Macii roșii ai speranței

***
- Ce să zic Virgile? Cât mă pricep eu în materie de poezie, pot să spun că mi-a plăcut; atât doar că pentru gustul meu aș fi preferat una mai veselă. Dar hai să lăsăm poezia la o parte și să revenim la proza noastră cea de toate zilele. Chiar nu vrei să-mi spui ce anume ți s-a întâmplat?
- N-am ce să-ți spun, pentru că de fapt nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. Totul în viața mea decurge în virtutea acelorași invariabili parametri.
Nici măcar nu mințeam afirmând așa ceva. Într-adevăr, existența părea că-mi era compusă dintr-un perpetuum repaly, în care scenele se succedau ciclic urmând un scenariu prestabilit; diferența constând doar în modificarea unghiurilor de filmare și proiecție.
- Dă- mi voie să mă îndoiesc; dar în definitiv, viața ta este doar a ta, așa că ai deplina libertate de a o trăi așa cum vrei...Știi că și-a anunțat vizita madam Stoleriu de la Biroul județean pentru artă, cultură și sport, la avanpremiera cu Liliacul de mâine, schimbă cu delicatețe subiectul, nevoind probabil să treacă peste bariera arbitrară a bunului simț uzual, cea care-i oprește pe cei care-i sesizează prezența, să depășească o anumită limită.
- Nu știu ce naiba poate pricepe femeia asta din tot ceea ce se numește artă și cultură. Poate că știe câte ceva despre cultura zarzavaturilor, căci până să fie numită în postul actual a fost administrator al pieței " Mărul de aur", își continuă discursul Vlad căutând să îndepărteze cât mai mult subiectul discuției de cel inițial.
- Ce putem sa facem omule? Suntem conduși nu cu capul, ci cu picioarele, pentru că soarta ne-a așezat în fruntea țării un cizmar.
- Măi Virgile, ce se învârte în sferele înalte ale Puterii, mă lasă rece de cele mai multe ori. Chestia arzătoare o văd aici, în curtea noastră cum s-ar spune. Oare nu s-or fi găsind și oameni capabili, care să-și justifice prin competență locul în ierarhie?
- Întrebarea ta mi se pare pur retorică. Sigur că mai sunt și ramuri verzi, nu numai uscături, dar spune-mi cum ar putea să se impună, când în fotoliile decizionale și-au așezat fundurile niște neisprăviți, care conștientizează faptul, că reprezintă în cadrul scării valorilor umane, un invariabil mare zero. Merituoșii sunt plasați în poziții cât mai obscure, fapt care-i determină pe mulți să plece, ori să se plafoneze, îngroșând astfel rândurile organismului amorf și imbiecilizat al caracatiței nonvalorii.
- Poate va da Dumnezeu ca într-o zi această piramidă răsturnată să-și schimbe și la noi poziția, întorcându-se astfel la normalitatea firească.
- Poate, dar cine știe dacă vom mai trăi, ca să putem vedea și noi acest lucru.
- Pesimismul tău mă înspăimântă Virgile! Oare suntem chiar pe marginea prăpastiei?!...
- Realitatea, dragul meu îmi impune un asemenea mod de gândire, că-mi place sau ba.
- Atunci, să lăsăm drum deschis cel puțin visării.
- De acord cu tine. Oricum, nu ne stă în putere să producem modificări în funcționarea acestui deplorabil mecanism și atunci unicul lucru care ne mai rămâne este Speranța, cea care nu a reușit să iasă din cutia Pandorei.
Discuții oarecum asemănătoare am mai avut apoi și cu alții, numai că de fiecare dată evitam sistematic să răspund la întrebările referitoare la motivul vizibilei mele transformări. Aveam din fericire posibilitatea unei evadări din stresul cotidian, în minunata lume a muzicii, care acționa permanent asupra psihicului meu, asemeni unui tranchilizant. Orele pe care le petreceam înconjurat de acesată fantastică înlănțuire de armonii, tonuri și măsuri mă despăgubeau în mare parte de tot veninul pe care eram obligat să-l înghit aproape imediat, din momentul în care treceam granița dintre virtual și realitate.
