat.
- Crezi că înțelege fata tot ce îndrugi tu acolo? o întrebă Tata-Mare, care-i adusese încă un vas la cositorit.
- Înțelege mai multe decât tine, Rafaile! îi răspunse iute Simina. Fata asta mică e în stare să adune de peste tot: și din pământ, și din apă, și din foc, și din cer, și din cuvinte. Are zestre mare!
- De unde atâta zestre? îi răspunse oarecum în batjocură Tata-Mare.
- Și dintr-o parte și din alta! Aveți noroc de un copil bun! răspunse oarecum pusă pe harță Simina.
- Tu câți copii mai ai? am întrebat-o, pentru că nu vroiam să se certe. Îi iubeam pe amândoi.
Se priviră zâmbind, apoi îmi răspunse:
- Șapte.
- Cum șapte? În primăvară aveai doar cinci!
Și-au zâmbit iarăși, făcându-și cu ochiul. Ah, era prea mult! Se jucau cu mine, iar eu chiar că nu aveam chef. M-am îndepărtat, dar nu prea mult, pentru că nu vroiam să-mi scape vreun cuvințel dacă și-ar mai fi vorbit. Și așa a și fost:
- Îți mai aduci aminte, Simină, de iarna aceea grea în care era gata gata să ne mănânce lupul, când ne întorceam de la școală? Noroc cu talentul tău de a vorbi cu animalele. Nici acum nu știu cum de l-ai făcut să plece!
- Eh, Rafaile, Rafaile, e mult de-atunci, dar parc-ar fi fost ieri, șopti Simina precum susură Lotrul când trece prin zăvoi. Și nici măcar nu am gonit eu lupul! Ai fost tu cu Ursu, câinele tău, pe care l-ai crescut curajos ca și tine... A plecat lupul, iar noi am rămas toată noaptea la stâna lu’ Stângă, ghemuiți în jurul focului...
- Da! șopti cu glas tremurat Tata-Mare. Eu am aprins focul, ți-aduci aminte?
Nici nu m-au simțit când m-am apropiat fermecată de ce aud, ca de poveștile Siminei mele.
- Didițica spune că cine știe să aprindă focul a fost sărutat de o țigancă! m-am amestecat eu în povestea lor.
Atunci Simina m-a luat în brațe, m-a strâns puternic la pieptul ei și apoi m-a sărutat cu foc pe amândoi obrăjorii.
- Acum o să știi și tu să faci focul, mi-a zis în timp ce-mi mângâia ușor părul. Avea lacrimi în ochii mari, negri, în care se juca focul, focul care o însoțea veșnic. Și mirosea a fân și flori. Nu știu de ce mi-au dat și mie lacrimile. Mă durea pentru ea, dar nu știam de ce. M-a învelit în fustele ei roșii, înflorate și a început a mă legăna în timp ce-mi ștergea lacrimile cu colțul basmalei roșii ca și fusta și-mi cânta un cântec parcă dintr-o altă lume. Am înțeles într-un fel, nu știu cum, că eu eram ATUNCI și ACOLO ceva ce nu avusese și n-o să aibă niciodată. M-am uitat la Tata-Mare. Ne privea pe amândouă cu o dragoste nețărmurită. Plângea.
- Și eu te iubesc, Simina mea! i-am spus în timp ce o pupam, agățată de gâtul ei. Și am înțeles și de ce nu-ți plac gardurile!
Credeam că am înțeles! Oricum descoperisem un secret, iar eu Călina ȘTIAM să-l păstrez!!!

- Nu a venit Simina mea? am întrebat din nou sperând să mă bage cineva în seamă.
- Dacă mai faci prostilioance, să știi că o să te dea la țigani! mi-a spus foarte serioasă Tanti. M-am uitat la Jenița, apoi la Mimicuța. Nici una nu schița nici un gest cum c-ar fi vreo glumă! Am simțit dintr-odată un firicel de apă rece care mi se scurgea pe spate și mă îngheța de parcă ar fi fost toiul iernii.
- Ah, uite-o pe Simina! spuse Jenița, luminându-se la față.
Și se ridicară toate trei să o primească.
- Ce ți s-a întâmplat? De ce ai întârziat atât? Ne-am făcut griji pentru tine! vorbiră toate într-un glas.
- Aveam și eu treabă cu tine, i-a zis Tanti.
N-am mai așteptat să aud restul discuției. Am luat-o la fugă spre grădină. M-am îndreptat spre fundul grădinii, unde terenul era mai jos și unde erau mulți dovleci. M-am ascuns sub o frunză mare de dovleac. Eram așa de supărată încât puțin îmi păsa că mă zgâriau perișorii de pe frunzele și de pe tulpinițele dovlecilor, că în pământul proaspăt săpat și greblat, pământ neudat de două zile de când lipsea Tata-Mare, adică în țărâna cenușie, se plimbau în voie furnici și alte goange care aproape că n-aveau loc de mine ca să-și facă treburile zilnice, că tocmai pe acolo a găsit de cuviință o coropișniță să-și scoată capul ca să ia o gură de aer, că niște râme întrau și ieșeau acolo unde era pământul mai umed, adică aproape de rădăcină, de parcă și pe ele le „dăduse” cineva de acasă, așa cum vroiau să mă dea și pe mine! Vroiau să mă „dea de suflet”! Aproape că nu-mi mai aduceam aminte ce făcusem de le supărasem așa de tare!
