O coloană de glasuri transparente și sferice mă străpunge din colțul infinitului meu...e glasul tău, al meu, e glasul ce ne-a unit. Felinarele cu sclipiri mărginite mă adâncesc în bezna întrebărilor fără răspuns. Necunoscutul a coborât de pe crestele munților, din tainele ascunse, în mintea mea. Misterul e de nepătruns și pleoapele au închis adevărul sub gene. Aleea mea în formă neregulată...s-a risipit în cercuri mărunte ascunse-n urme.
Din furtuna cu amintiri, au căzut bucăți de cer și pământ, ploaia lovindu-mă cu ropotul cald de uscat, udându-mi mintea încărcată de dureri ale sufletului...de așteptări...de speranțe...pentru că vei veni iar să mergem ținându-ne de mână, pe aleile orașului amorțit de atâta toamnă...o toamnă ce e și în sufletele noastre.
Printre vânturi și ploi, soare și nori, ceasuri și amintiri...dincolo de sticlă, fiecare închiși între pereții lui...suntem noi, uitați de cuvinte și regăsiți în cuvinte...
Îți așezi privirea pe geana mea și îmi privești lacrima cum se strecoară din ochii mei! Vreau să o prinzi în căușul palmelor, iar răsuflarea ta să-mi împrăștie trecutul! Nu mai știu cine sunt, nu mai știu cine ești...doar EU și TU, doi străini în calea necunoașterii! Când te aștepți mai puțin, prinzi aripi, când îți dorești să zbori, în tine aripile deja se nasc și când nu te aștepți de loc...vine întunericul!
Cuvintele, dulcile cuvinte...azi s-au preschimbat în tăceri amare, continuând să guste cu aceeași dorință fiecare secundă...
Tu și Eu...pierduți în infinitul Universului!