agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3275 .



Crimă și pace bună
prose [ ]
capitolul al XVIII-lea
Compilation: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Marius Marian Solea ]

2007-09-24  | [This text should be read in romana]    | 



18

Aprilie era mai ploios și după-amiezile scotoceau în oasele bătrânilor. Valuri de nori izbeau în valuri de lumină caldă, încercând să decidă care dintre ele vor ajunge să vină și să erodeze în țărmul orașului, să aștearnă timpul în pulbere fină  timpul fiecăruia dintre locuitorii acelui oraș. Pe acest timp adus din depărtări, își lăsau urmele sufletele lor, urme ale unor fapte anonime, casnice, fără nici o importanță pentru nimeni, inexistente de la ei încolo. Viața unui oraș este suma unor vieți inexistente, redusă fiind astfel la viața fiecăruia dintre noi în parte.
Þara naviga într-un prezent îndepărtat de om, în ape străine, nu se mai vedea, părea că nici nu mai există. Toți marinarii bravi de pe lângă el și de la televizor se propuneau pe sine căpitani, într-o dinamică bolnavă, aproape schizofrenică. Toți doreau să conducă ceva, indiferent de cât era de neîn-semnat acel lucru. Era un sindrom al neputinței, al inutilității și al sărăciei. Peste tot erau zeci și sute de candidați care doreau să te convingă de mesianismul lor. În toate domeniile și profesiile se dădeau lupte barbare de reprezentativitate, de la limbajul folosit și până la metode. Indiferent de cât de înde-părtat puteai să te plasezi față de această lume, toate se vedeau, fără nici un efort, prin simpla tangență temporală cu ele.
Marin Petreanu abia aștepta vacanța de vară. Cu toate ezitările, aventura probabilă îi pătrunsese în sânge, hrănindu-l ca o speranță, făcându-l dependent de ea. Accepta acest detaliu al speranței… Dar nu îndrăznea încă să vorbească nimănui despre hotărârea pe care o luase. În primul rând, îi era rușine de cât de prost ar fi putut să pară... Știa această opțiune ca fiind definitivă și, pentru că înțelegea el însuși că definitiv înseamnă de multe ori fatal, îi era într-o oarecare formă rușine de raționamentele care ar fi putut să îl vizeze. Pe de altă parte, nici nu avea cui să spună lucrurile care îl frământau. Poate numai Clarei, pentru că doar de la ea putea veni minunea, mântuirea din această speranță, cum că tot ceea ce s-ar fi putut petrece acolo, în Transnistria, nu avea decât să se termine cu bine, fără moarte sau sechele, pe care le considera mai grave decât moartea. Ca femeie, Clara îl întregea, cel puțin în acel fel, fără ca el să mai simtă necesitatea unui lucru atât de neobișnuit. Petreanu dorea, pentru sine, ca nevoia de a face acest drum în Basarabia să îi pară atât de firească, încât să o poată accepta el însuși ca pe ceva obișnuit, apoi, dacă va fi cazul, să o poată susține cu argumente oricui, dacă s-ar fi hotărât cumva să spună, să o prezinte cât mai credibil posibil. Dar el însuși nu era încă în totalitate convins. Deocamdată, nu reușea. Se gândea, în primul rând, la discuția, care ar fi trebuit să se întâmple odată, cu părinții săi. Din alt punct de vedere, nu dorea să afle altcineva această intenție a lui, era un proiect care depășea îndeajuns de mult zona lor de reprezentare, de obișnuință în a percepe un gest, un gând, un motiv. Nici nu știa nimic din ce va fi să fie acolo, nu intuia cum avea să se termine totul. Și astfel care ar fi fost folosul? Exista posibilitate ca, prin afirmarea acestor intenții, să nu facă decât să își pregătească rușinea pe care avea să o îndure… Iar gesturile care vin dintr-o astfel de povară ar trebui să fie cărate la întâlnirea cu lumea, cu timpul specific ei, cel puțin cu ajutorul discreției, pentru a li se păstra învelișul aseptic, un produs de protecție al sufletului. O dată cu rănirea în notorietate a unor astfel de gesturi, în spațiul dejecțiilor sociale ale omului, aproape sigur s-ar fi putut infecta chiar sufletul întreg și el ar fi lăsat pe pământ o dungă precisă de puroi, o urmă până la fapta ori lucrul pe care urma să îl facă. Prin diferențierea ei de gesturile cotidiene ale semenilor, obișnuite, așteptate, această plecare ar fi putut să fie ridicu-lizată, doar pentru că anunța o deosebire, căreia, de cele mai multe ori, i se aplică tot felul de cauze și de raționamente populare...
