agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-02 | [This text should be read in romana] |
Un film și un exces de zel au pus capăt educației mele comuniste. Cum încurcarea unor benzi mnemonice pusese capăt, cu circa 10 ani înainte, educației mele religioase, m-am pomenit, la vârsta drăcușorului cu manteluță roșie din schița neneiancului, liber ca doagele unui butoi pe care aruncarea cercurilor îl fac să nu mai fie butoi.
În măsura în care există copaci care, în stadiul de puiet, au nevoie, o perioadă, de arac, iar aracul copacului uman e un exoschelet ideologic, eu am beneficiat de la varsta lui Dick Sand de toate avantajele și de toate dezavantajele autonomiei spirituale. Și, pe cale de consecință, mentale. Faptul că trei ani mai târziu am ales nesilit de nimeni fizica e, în perspectiva de acum, o consecință logică, ineluctabilă chiar. Numai că humorul imanent face ca această logică să se fi exprimat prin intermediul celui mai copilăresc criteriu: dintre facultățile bazate pe matematică și pe fizică, oricum alt cadru era în afara discuției (singurele care mă scuteau practic de eforturile de a învăța ceva pentru admitere) programa era cea mai redusă. Mai puțin de jumătate din cea de la Poliethnică. Non multa, sed multum. Dar s-o iau de la început. A face, la începutul anilor 50, educație religioasă, unui plod, era riscant. Ca să numai vorbim că primum vivere funcționa brutal, desigur cu unele fluctuații dincolo de harta socială a epocii. Fluctuații conform cărora mediul meu familial era receptat de puternicii locali ai vremii, un cocktail din pegră, trimiși ai centrului și câțiva oameni relativ cumsecade, ca fiind resturile unui nucleu de dușmani ai poporului. Oricât ar fi fost totuși această educație ultima grijă a celor trei femei din jurul meu, nu le fusese, se vede, cu totul indiferentă, căci mă puseseră să memorez o sumă de rugăciuni. Până-ntr-o seară în care… am încurcat benzile memoriei și, în loc de înger, îngerașul meu… am început dârz altă poezie: unu, doi, trei, patru, cinci… Femeile, grupate în două generații, și-au înăbușit bufnitul în râs dar au decis, tacit și ferm, să înceteze a mă obliga să memeorez oricare alt text venit din direcția aia. Mai exact m-au lăsat cu totul de izbeliște, pe plan spiritual, Paștele și Crăciunul căpătând un centru de greutate nu neapărat laic, dar accentuat familial. Ceea ce m-am trezit, mulți ani mai târziu, că imprim, la rândul meu, ca idee-forță, în propria mea familie, în altă epocă și totuși aceeași… de pe totuși altă poziție socială, una egal de ferită de pericolul lipsei de mijloace, cum fusese mediul meu familial, la vremea acelei copilării, cât și de pericolul, nu mai puțin pernicios, al integrării în sistem. Dar dincolo de derizoriul plin de haz al încetării școlii mele de duminică, lipsită, de altfel, de orice cârlig, fără Becky Thatcher, confuzia benzilor avusese, am realizat mult mai târziu, o semnificație simultan simbolică și formatoare. A fost, de fapt, o pecete. Când am realizat? Când am citit pentru a 3.14-a oară celebrele cuvinte ale lui Pitagora: totul e număr. A fost nu atât o confuzie, cât o alegere. Cu totul inconștientă: am ales între a cere ajutorul unei instanțe transcendente și a-mi folosi propria minte, pe linia acelui limbaj universal care e muzica matematicii. În ce măsură fiecare individ are simultan o traiectorie așa de coerentă și posibilitatea conștientizării ei, fie și pe ultima turnantă a vieții? Am fost eu, oare, ales pentru a fi plasat într-un grup minoritar al celor conștienți de coerența propriului destin, sau un important procent de egali, cu linii de viață cel puțin la fel de coerente, e prea preocupat de a împlini destinele ca să resimtă tentația de a străpunge ecranul ce ascunde, ce încifrează coerența? Și în ce măsură, oare, nobila și originala meserie de a se reinventa, brevetată în literatura română de Radu Cosașu, nu-i decât o capcană abilă, destinată de a împinge definitiv individul uman pe traiectoria coerentă și semnificantă a propriuluiu destin real? Până la a ajunge, însă, la subiectul acestei file, fie-mi permis să notez că libertatea câștigată de memorie prin degrevarea de textele educației religioase a absorbit, în mai puțin de un an, după doar două lecturi în care-mi valorificasem proaspăta