POVESTEA UNEI FRUNZE



Era sfậrÈ™itul lui august. Vara se termina. Frunza era tare mậndră. Atinsese culmea maturității. Era imensă, ca o palmă de uriaÈ™, verde inchis, ca un lac la asfinÈ›itul soarelui. Se simÈ›ea frumoasă. Se oglindea în fiecare dimineață într- o picătura de rouă È™i-i plăcea ce vedea. Privea pămậntul de sus, cu mândrie. De cậtăva vreme avea o grijă in plus. Se considera umbrelă protectoare pentru ciorchinele de struguri care răsărise sub ea. Cậnd crescuse acesta aÈ™a de mult È™i, mai ales, cậnd căpătase nuanÈ›a aceea de prună vậnătă, nici ea nu putea răspunde.
In fiecare dimineață constata cu uimire încă o schimbare la micuțul ciorchine. Culoarea se accentua, bobițele creșteau ca din apă și căpăta mereu mai multă vigoare.
Fiind îinsă atật de absorbită de uimire pentru micul ciorchine, biata frunză uita să mai constate propriile-i modificări. Dar pe la apusul soarelui, cậnd razele acestuia îi încălzeau blajin palma, frunzei i se păru ca-È™i vede pe margine niÈ™te reflexe arămii. In acea clipă È™tiu că începuse sfậrÈ™itul. Murea puÈ›in cậte puÈ›in. CerÈ™ea prelungirea agoniei de la toată lumea din jur. Insă oamenii nu o înÈ›elegeau. Găseau chiar puterea de a o admira.
Era, într-adevăr, frumoasă. Aramie, cu nuante de foc È™i ardea ca o flacără, consumậndu-È™i ultimele clipe de viață.
- Ce mă fac? Gậndea ea. Oare trebuie să iau vitamine? Simt că-mi slăbesc puterile. Și uite ce galbenă sunt!
Și veni toamna. Și ploaia. Frunza constată cu tristeÈ›e că e atật de slabită încật picăturile de ploaie o zdrobesc. Nu-i mai putea servi drept umbrelă micului ciorchine. Acesta crescuse într-atật încật frunza îi devenise, oricum, o umbrelă ne]ncăpătoare. Ba parcă-i era chiar povar.
- Ar trebui să facă ceva! Gandea ciorchinele. Ea nu vede că se stinge ? Sau, poate e randul meu să am grijă de ea ?
Si in fiecare zi ciorchinele incerca sa se apropie de biata frunza, să o sprijine de spinarea lui masivă. Pană intr-o seară cand, din prea mult zel, strugurele reusi să o desprindă de tot de pe vită.
Biata frunză simti că lesină. Se trezi purtată usor de vant prin aer. Trecu pe langă ciorchinele ocrotitor si-l atinse cu o falfaire.
- Adio, puiul meu ! Eu voi zbura putin !
A fost ultimul gand al frunzei. A căzut pe cărare asteptandu-si sfarsitul. Dar, spre surprinderea ei, o manută de copil o ridică spre soare.
- Ce frunză frumoasă! Exclamă micuta Bi. Am să o desenez si o voi pune apoi la păstrare, in cărticica mea de pvesti.
Auzind vorbele fetitei, frunza inăltă in gand o rugăciune de multumire lui Dumnezeu, care nu a lăsat-o să moară.