În fond, ceilalți constată diferența între opțiunea ta și ce ar putea să facă ei, ce le-ar sta în posibilitățile pe care le au, și, pentru confortul lor imediat, decid că această diferență dintre ei și tine este obligatoriu în defavoarea ta. Iar cu acest raționa-ment, provenit, desigur, din complex, nici nu poți să te lupți, este majoritar, ei au dreptate pentru singurul motiv că tu ești numai unul…
Toate acele săptămâni, de când se hotărâse pentru plecarea în război, vroise să citească mult despre istoria Basarabiei, căutând argumentele identității ei românești, pe care să și le transfere sieși, îndreptățirii de a pleca acolo... Voia să afle totul, să fie în cunoștință de cauză, să raționalizeze teoretic toate argumentele sale, incomplete, numai de natură sufletească… Știa, desigur, că procedeul era absolut artificial, dar ce putea altceva să facă pentru a-și legitima intenția? De unde să fi făcut rost de o împăcare cât de cât rațională?... Cine să-i fi dat ajutorul? Doar în istorie putea găsi argumente, istoria nu este decât o realitate, fie ea și pierdută. Istoria ca realitate pierdută… Această realitate nu se poate afla decât repetând idealuri și fapte, în rest nu poți avea acces, rămâi exterior… Cum să rămâi exterior poporului tău? De asta, uneori, este mai bună moartea.
În același timp, începuse să îi admire pe ruși, nepierzând din vedere rolul lor nefast asupra României. Îi plăcea felul lor de a nu sta de vorbă, de a fi convinși că, atunci când stai de vorbă în istorie, nu faci decât să pierzi timpul, un timp al poporului tău, pe care îl cedezi gratuit altui popor, aflat în competiție directă pentru a-l marca, pentru a și-l împroprietări sieși. Admira vitalitatea rușilor, dezvoltată dezinvolt în contextul câtorva momente istorice, ocazionate fie de vreo ideologie, fie ca urmare a unor frământări populare având cauze în condițiile de viață ale timpului.
De pildă, pentru acest eveniment, Războiul din Transnistria, rușii făceau dovada unui tupeu teribil în a anunța că tot ceea ce ei întreprind, întreprind pentru și în numele poporului rus! Căutau, la fel, legitimitate și, mai ales, sprijin intern, pentru că mai nimic nu poți să faci, enunțat a fi în numele poporului tău, fără să ai sprijinul intern al acestui popor. Astfel, victoriile sunt bine primite, cum ar putea să fie altfel?, iar înfrângerile devin purtătoare de idealuri, agenți istorici mobilizatori. Induse în acest mod evenimentele, chiar și în caz de înfrângere, va rămâne sigur simbolul... Simbolul, el singur, naște la rândul său alte predispoziții la victorii... În fond, aceasta este singura manieră eficientă și responsabilă de a face istorie. Istoria nu o face poporul, poporul trebuie doar să o susțină.


Tot atunci, începuseră primele senzații de frică. Pe de o parte, era frica de moarte sau de tot ce ar fi putut să fie vreo nenorocire, amputări, sechele, traume. Pe de altă parte, era teama de a nu reuși să ajungă în front, de a nu găsi o soluție în acest sens.