achiziție a cititului, deprinsă de unul singur, textul poemului eroic Dan, căpitan de plai. Că m-am trezit a-l ști pe de rost fu partea pozitivă a experienței, cea penibilă fiind urmarea stupidei mele cumințenii, mai puternică decât simțul ridicolului, căci mă lăsasem purtat prin zirkusul câtorva familii, cea a vitorilor mei învățători y compris, ca elefantul aritmofon, sau ca minunea regească. Episod la urma urmei absolut neglijabil, din punct de vedere al devenirii mele intelectuale, dacă nu m-ar fi pecetluit încă de atunci ca bun în grad, la rangul de căpitan. Nu-i așa, dragă Ariel? Hm… căpitan perpetuu, avansat uneori temporar la gradul de colonel, ca să-mi intre-n căpățână că n-am de ce să mă aștpet să-mi scrie oarecine… Acuma nimeni dintre cei născuți după 89 nu trebuie să-și închipuie o dihotomie conturată, aici comuniștii, dincolo poporul. Tocmai asta era grozăvia, comuniștii lăsau pe seama poporului să le facă toată treaba, fiecare celulă umană era client de zăhărel și de bici și folosea zăhărelul și biciul asupra altei celule umane. Doamne, ce geniu, Christian Huygens! Fiecare punct material atins de frontul de undă devine la rândul lui centru de oscilație. Numai că fizicianul olandez nici nu bănuise extensibilitatea ideii sale. E adevărat ca m-au făcut pionier printre ultimii din clasa mea, find premiant, dar nu pentru că cine știe ce activist ar fi decretat că elevul nu merită această cinste, ci deoarece din primii 4 ani de școală eu fusesem prezent cel mult jumătate, în restul timpului trecând de la o amigdalită la alta. Nu mă plictiseam defel, căci după lectura electrizantă a cărților la modă, A. S. Pokryshkyne, Aripi de vânător, desenam în neștire bătălii aer-sol, în care sovieticii îi terciuiau sistematic pe nemți, sfârșind prin a înnegri quasicomplet zeci de file de caiet de desen. Ori, se vede treaba că politicul prima încă de la acest nivel asupra profesionalului, de vreme ce putusem rămâne premiant cu prezență sub 50%, dar nu mergea să mă facă pionier. Chiar dacă motivația unei anumite surdine în relația cu sistemul se regăsea în plan concret, bănui că, de fapt, instinctul era cel care le spunea tovarășilor că nu prea le sunt util. La fel fu și cu UTM-ul, cum se chema atunci ceea ce mai târziu va reveni la vechea denumire de UTC. Am căpătat această cinste abia în al treilea val, în ultima primăvară petrecută în ținutul natal, printre mineri și momârlani, cum aveam să scriu cu humor pe coperta a IV-a a cărții de debut literar, aproape 40 de ani mai târziu. Deși continuam să fiu premiant și să reprezint proaspăt înființatul liceu, odată cu leatul meu, la raion, la olimpiade, și chiar la regiune. Tovarășii își propuseseră, însă, să recupereze timpul pierdut și în săptămâna imediat următoare primirii în UTM am fost cooptat într-un grup de colege pentru un instructaj săptămânal, la raion. Probabil ceva pe linie de pregătire ca rezervă de cadre, drakku știe. Oricum, deși aveam să mă întâlnesc abia din toamna următoare, în alt orășel, cu primele cursuri de marxism de-a binelea, așa numita economie politică, am recunoscut instantaneu gustul de rumeguș al limbajului instructorului, un băiat în fond cumsecade, poate chiar lipsit de talentul de a redacta denunțuri… ca, de altfel, de orice alte talente. Dar gustul de rumeguș nu putea fi decât de natură să-mi stimuleze simțul competiției, doar noi fi mai prost ca țăranca ce turuia în limba de lemn din onoranta funcție de secretar UTM. Serioasă ca un mollah doctorand în gândirea ciuce. Limba de lemn avea logica ei formală, putea, adică, fi exprimată sub formă de numere, deci putea înlocui orice rugăciune, inclusiv cea a studentului în fața examenului de marxism: Doamne, ajută-mi să te combat! Din grupul celor 3-4 colege de instructaj (fă-mă, Doamne-un bob de mei și m-aruncă-ntre femei), era una a cărei inteligență ascuțită și bătăioasă mă întrecea în inaderența de fond la cursurile de educație revoluționară, una mai toantă și plină de elan, fiică de ceferist, deci genetic dedicată muncii cu gura, secretară cu propaganda și, în sfârșit, o unguroaică, de a cărei sex-appeal eram îndeajuns de idiot să nu fiu conștient, dar care, ca unguroaică, era imună la orice demers persuasiv. Un frumos buchet al sfintei diversități din grădina lui Dumnezeu. Cum