Dar să revin la acea zi, în care așa după cum spuneam, a venit să mă viziteze domnișoara Negraru.
Emoționată și vizibil afectată de starea în care m-a găsit, imobilizat în acel scaun cu rotile, biata fată nu și-a putut abține lacrimile, care i-au inundat ochii și aplecându-se mi-a cuprins mâna dreaptă între palmele ei mici și delicate, apoi până să pot realiza ce se întâmplă, a început să mi-o sărute frenetic, amestecând într-un torent implacabil, lacrimi și sărutări.
Această neașteptată manifestare de afecțiune, mi-a blocat în asemenea măsură orice inițiativă, încât nici măcar nu mi-am retras mâna din strânsoarea pătimașă a fetei.
În această postură greu explicabilă- cel puțin din punctul meu de vedere- ne-a surprins Laura, care se întorsese de la serviciu mai devreme decât de obicei, ca și când vreun demon ar fi împins-o, ca sa-și poată satisface astfel capriciul împlinirii planului zilnic de combinații malefice.
- Să ieși imediat din casa mea, târâtură!! zbieră ca ieșită din minți, imediat ce trecuse pragul.
Lovită ca de suflul unei explozii de acea răbufnire vulgară, biata fată reveni automat în poziție verticală, privind speriată și buimacă când spre mine, când spre Laura, după care se precipită către ieșire, răsturnând involuntar o măsuță pe care așezase buchetul de flori pe care-l adusese. Năucit de ritmul imprevizibil în care toate acestea se desfășuraseră, n-am putut pe moment să scot nici măcar un sunet. Cuvântul "târâtură", rostit cu atâta ură și dispreț, îmi răsuna în minte ca un clopot, multiplicându-se asemenea răsturnării succesive a unor enorme piese de Domino.
Câtă umilință pentru biata Marilena, pentru simplul fapt că nu putuse sau nu știuse să găsească un alt mod în care să-și exprime afecțiunea și compasiunea față de nenorocirea care mă lovise.
- Cum ți-ai permis să-mi aduci în casă pe destrăbălata aia?! continuă să urle chiar și după plecarea fetei, agitându-se în fața mea ca scoasă din minți.
- Ce-ți veni Laura?!...Ce înseamnă tot acest circ, împănat cu expresii suburbane?!
- Ce-mi vine??!! Îmi vine să sparg capul cuiva!!...Bine că și-a luat tălpășița la timp, altfel, nu prea știu ce s-ar fi întâmplat!!...Câtă nerușinare din partea ei să-mi intre în casă!!...
- Eu cred că ar trebui să te calmezi și să începi să raționezi normal.
- Auzi vorbă?!! Să raționez normal!! Îmi găsesc bărbatul în casă cu amanta înlânțuiți, sărutându-se; iar eu ar trebui să fiu calmă și să raționez! Chiar așa!!...Să raționez normal!!! Dumnezeule mare!!!...Nu, că nu mai pot!!
Își însoți această ultimă remarcă cu o mișcare bruscă a mâinii, măturând veioza și toate celelalte lucruri aflate pe placa de marmură care încojura ca un brâu șemineul.
- Încetează Laura!! Ce-i cu tine, ai înebunit?!
- Da! Da! Am înebunit!! Te miră cumva faptul??!!
Se întoarse și lovi cu piciorul o vază cu florile primite de la colegi, prefăcând-o în cioburi care se împrăștiară cu zgomot pe parchet. Această ispravă depășea cu mult limitele suportabilității mele, astfel că împingându-mi scaunul către ea am prins-o de mână, încercând astfel s-o potolesc.
S-a smucit violent, eliberându-se din strânsoare.
- Să nu îndrăznești, să mă mai atingi vreodată!!! zbieră măsurându-mă cu o privire încărcată de ură.
- La ce bun?...i-am răspuns, simțind cum mă îneacă un val de tristețe care-mi sfâșia inima.