Înțelegea că războiul trebuia să aibă restricțiile lui, nu era un tăpșan disponibil oricui ar vrea să treacă pe acolo. Simțea de pe acum că nu și-ar fi putut suporta lui însuși umilința de a rămâne numai cu un drum nebunesc, fără ca acesta să împlinească și nebunescul obiectiv, corespondent. Teama nu se împărțea în două, ci venea într-un singur corp, indivizibil, ca un singur șarpe mare, necunoscut în răceala aceea de a aștepta timpul și care îl încolăcea ezitant, cu două feluri, după cum am spus, de contracții. Marin Petreanu își spunea, motivându-se, că frica de moarte avea să o rezolve acolo, pe loc, față în față cu moartea propriu-zisă. Mare lucru să se întâlnească într-un război cu moartea! Câți oameni nu făcuseră asta! Doar nu era el cel mai slab dintre toți aceia care au luptat, în decursul timpului, pe un front militar. Diferența consta numai în faptul că acest război nu era obligatoriu pentru el, era un război căutat. O diferență prea mică, neglijabilă, neimportantă, care nu schimba cu nimic datele de bază ale problemei.
Deocamdată, această frică era neglijabilă, dificilă fiind însă administrarea celeilalte, care nu putea să fie distribuită în alte reprezentări sau amânări.


Cunoștea pe cineva care lucra în armată, căpitan la o unitate militară din Târgu-Jiu, la Centrul Militar Județean, mai precis. Intenționa să afle de la el, așa, întâmplător, dacă ar exista posibilitatea să ajungă cineva, ca ziarist, pe un front cum este cel din Transnistria. Răspunsul fusese categoric în defavoarea lui Petreanu, argumentat și particularizat pe acel tip de confruntare.
Chiar și el credea că posibilitatea de a ajunge în mijlocul acelei confruntări se va naște greu, dar, în același timp, era convins în sufletul său că omului îi este aproape totul posibil, că poate crea materializarea propriilor gânduri sau cuvinte…
Urmarea acelei discuții ar fi putut să hotărască, în acest nou stadiu, abandonarea ciudatei perspective. Mai resimțea și un alt disconfort: nu dorea în vreun fel să fie receptat ca ado-lescent teribilist, nu era așa, reprezentările sale erau cu mult mai așezate. În plus, o asemenea situație l-ar fi jignit cumplit, i-ar fi umilit gândurile și tentațiile, clasa acestora, natura lor superioară, de care era convins… Numai că, dincolo de propriile convingeri, această impresie, a unei toane de ado-lescență, ar fi fost din partea semenilor considerată inevitabil ca atare. Grabei și ușurinței oamenilor de a echivala un început de observație cu rezultatul unei observații de același tip, făcute anterior, nu le rezistă nimic. Aproape nimeni nu este dispus să mai aibă timp să ducă un raționament prin toate filtrele gândirii. Atunci când își reprezintă ceva, toți simt o mulțumire personală în momentul în care decid în viteză, la prima aparență, cu siguranța propriei inteligențe, despre care cred că a fost verificată până atunci, prin experiență de viață. În acest mod, nu fac decât să își inducă judecăți mecanice. Probabil că oamenii, ajutați de acest procedeu intim, par lor înșiși mai îmbunătățiți intelectual.
Totuși, miza reală lipsea, era și el convins de acest lucru. Afirmarea simplă a respectivei aventuri nu era de ajuns, nici măcar pentru el. Ar fi fost lezată logica, stăpâna de până atunci a lumii sale. Deși ar fi putut considera drumul până în Moldova, e adevărat, cu multă indulgență, un fragment impus de el în drumul către lume, fragment de început al unui om care învață să meargă, înțelegea că pasul, pe care urma să îl facă, șchiopăta oricum, aproape ca al unui invalid… Indiferent de cum ar fi fost gândită sau concepută chiar această problemă, opțiunea era una stranie pentru banalul și pentru obișnuințele citadine, locuite social, colectiv.