care Dumnezeu? Ãla, ăla pe care studentul ce intră la examenul de marxism e conjurat să-l ajute a fi combătut. Ce credeați? Din perspectiva coerentă de acum, e clar și net ca un clanaret că era scris în stele ca, mai curând sau mai târziu, să aleg din nou armonia muzicii numerelor în locul acestor alte rugăciuni, de-a dreptul uscate, către clasicii marxismului, să nu ne pierdem direcția. Dar a fost meritul excesului nefast de zel al tembelului de instructor politic, ca divorțul meu de marxism să aibă loc pe o falie așa de netă, sclivisită, cum spun betoniștii, în jargonul lor. Era o duminică în care crăpau mugurii, poate și lui îi dădea inima ghes să se dea rotund față de buchetul de adolescente, în timp ce al doilea mascul din sală făcea laborioase și sofisticatre calcule tactice, la care din colege să apeleze să ducă acasă știrea că el ar cam rămâne la meci, echipa locală a raionului se lupta din greu pentru evitarea retrogradării din divizia A, cu mai târziu celebrul Niki Dumitriu pe post de vedetă locală. Așa că-l auzii ca prin vată pe tovul palid cum intră să braconeze pe terenul care mă pasiona temeinic încă de atunci: Păi măi tovarăși, să vă dau un bun exemplu de cât de importantă e conștiința revoluționară trează, poate veți da mai multă atenție cursurilor. Toată lumea vorbește în oraș de filmul ăsta, Muntele, că-i așa, că-i pe dincolo, chiar și, nu mi-e rușine să recunosc, colegi de-ai mei, de la comitetul raional. Ei, și ce mi-am zis eu? Ia să mă duc la film, să văd ce-i adevărat și ce nu, la urma urmei e un film imperialist, nu-i făcut de clasa muncitoare americană (sic). Ei, și l-am văzut. Și mi-am întrebat mai întâi colegii. Măi, tovarăsi, ce-ați văzut voi la filmu ăsta, că eu nu văd nimic. Măcar propagandă capitalistă să fi fost. Da, nimic!. Nimic, înțelegeți voi, măi tovarăși mai tineri, care mâine veți face educație comunistă generației viitoare, din care vor face parte copii voștri, care vor construi comunismul. Nimic, măi tovarăși, nimic n-am văzut în filmul ăsta! Și să vă mai mire, domnilor președinți, că nici eu, care eram cu juma de gând la meci, nici colega cea cu minte sclipitoare, ci tocmai unguroaica placidă și indiferentă ne propuse, cu ochii negri strălucitori, să riscăm a ajunge acasă cu alt tren și să mai rămânem în orașul de reședință de raion, să vedem filmul? Nici toanta care era secretară cu propaganda nu fu în stare să facă pe spărgătoarea de grevă și apoi, de ce să nu-i dau și ei beneficiul îndoielii, poate se bucura în sinea ei să calce măcar odată riguroasa disciplină de partid dintr-o familie ceferistă. Ica (pronunțați Ițo) a făcut ce-a făcut și s-a aciuat lângă mine, ba m-a și luat de mână la secvențele de tensiune, când crevasa se deschide sub pașii lui Christopher Teller, fratele nesăbuit al personajului lui Spencer Tracy. Dar eu eram așa de fermecat de ce vedeam, că și dacă aș fi fost gagicarul liceului, și tot n-aș fi observat. Ba chiar uitasem că intrasem în sala de cinema ca să aplic creator dialectica marxistă. Și, nota bene, cu ere geologice înainte de a-mi forma conceptul de Spencer Tracy. Dar nu trebuie să insist, doar știți cu toții ce film a fost Muntele. Baremi când, în lunga secvență finală, Bătrânul Santiago, trăgând din greu sania cu cadavrul fratelui său, mai greu decât avea să tragă scheletul peștelui uriaș în la fel de celebrul film după Hemingway, aruncă toată onoarea salvării nu ștriu căror supraviețuitori ai avionului prăbușit pe munte, în spatele fratelui mort, care plecase vesel și lacom, la început de film să ciordească oarece din epavă, am izbucnit în plâns, imun la vecinătatea colegelor, ba imun și la plânsul lor, cu strânsul degetelor mele în pumnul convulsiv al unguroaicei cu tot. Straniu, dar deloc ciudat, am părăsit cinemaul, în soarele de april, veseli nevoie mare, într-o complicitate pudică, iar pe tren am sporovăit complice, la distanțe astronomice de instructajul politic și de propaganda capitalistă. Iar aceia dintre dumneavoastră, care aveți conceptul de meci de fotbal, vor fi, sper, lejer uimiți că uitasem de chinurile echipei locale, care a și picat, de altfel, peste două luni, din divizie. 16.02.2006 Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei de același autor |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy