Miercuri, 14 martie 2008, Èeská Lípa, Cehia, lacul Machovo jezero, 13:44 PM

Soarele strălucea răspândind căldura insuportabilă prin fiecare atingere mătăsoasă. Cuțitele ar aerisi poate mai bine atmosfera asta de fum, se gândea Klaus Strockand în timp ce vâslea îndârjit.
Era luni dimineața, o perioadă pe care micuțul oraș Èeská Lípa o detesta. Oamenii se culcau duminica vociferând și se trezeau dimineața realmente înjurând printre dinți, de parcă noaptea ar fi avut asupra lor un efect de lupă, arzându-i, la fel cum ard copiii furnicile în zilele toride în care nu mai ai chef decât să omori. În orice caz toată lumea știa că lunea era o zi foarte nervoasă. De asta oamenii nu prea intrau în vorbă lunea. Fiecare își mecaniza la maxim acțiunile, așteptând ca dulcea latență generată de trecerea timpului să le adoarmă instinctele scăpate din hățurile socialului... O adevărată porcărie de fapt, pentru că nimeni nu prea înțelegea de ce și cum anume vine chestia asta cu socialul și cu teoria, când în fiecare luni dimineața, se auzeau geamuri rostindu-și plictisit psalmii sticloși în capetele nefericiților care se aflau la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, de fapt într-o nepotriveală totală și absolută, o minune absconsă și neagră, ca acelea pe care le regăsim prin cărțile diverșilor alchimiști frustrați...
Vâslele bruscau apa în încercarea lor de a aluneca cât mai repede. Mâinile grele ale bărbatului le chinuiau, amestecând așchiile cu sudoarea... Klaus strângea lemnul cu disperare, simțea cum firele de lemn îi pătrund prin pielea încărcată cu grăsime. Fiecare strop de apă care ajungea pe carnea sa se transforma aproape instantaneu în abur. În jurul siluetei bărcii se insinua o coroană de fum. Apa mustea, lacul chema din adâncuri, trupurile absente strigau dintre algele verzi. Toată lumea știa că acolo sufletele nu puteau să se odihnească niciodată. Câteodată, câte un trecător mai atent putea observa silueta unor pietre mortuare conturându-se pe suprafața de catran a lacului. Oamenii refuzau însă realitatea, o negau cu obstinație. Viața era cât se poate de banală în acel orășel și nicio aiureală metafizică nu avea să strice asta. La dracu, să încercăm să fim banali!
Klaus însă nu mai putea fi de acord cu această latență obsedantă. Trebuia să le demonstreze acestor sceptici că cineva, o putere superioară, se juca cu ei. Și pentru asta trebuia să se întoarcă cu niște poze ale convoiului negru. Doar așa avea să fie crezut. El va reuși să imortalizeze ceea ce până acum fusese doar povestit.
Vâslele începeau să înainteze din ce în ce mai greu. Bărbatul privi în jur. Broboanele se sudoare îi intrau în ochi, arzându-l. Se șterse cu mâna rumenă de la soare, iar atingerea firelor de păr îl înfioră. Trebuie să mă stăpânesc, își spuse el, nu mă ajută cu nimic dacă mă pierd cu firea. La dracu!
Privi spre podul gri, care se profila amenințător în fața lui. Barca mică se legăna periculos, purtată de curenți. E foarte puternic șuvoiul, prea puternic, își spuse Klaus Strockand, încercând să controleze ambarcațiunea. N-ar fi trebuit niciodată să vin aici!
O vâslă îi alunecă din mână, fiind înghițită instantaneu de apa maronie. Lacul parcă fierbea, clăbuci mari se ridicau la suprafață spărgându-se în mii de stropi. Bărbatul scăpă și a doua bucată de lemn din mână. Se retrase în mijlocul bărcii, înconjurat de aburii albi care păreau să se ridice din străfundul apei.
Valurile deveneau din ce în ce mai mari, zguduind barca, aruncând stropii maronii peste marginea udă. Klaus știa că ăsta este sfârșitul. Era prea departe de mal pentru a se putea salva. Deodată, cu o forță incredibilă, barca dispăru în neant, lăsându-l pe bărbat în apa murdară. Dădea din picioare violent, încercând să rămână la suprafață. Știa însă că nu va rezista prea mult. Auzise de atâtea ori poveștile despre lacul ăsta, știa ce se ascunde aici. Dar poate el va fi mai norocos.
Simți mâini care se încleștau pe picioarele lui. Se luptă să rămână la suprafață, însă forța care îl trăgea la fund era prea puternică.
Intră cu capul sub apă. Deodată, nu mai vedea decât substanța murdară care îi umplea gura, nasul, ochii. Simțea că se sufocă, se zbătea, însă șuvoaiele de apă care îl ardeau îi spuneau că se îndreaptă în jos.
Deodată, sunetul încetă. Klaus Strockand nu se mai zbătea. Mâinile îl purtau spre abisul întunecat, în timp ce lacul redevenea tăcut. Apa se lumină dintr-o dată. Siluetele întunecate care treceau pe pod străluceau în albastrul răcoritor.

Tăcere. Tăcere și întuneric. Klaus Strockand nu-și mai simțea trupul. Nu putea să se miște, iar frica îl înconjura din toate părțile. Deschise ochii, simțindu-se ca și cum un burghiu imens îi pătrundea direct în creier. De fapt, nici nu știa că dacă mai avea sau nu ochi. Imaginea care i se profila în față îl făcu însă să-și dorească să nu mai aibă. Leșină, deși rămase perfect conștient de tăcerea care îl înconjura. Învolburându-se, siluetele se apropiau de el...
Știa că acestea erau ultimele lui clipe. O umbră i se prelinse lângă ochi. Strigă, însă pieptul său nu eliberă niciun sunet. Știa că era prea târziu deja. Ei erau înăuntru.