Am ieșit din încăperea invadată de cioburi și de ura clocotitoare a acestei femei și m-am îndreptat către studioul meu. Ajuns aici, am închis ușa, după care am luat o sticlă de coniac și un pahar din barul mascat în perete. Am deșurubat dopul și mi-am umplut paharul. L-am băut pe tot dintr-o îngițitură, simțind pe gât arsura lichidului chihlimbariu, iar mai apoi o căldură care mă învăluia treptat, înlăturându-mi ușor starea de excitare nervoasă.
Am luat din nou sticla gândind să-mi mai torn un pahar, însă am renunțat la acest intermediar și ducând-o la gură, am sorbit astfel din ea, înjumătățindu-i conținutul.
De această dată n-am mai remarcat arsura de la început, ci doar o suplimentare aproape instantanee a stării de beatitudine care mă cuprinsese după ce băusem paharul.
" Evrika!" Iată că descoperisem leacul tuturor durerilor sufletești. Nu eram un băutor, iar in privința celor puternic alcoolizate, pot spune chiar că cel mai des mă rezumam doar la o simplă degustare. Acum însă, mi se părea că aș fi fost în stare să beau întreaga sticlă, fără să mai simt acel recul instinctiv pe care-l aveam înainte, doar la gândul că trebuie să beau așa ceva. Cu sticla într-o mână m-am apropiat de pian. Am mutat scaunul așezat în fața acestuia, căci oricum, nu-mi mai era de nici un folos, postându-mi în locul rămas gol, scaunul cu rotile. Am ridicat capacul de deasupra claviaturii și așezându-mi sticla de coniac alături am început să cânt. Sunetele mi se păreau deosebite de cele cu care eram obișnuit. Era și normal să fie așa, căci nu mai aveam posibilitatea să acționez pedalele. Mi-ar fi trebuit o pereche de picioare...
Am început să improvizez, lăsându-mă cuprins treptat de beția sunetelor, care se adăuga la cea produsă de coniacul din sticla din care mai trăgeam câte o înghițitură în momentele în care făceam câte o pauză.
La un moment dat, capul care parcă începuse să mi se rotească în ritmul din ce în ce mai accelerat al unui vals, mi s-a sprijinit de claviatură și-am adormit. Nu știu cât timp voi fi rămas în acea poziție, știu doar că în momentul trezirii, am auzit glasul Laurei bombănind cuvinte pe care nu reușeam să le înțeleg, din cauza huruitului de angrenaj gripat care-mi măcina sistematic creierul, cat si datorită tonului scăzut cu care le rostea. Simțeam o durere intensă, care-mi încingea capul într-o încleștare fierbinte.
Stomacul neobișnuit cu o cantitate atât de mare de alcool mi se zvârcolea ca și când ar fi fost supus unor șocuri electrice, producându-mi o stare de vomă pe care m-am străduit să mi-o reprim, respirând încet și profund.
Observându-mi mișcarea, Laura a schimbat brusc registrul, transformând astfel mormăitul de până atunci, într-un nou torent de țipete și invective.
- Ce-ți pasă ție?! Þi-ai luat frumos tălpășița și te-ai îmbătat ca un porc! Porcule!!... Nesimțitule!!...
Ciudat, însă acum aceste expresii mitocănești nu mai aveau asupra mea efectul de dinainte, atunci când mi se părea că răsună mai neplăcut, decât o pereche de palme. Găseam chiar amuzant acest limbaj de mahala. Am vrut să-i atrag atenția că greșise atunci când m-a comparat cu un porc, pentru că eu nu am văzut niciodată în viață, un porc beat. M-am abținut însă, crezând că dacă nu voi mai adăuga și eu "lemne" pe acel "foc", va sfârși prin a se stinge. Eroare! Canonada a reânceput cu și mai multă forță.
- De ce oare n-ai murit în acel accident, să fi scăpat de tine?! Mi-ați mâncat zilele, tu și amantele tale! Blestemată fie clipa când te-am întâlnit!!...De ce oare n-am ascultat-o pe vară-mea Eliza, când îmi spunea să nu-mi încurc viața cu un amărât și-un coate goale, flașnetar de bâlci, când în jurul meu roiau atâția alții și frumoși și deștepți și de familie bună...