În același timp, știa foarte bine că intenția sa nu era cu nimic în afara condiției umane, aceste lucruri se făcuseră de atâtea și atâtea ori, țineau de experiența clară, verificată, a ome-nirii. Din acest punct de vedere, totul era foarte normal. Numai timpul modern era de vină! Grămada neomogenă de convenții și temeri aduse la statutul de norme sociale făceau ca dorința lui să fie neobișnuită, să pară anormală. Vedea această grămadă ca fiind întocmai ca una de gunoi, la care numai neisprăviții și fatal neajutorații ajung să caute, să scotocească pentru a trăi. La groapa de gunoi nu caută nimeni decât mobilizat și direcționat de necesități vitale, foamea, frigul, tentația de a te îndepărta de sărăcia extremă. El nu avea nevoie de acest tip de norme și convenții ale contemporaneității. Nu îi trebuia o astfel de mâncare, nici nu se îmbrăca în asemenea haine. Mai degrabă, s-ar fi încredințat pe sine însuși naturii, ca mediu de viață exterior, unde găsea din belșug logica și inteligența viețuirii, și chiar naturii din el, ca spațiu de rezervă, de refugiu.


În prima săptămână a lunii, miniștrii de externe ai Rusiei, Ucrainei, Moldovei și României semnaseră un acord de încetare a focului și de soluționare pașnică a conflictului denu-mit „transnistrean”. Se putea observa că României i se rezerva o voită și aparentă importanță în acest conflict teritorial, iar, prin chemarea Ucrainei, se stabilea felul, fundamentul acelei importanțe, venite numai datorită unei vecinătăți… Se evita, ca discuție politică, legitimitatea propriu-zisă a României, cea istorică. Numai aceasta ar fi putut crea o implicare pe bune, am folosit expresia de circulație argotică datorită potențialului ei semantic, a României în conflict/război. Faptic și chiar ca politică internațională, semnalizând astfel în forurile politice din cadrul organismelor mondiale situația contra naturii a granițelor Republicii Moldova. Þările Europei, instituțiile de drept și arbitraj internațional nu trebuiau afla, contextul fiind nefavorabil Rusiei, imitativei Comunități a Statelor Indepen-dente, că Moldova este parte istorică, lingvistică și culturală a României, întocmai cum au fost și cele două Germanii, despăr-țite, la fel, de comunism. În schimb, România nu avea capa-citatea să convingă lumea de necesitatea reparației… Iar asta se întâmpla exclusiv din vina liderilor politici ai țării, fără nici o altă nuanțare propagandistică în plus.
Probabil, nimeni nu se întrebase de ce este căutată România pentru a semna documente rusești... Asta în cazul în care nu se știa deja dinainte scopul și rezultatul războiului și acum nu se trecea decât la rezolvarea în trepte a unui proiect. Semnând România acorduri, alături de Rusia, Moldova era pro-tejată, îndepărtată, de orice altă intenție posibilă a României. Se căuta, cu perspicacitate politică și militară, ca desfășurarea evenimentelor să aibă și acordul garantat al României, semnat prin președintele și ministrul de externe de atunci, ea legi-timând în acest mod tot ce avea să se întâmple ca finalitate, să nu cumva să aibă, de la sine, inițiative… Cu alte cuvinte, România intra oficial în joc tocmai pentru a nu crea vreo surpriză, pentru a nu avea, „prin absurd”, posibilitatea implicării reale… Totul răspundea unui plan, beneficiind, pe moment, de un președinte fidel în orice condiții sistemului care l-a creat, adus la putere în România, prin tehnici de manipulare colectivă, cu exact ocazia răsturnării comunismului, la Revoluția din 22 Decembrie 1989… Bravo ție spațiu fost sovi-etic, bravo ție civilizație liberală, care nu dorești să te complici decât dacă ți s-a luat ceva, niciodată pentru a face bine altuia!


La Tighina, în acea ciudată baricadă din clădirea postului de poliție, se petreceau alte lucruri interesante. Nici acestea nu erau ușor explicabile. Trebuia aflat, până la urmă, cum se face istoria! Dă-l încolo de simț de conservare și de impresii pe care ar fi putut să le aibă niște handicapați despre el!

Zilele treceau în salturi, când mai uitate, mai nesesizate, când mai stăruitoare, cu orele doldora de gânduri. Încerca să le ocolească, făcând curte unei colege de clasă, terapeutic, sincer și insistent, în același timp. Îl atrăsese cu anumite puseuri de maturitate. Fusese prins, la rândul său, deși atât de tânăr, ce puteau să însemne cei șaptesprezece ani și jumătate?, de prostia asta a oamenilor de a se încuraja în a face opțiuni pentru cineva care li se pare diferit de ei, de a se motiva, chiar necon-știentizat, în rostul de a se curta unii pe alții, de fiabilizarea unui proiect de natură explicit sexuală. Această motivație, pentru că, într-adevăr, era o motivație, un complex de motive, nu reprezenta decât un neajuns de gândire. Mult mai târziu avea să înțeleagă că oamenii sunt diferiți de la sine și că nu este necesar să fie căutată diferența, nici printr-un demers conștient, nici subconștient. Opțiunile trebuie să fie făcute în funcție de ce diferențe și asemănări preferă fiecare în parte… Din dragoste…
Dacă toți oamenii ar fi la fel, nu ar mai fi liberi, libertatea există în diferențiere, cel puțin ca punct de plecare al ei. Poate că diferențierea să fie, în cele din urmă, și o cauză a respectivei libertății.


Clara îl anunțase că pleacă, pentru o vreme, în Canada, cunoștea pe cineva acolo, o ajuta cu obținerea vizei... Nu știa exact unde, nici în ce oraș își va stabili reședința. Oricum, nu avea nici o importanță, nu putuse nici măcar să o asculte prea mult. Înțelegea prea bine că nu ar fi avut drepturi să îi ceară nimic, nu ajungeau pentru asta câteva întâlniri, indiferent de cum ar fi fost ele, cum și câte oftaturi, adică nici nu avea de ce să o asculte prea mult... Avuseseră aproape o relație. O fi fost de ajuns... Ce să ceri unui om, mai mult de atât, să decidă cum vrei tu, încălcându-și voința? Știa că nu avea sens... Trebuia să îi ureze succes! Nici măcar nu a mai acceptat să se vadă. În ceea ce o privea, dacă tot trebuia să se lipsească de toate, putea să facă acest sacrificiu încă de acum. Nici la a doua încercare a Clarei el nu a fost de acord să își ia rămas bun. Apoi, a mai așteptat două-trei zile, după care nu a mai văzut-o niciodată. În realitate, era supărat pe gestul ei…
Acum, dorea să se dedice acestei colege de școală, care și ea era între cele care îți provoacă interesul de a le auzi cum gem, șoptit ori nu, de a afla felul cum i-ar fi mângâiat energiile, crescute, din nou, între palme. Operațiunea aceasta de împrejmuire, de curtare, avusese și un moment, absolut accidental, fără legătură cu miza, care ar fi putut să fie destul de periculos pentru Petreanu, de nu l-ar fi vegheat un zeu exclusiv al lui, fără somn, fără timp și dispoziție pentru vreun fel de odihnă. Poate că zeul, în timpul său liber, asculta doar imnuri prin zările trecerii, nu se lua cu nimic, fiind mereu atent, cu ochii pe tânărul nostru.
Acest moment fusese o bătaie, „pe viață și pe moarte”, cu un țigan, dintre cei cu onoare, din Târgu-Cărbunești. Cam o oră își luaseră pe pumni unul de la altul sânge, pe un deal învecinat micului oraș, în groapa de gunoi a Cărbuneștiului, lângă stadionul echipei de fotbal Petrolistul.
Tot în aceeași zi, dimineața, avusese și un accident la școală. Pregătindu-și, în timpul unei ore de istorie de la care chiulea, ținute de un profesor, Grigore Mischie, fără nici o competență didactică, loviturile de picior care urmau a fi repar-tizate seara, alunecase de pe bara scării și căzuse mai mult de un etaj printre niște grilaje. Pe holul școlii nu era nimeni, clădirea fiind una secundară, în care își desfășurau cursurile numai două clase și care mai adăpostea sala de muzică, plus un atelier. Petreanu fusese singurul care lipsise atunci de la ore și nici din clasa de jos nu era nimeni afară. Trezit pe masa camerei de gardă a spitalului din strada Tudor Vladimirescu, și-a amintit brusc, simultan cu revenirea la mersul biped, petrecută destul de anevoios, că singura problemă a lui era că trebuia să ajungă, indiferent de ultimul context neprevăzut, la bătaia care fusese programată cu o săptămână înainte, în holul discotecii din Târgu-Cărbunești, la finalul acesteia, pe muzica piesei de încheiere a programului, I want to break free, a for-mației Queen.
Imediat după coaserea rănii, în drum spre sala de radiografii, a plecat din spital, furișându-se, apoi fugind discret, scăpând de asistentă, în momentul când aceasta a intrat în sală, pentru a pregăti aparatul pentru radiografie, spunându-i să aștepte pe băncuța din fața ușii. A trecut apoi pe acasă, pentru a mânca, și s-a urcat în tren, după ce scăpase și dintr-un posibil accident  o mașină care abia l-a atins, venind înfrânat, pe o trecere de pietoni din spatele fostei Case a Pionierilor.
Nu înțelegea cum se grăbiseră să se întâmple toate într-o singură zi... Dar bine că se terminaseră doar cu un șofer venit cu viteză, care nu mai putuse frâna pe asfaltul umed și îl împinsese ușor, într-o parte, cu aripa stângă a mașinii, aproape ca o mângâiere mai hotărâtă a unei femei care cedează, preluând ea însăși inițiativa, implicit și căutarea lucrurilor care hrănesc foamea, în speranța potolirii ei… O zi, într-adevăr, destul de plină de evenimente!


Ajuns la Cărbunești, într-un întuneric rece și vâscos, orașul fiind în cea mai mare parte neiluminat electric, și-a căutat una dintre colegele navetiste, pe Vali, pentru a putea afla cum să ajungă mai ușor „în groapă”, care ar fi drumul cel mai scurt… În nici un caz nu putea să întârzie, pentru ora fiecărei întâlniri având un adevărat cult. La întâlnirea aceasta, cu atât mai mult! A urcat scările, trei etaje, tot pe întuneric, și a bătut la ușă. A deschis un băiețel blond, cu ochi albaștri, puțin creț, cam de vreo zece-unsprezece ani, apoi a venit colega, sora lui, mirându-se de apariția lui Petreanu și fiind foarte surprinsă. Știa de accident, fuseseră îngrijorați cu toții, mai ales că perso-nalul de la cabinetul medical al liceului le garantase că nu exis-tă nici o posibilitate ca el să rămână în viața în urma acelei căzături, fiind, după toate aparențele, într-o comă profundă, cu o hemoragie internă. Dovadă în acest sens fiind mărimea pupilelor și faptul că hemoragia exterioară era destul de redusă, la care se adăuga… lipsa de reacție a pacientului, indiferent de stimul. Au parcurs un hol perpendicular pe ușă, apoi au intrat într-o cameră cu multe pahare, așezate, pe mărimi, în vitrinele mobilei. După ce Valentina i-a povestit în amănunt temerile colegilor, cum reacționaseră, în ce fel se putuse speria profe-soara de franceză, doamna Pâinișoară, care avea atunci oră la clasa paralelă, cât de îngrijorat fusese Velican, cu greu a putut să afle de la ea traseul cel mai comod până la locul întâlnirii, Vali rămânând pe tot parcursul discuției la fel de nelămurită de gravitatea stării lui, prognosticul cu decesul rapid fiind numai o fericită nepotrivire, efectul, șocul, încă nu dispăruse.