Cred că am stat destul de mult sub frunza de dovleac.
Eram transpirată, murdară de țărână peste tot, zgâriată pe mâini, pe picioare și... uimită că nu m-a chemat nimeni până acum. Oare nu-și adusese nimeni aminte de mine? M-au dat și nici nu m-au mai chemat! M-au dat și nici nu m-au mai chemat! M-au dat și nici nu m-au mai chemat! îmi țăcănea în cap ca limba pendulei din marchiză!
Am ieșit târâș de sub frunza de dovleac, cu sandalele pline de pământ și de goange. M-am îndreptat îngrijorată spre umbrarul de lângă bucătăria de vară. Toate patru stăteau și vorbeau în șoaptă. Arătau de parcă ar fi plâns.
- Sărut-mâna, Simina mea! i-am zis și m-am îndreptat spre ea bucuroasă că o văd după atâta timp. Uitasem toate câte le pățisem în dimineața aceea!
- Să trăiești, frumoasa mea! îmi răspunse cu o voce răgușită. Hai să te pupe țiganca ca să știi să aprinzi focul în inimile tuturor prinților! zise râzând și mă luă în brațe, mă înveli iarăși în fusta largă și creață și începu a-mi cânta și a mă legăna de le înveseli și pe celelalte „ale mele”.
Era ca o vrajă. Am adormit. Puțin, atât cât să visez că eram într-o biserică mare, mare ca cea a Mânăstirii Cozia, luminată ca la o mare sărbătoare și cu lume multă, multă. Erau preoți îmbrăcați în patrafire aurite și măicuțe multe... și eu. Toți cei din biserică se pregăteau ca pentru o slujbă deosebită. Afară era și mai multă lume. Nici nu se vedea câtă era! Nici unul nu îndrăznea să treacă de poarta cea mare. Și era gălăgie. Atunci am ieșit să le spun să facă liniște. Și-au făcut! Iar la ușa bisericii erau doi bărbați dintre care unul era șeful. Și ei nu puteau trece de ușa bisericii. Veniseră pentru mine, iar eu nu i-am lăsat să intre. Le-am spus că nu au voie. Și atunci cel care era șeful mi-a spus: "Mâinile tale pot face multe, dar cea mai puternică e stânga!" Fără să înțeleg mai nimic, am intrat iarăși în biserică. Era o lumină puternică și m-am trezit... Simina mă privea mulțumită. Eram SIGURÃ că știa ce am visat!!! M-a sărutat ca și cum ne despărțeam pentru totdeauna.
- Prințesa mea, ți-ar fi plăcut să-ți fiu nașă?
- Da, i-am răspuns imediat! Nașa mea nici nu mă cunoaște!
- Bine! îmi spuse pe un ton grav, care m-a înfiorat.
M-a dat cu grijă jos din brațele ei, m-a tras mai departe de Jenița, Mimicuța și Tanti, care deja se retrăseseră ca să ne lase să vorbim în liniște, a ridicat mâneca dreaptă a bluzei cu multe volane și a scos de pe brațul ca de marmură o brățară foarte frumoasă, care părea foarte veche.
- O am de la mama, care o are de la mama ei și tot așa, până hăt în timp. De acum este a ta! Sunt sigură că o vei purta cu cinste așa cum am purtat-o și noi! Ai grijă să o dai mai departe cui trebuie!
- De unde o să știu eu cui s-o dau mai departe?
- Vei ști!!!
Fericită de ce se întâmplă, fără să-mi fie prea clar: de ce? și foarte tristă în același timp, am luat-o de gât pe „nașa” mea și m-am lipit de pieptul ei, ca și cum ar fi fost ultima dată când puteam să fac asta... Doamne, ceva îmi spunea că așa este!!!
- Nașa mea, o să te mai văd, nu-i așa? am întrebat-o aproape plângând.
- Să ai grijă să rămâi același copil bun pe care-l iubim toți! mi-a zis cu lacrimi în ochii ei frumoși și negri, în care-și unduia trupul focul. Apoi a sărutat cu pioșenie, și pe dinafară și pe dinăuntru, brățara lată pe care erau semne și desene ciudate pentru mine, a dus-o la piept în dreptul inimii, mi-a pus-o și mie în dreptul inimii, apoi mi-a dat-o s-o sărut la fel, mi-a prins-o la mâna dreaptă, după care a răsuflat ușurată și s-a luminat.
Rolul ei se încheiase. Acum era rândul meu. Nu mi-era teamă. ȘTIAM că trebuie să merg spre lumină, însă nu știam cum!
- Sărut-mâna, Nașa mea! O să-mi fie dor de tine!!!
- Voi fi mereu lângă tine! Va fi bine!!!
Și a plecat. Nu știu cât știau din toate câte se întâmplaseră dragele mele, știu doar că au avut grijă mereu de brățara de la adevărata mea nașă, așa cum au avut grijă și de iconița din argint cu Maica Domnului și Pruncul, pe care Bunica mi-o dăruise la nașterea mea, iconiță pe care o avea de la mama ei, care o avea de la mama ei și tot așa. Niciodată nu am întrebat-o de ce nu i-a dat-o nici unei dintre fiicele ei, adică Jeniței sau Didițicăi, și nici nepoatei ei, adică Mimicuței, și mi-a dat-o tocmai mie...
Așa a fost să fie!!!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!