Referitor la aceste ultime remarci, îmi rezervam dreptul să am profunde și justificate motive de îndoială, căci cunoscusem personal în perioada de început a poveștii noastre de dragoste, pe acei pretendenți pe care-i idealiza acum, înzestrându-i "a posteriori" cu calități imaginare.
Trecutul, în cazul de față se constituia într-un soi de refugiu în care voia să se ascundă de realitatea prezentului, folosindu-l ca pe un termen falsificat de comparație între un ieri idealizat și un azi indezirabil, în conformitate cu dictonul "Despre morți, numai bine."
Toate cuvintele grele pe care mi le adresase, m-au împins totuși din nou în mocirla acaparantă a gândurilor negre.
"Ce îi făcusem oare acestei femei, de ajunsese să mă urască într-atât, încât să-mi spună cu atâta cinism, că ar fi preferat,ca eu să fi murit? Oare unde dispăruse aceea pe care o cunoscusem acum 17 ani?" Cred că fusese de fapt, doar o creație virtuală a imaginației mele, într-un moment de căutare obsesivă a unui tip de ideal feminin. O îmbrăcasem, fără să-mi dau seama cu veșminte total nepotrivite, care mai apoi, odată cu trecerea timpului au început să se descoase și să plesnească pe la încheieturi.
Recunoșteam în sinea mea, că observasem destul de repede acest lucru, atâta doar că dragostea, care în orbirea-i recunoscută colorează totul în roz, m-a făcut să ignor orice amănunt care i-ar fi putut pune autoritatea sub semnul întrebării; iar la toate acestea, se mai adăuga și faptul amăgitor, că timpul va fi în stare să coase aceste rupturi.
Eroare! Teribilă eroare!! Ar fi trebuit să-mi dau seama că un lucru cârpit, rămâne totuși... doar un lucru cârpit.
- Ei bine Laura! Recunosc, am făcut amândoi greșeala de a ne uni destinele într-un mariaj incompatibil cu aspirațiile și posibilitățile noastre. Acum, tu ce propui? să găsesc o modalitate prin care să-ți îndeplinesc dorința de a nu mă mai vedea niciodată? Mi-ar fi foarte simplu, dacă n-ar fi vorba aici și de copii.
- Înduioșător! exclamă pe un ton sarcastic. Cât de grijuliu poți să fii?! Hai, te rog, nu mă face să plâng! Doamne, ce tătic iubitor?! Când ai avut mă rog timpul să-ți descoperi această neașteptată vocație?!
- O aveam încă înaintea de a te cunoaște.
- Ciudat că totuși eu n-am observat.
- N-ai observat tu mai multe, dar oricum, cunoscându-te așa cum te cunosc acum, acest lucru nu mă mai miră...
- Da, da. Să știi că ai dreptate! N-am observat că de fapt ai rămas ceea ce erai așa după cum ai spus înainte de a mă cunoaște..."Un amărât de flașnetar", ca s-o citez din nou pe Eliza.
- Mulțumesc de compliment!
- Pentru puțin.
- Dacă tot am ajuns la asemenea discuții, am să-ți spun și eu ceva. Atunci când te-ai măritat, ți-ai închipuit, că de fapt ți-ai cumpărat o jucărie dintr-un sexi-shop, excluzând di start ideea, că totuși eram o ființă umană. Abia când te-ai lămurit că nu mă mișcam în sensul în care trăgeai tu sfoara și că deci, nu eram marioneta care poate te-ai fi așteptat să fiu, a început marele calvar.. Acesta este rezultatul firesc al faptului de a fi unicul copil, născut într-o familie bogată. Crezi că totul ți se cuvine, și că nimic nu-ți poate fi refuzat.
- Ai terminat, sau mai ai și altceva la "dosar"?
- Lista este destul de lungă, dar la ce ar folosi ca să ti-o expun acum? Nu mi-au plăcut niciodată actele gratuite. Știu că după părerea ta, eu sunt unicul vinovat pentru falimentul căsniciei noastre și nimic și nimeni nu ar fi în stare să te facă să-ți schimbi părerea.
- Așa după cum nici tu nu ești dispus să ți-o schimbi pe a ta.
- Oferă-mi argumente valabile și-atunci fii sigură că nu aș ezita să-mi fac "mea culpa".
-Argumente valabile...Nu știu cum să-ți zic, dar am și eu la fel ca tine, senzația că mi-aș răci gura de pomană.
- Vezi tu, Laura. Cred că o mare parte din vina a tot ce ni s-a întâmplat se datorează și obstinației cu care fiecare și-a apărat propria poziție. Am preferat să ne aruncăm unul altuia peste gard "pisica moartă", refuzând cu încăpățânare să credem că am putea-o îngropa împreună, demolând gardul, sau mai bine spus, zidul de indiferență dintre noi.
- Și mă rog, cine te-a oprit să nu faci acest lucru?!
- Tu cine crezi?!
- Evident, vei spune că eu.
- Și ai dreptate să crezi că așa voi spune. De câte ori am încercat să scot vreo cărămidă din acest zid imaginar, tu așezai imediat în locul gol două sau trei, înălțându-l și mai mult.
- Uite că de data asta îți cer eu argumente. Vrei să te referi la ceva concret, palpabil?
- De ce nu?! Uite primul exemplu care-mi vine în minte și care mi se pare suficient de ilustrativ. Cred că n-ai uitat de situația pe care ai creat-o atunci când ai ipotecat casa, fără să-mi spui nimic, considerând probabil că nu avea rost să-mi ceri acordul, de vreme ce aceasta era moștenire de la ai tăi și-ai făcut împrumut la Bancă pentru a depune banii la acel joc piramidal, care afirmai că o să ne aducă în termen de trei luni, un câștig de opt ori mai mare decât suma așa-zis "investită". Când în fine ai considerat că ar fi timpul să mă pui și pe mine la curent cu mișcarea făcută, ți-am spus că ai făcut o prostie colosală, care ne poate lăsa pe drumuri? Îți mai amintești cu câtă îndârjire ți-ai apărat poziția, făcându-mi elogiul flerului tău în afaceri financiare?
- Ei, da! Þi-ai găsit calul de bătaie și dai acum în el! Câți dintre cei care au participat la acest joc nu au reușit să câștige? Știi că s-a destrămat doar cu două zile înainte de termenul când ar fi trebuit să încasez.
- Chiar dacă s-ar fi încheiat cu două secunde, rezultatul ar fi fost același. Mai ții minte cum îți spuneam că doar nu pune nimeni banii sub cloșcă, ca să iasă mai apoi puii.
Chiar și așa, tot nu văd cum ar reuși să iasă opt pui dintr-un singur ou.
- În ceea ce privește pe cei care au câștgat, am continuat, văzând că ezită să-mi răspundă, era și normal să fie și din ăștia, altfel, cum ar fi reușit să-i îmbrobodească pe naivi, ca la alba -neagra? Te-ai lămurit mai târziu cine erau acei "norocoși", după ce în fine a început să se deșire ghemul afacerii?
- Mă întreb ce ai mai fi zis, dacă totuși aș fi reușit?
- Același lucru pe care ți l-am spus și atunci, că ești de o inconștiență colosală. Ce ne-am fi făcut dacă nu reușeam să gasim banii pentru achitarea împrumutului, de pe la rude și prieteni? Unde s-a mai auzit de o afacere cinstită care să poată asigura un profit de 800%? O astfel de posibilitate ar fi în măsură să răstoarne și cele mai consolidate teorii din domeniul economiei. Chestia asta seamănă mai degrabă cu mitul regelui Midas, iar în zilele noastre, nici măcar copii nu mai cred în basme. Se pare că de fapt rolurile s-au inversat în timp și-au început să creadă în așa ceva, persoane așa-zis "mature".
- Ei bine! Mai ai și altceva?
- Dacă asta nu te-a convins că eu am avut dreptate și tu nu, atunci sunt sigur că orice ți-aș spune, ar avea același efect. Mai bine s-o lăsăm baltă...Cât privește dispariția mea, am să mă gândesc serios și cred că voi găsi soluția potrivită și acestei probleme.