În mare, Petreanu cunoștea zona, dar nu era timp de bâjbâieli. Așa că a plecat puțin mai repede, mai grăbit, de cât i-ar fi fost necesar. Aflase de la Vali Sporiș că Ana și Vasi alergaseră într-un suflet la spital, că mai toți colegii, cu excep-ția lui Cornel Șomâcu, singurul băiat, crezuseră ca va muri pe drum, în salvare, punctul de vedere al personalului medical din liceu, așa cum am mai spus, și că amândouă rămăseseră mirate și foarte bucuroase, auzind că, până să ajungă ele, el deja fugise din spitalul de urgență din Târgu-Jiu... Fugise fără ca nici măcar medicii să își poată explica, imediat după ce se ridicase, abia cusut, din sala de urgențe.


Ploaia măruntă, ca niște ace moi, și faptul că țiganul Lămpiță venise oarecum băut se constituiseră într-o șansă, încă o dată vitală, de a nu termina tragic aventura pitică, înaintea celei grandioase. El, amețit de căzătură, celălalt, amețit de alcool, laolaltă cu terenul alunecos și moale, dădeau o rezul-tantă a confruntării, localizată mai mult la nivelul solului și, evident, fără caracter decisiv.
Obținând de la această bătaie gestul pe care Lămpiță i-l datora colegei sale, materializat printr-un bilet în care el își cerea scuze, Marin Petreanu s-a dus să aștepte un tren pentru a se înapoia la Târgu-Jiu și, totodată, pentru a se odihni. Ar fi vrut să aștepte în gară până dimineața, datorită faptului că nu dorea să intre în casă și să riște să găsească părinții încă neplecați la serviciu. Din cap și până în picioare era atât de înnoroit, încât hainele nu mai aveau nici un fel de culoare, pansamentul de pe cap devenise tot negru. Îl protejase încă de acasă vederii, cu ajutorul unei bande croșetate, primită de la Codruța, cu mai mult de un an înainte, tot din dragoste… Acum, și aceasta fusese pierdută, rămăsese, pe undeva, ca o amintire minoră, fără nici un rost.
A stat în gara Târgu-Cărbunești până dimineața. Drumul acasă a fost făcut într-o toaletă de tren, asigurată, umană, ferit de orice fel de mare mirare din partea unor navetiste somno-roase și grase, cărora, cu siguranță, că înfățișarea lui de atunci le-ar fi învins cucăitul și care, dintr-un spirit matern nepotrivit, ar fi putut anunța degrabă poliția. La adăpostul întunericului, a preferat să se transforme în întuneric.
Șansa acelei căzături de la școală fusese faptul că, în ultimul moment, instinctiv, își adusese mâna dreaptă în față, spre ciment, astfel încât toată greutatea corpului nu a venit direct pe craniu, ci, în momentul impactului, între ciment și cap, își pusese palma. Acum, simțea o durere ascuțită în oasele degetelor care amortizaseră impactul. Erau învinețite și cel puțin două dintre ele erau foarte umflate. Îl duruseră tot timpul, de parcă ar fi fost fisurate.
Acel tren timpuriu îl aducea acasă, răpindu-l din întâmplările și din ziua care abia trecuseră. Ce zi, destinată doar vieții! Destul de ciudată. Nu mai trăise nici una la fel până atunci.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!