Macii roșii ai speranței

* * *
- Atât de multă milă, încât își neglija alte îndatoriri de serviciu, doar ca să-ți steie alături, replică sarcastic Laura, care asemeni copiilor mai devreme, își făcuse apariția pe nesimțite.
Am tresărit, surprins neplăcut de această "intrare în scenă" și mai ales de tonul cu care rostise acele cuvinte. Veșnicul ei ton acid, încărcat de un sarcasm nedisimulat, care reușea mereu să mă zgârie pe creier, de parcă si-ar fi lipit pe limbă o foaie de glaspapir.
Așteptându-se la o nouă rundă de contre și replici dure, copii s-au ridicat de pe scaune, și aruncând un fugar "Sărut mâna, mami!", s-au făcut nevăzuți.
- O persoană civilizată, așa după cum pretinzi că ești, ar fi avut delicatețea de a saluta, iar mai apoi ar fi intervenit într-o discuție. Dar, mă rog, pentru tine un asemenea comportament, ar însemna o performanță la care din păcate, n-ai să poți aspira niciodată.
- Comportamentul este determinat de mediul și de persoanele cu care intri în contact, replică ea, așezându-se pe un scaun în fața mea.
- Ei vezi! Tu tocmai aici greșești cel mai mult. Ai confundat mereu etica și moralitatea cu dulapul de haine, considerând că este normal să te schimbi după cum ți s-a părut că te avantajează. Dacă scimbarea ar fi fost în bine, fi sigură că nimeni nu ar fi avut ce să-ți reproșeze; însă din păcate...
- Din păcate, nu sunt așa cum își dorește soțul meu. Pagubă- n ciuperci! Nici tu nu ești așa cum mi-aș fi dorit eu; dar pentru tine, acest "amănunt minor"- accentuă ea- nu a contat niciodată. Este mult mai simplu să dai mereu vina pe alții, motivând permanent că doar alții greșesc.
- Mi-am dorit tot timpul să știu cum ar trebui să mă comport cu tine, pentru a ajunge odată la acel numitor comun, numit simplu: armonie conjugală.
- Și ce-ai făcut mă rog pentru asta?! Te-ai mulțumit doar să constați că lucrurile nu merg bine, continuând să adopți jocul stupid al tăcerii nemulțumite. N-ai vrut, sau n-ai știut să exprimi în cuvinte, ce anume te-ai fi așteptat din partea mea. Eu de unde puteam să știu ce macini în tine?
- Am așteptat puțin, dar tu nu mi-ai dat nimic... Dacă stau să mă gândesc mai bine, de dat mi-ai dat...vorbe grele si supărări cât să-mi ajungă pentru încă vreo două-trei vieți dacă ar fi să le trăiesc.
- La fel aș putea să spun și eu.
- Nici nu m-aș fi așteptat la altceva. Diferența în cazul nostru, constă doar în faptul că tu ai fost mereu inițiatoarea stărilor conflictuale, pe care nu te-ai sfiit să le produci chiar și atunci când nimic nu te îndreptățea ca să ajungi la ele.
- Bag de seamă că nici tu nu te-ai prea omorât cu firea în tot acest timp. Toate reproșurile mele au trecut pe lângă tine ca vântul prin miriști.
- Ascultă Laura! Dacă aș fi luat în considerație toate fleacurile de care ai făcut caz, atât cât de fapt n-ar fi fost necesar, acum, înafara celorlalte handicapuri cu care m-a cadorisit soarta, aș fi putut contabiliza și unul de natură psihică.
- Daaa! Spune că ți-am mâncat viața și ți-am otrăvit zilele!
Hai spune! Nu te sfii!
- Ai spus-o tu.
- Iar tu ai gândit-o. Nu-i așa?
- Ce folos să mai batem monedă pe marginea acestui subiect?
Dacă n-am înțeles să ne oprim la timp, astfel încât să mai putem trece puntea și în sens invers? Acum, orice am spune, nu poate decât să adâncească și mai mult, o prăpastie deja existentă.
- Dumnezeule! Ce-am făcut cu viața mea?! se căină Laura, după un scurt moment de tăcere.
- Ai fi putut spune foarte bine:- Ce-am făcut cu viețile noastre? dar ca de obicei, ai gândit doar unilateral. Acum, cred că de fapt aceasta-i cheia care poate dezlega misterul eșecului căsătoriei noastre. N-am fost niciodată doi, nici în momentele când se părea că suntem.
- Te mai întreb o dată. Tu ce-ai făcut, pentru a nu se ajunge la așa ceva?
- Amintește-ți doar de câte ori ți-am atras atenția că greșești, iar tu-mi răspundeai că nu ai nevoie de un bărbat pe post de soacră.
- Dar, oare numai eu greșeam?!
- Nu! Recunosc, am greșit și eu! Dar știi cum?!... Prin faptul că n-am fost puțin mai dur și mai inflexibil în raport cu tine... Asta e!
- Ce vrei să spui?! Poate regreți faptul că nu m-ai bătut?!
- A, nu! Nici gând! Dacă te-aș fi lovit vreodată, ar fi însemnat să te cobor la nivelul unui animal, lipsit de darul vorbirii; ori eu am crezut mereu că între oameni, unicul mod de înțelegere este cuvântul.
- Și-atunci, cu duritatea cum rămâne?
- Eu mă refeream la duritatea cuvântului, cel care nu admite replică și nici echivoc.
- Așaaa!!! Deci vrei să spui, că ar fi trebuit ca mereu ultimul cuvânt să-ți aparțină?!... Nu! Nu băiatule! Chestii de genul ăsta poate că se purtau prin Evul Mediu, dar dacă nu ai băgat de seamă, țin să-ți atrag atenția că am pășit de ceva vreme în secolul XX și n-a rămas prea mult, până la cel de-al XXI-lea. Poate că te-ai fi putut comporta după cum spui cu bunica, dar mă îndoiesc totuși, că ți-ar fi permis chiar și ea așa ceva.
- Þi se pare un semn involutiv, dacă acest mult discutat ultim cuvânt, ar fi uzat nu doar în virtutea apartenenței la un anumit sex, ci doar în cazul în care nu se dorește a fi un mod de exprimare punitiv, ci mai mult, concluziv?
- Hai că m-ai zăpăcit cu frazele tale alambicate...punitiv..
. concluziv...Spune omule clar, ce și cum, ca să poată pricepe toată lumea.
- Scuză-mă! Credeam că ești capabilă să înțelegi și anumite lucruri mai subtile; dar ca să-ți fac pe plac, am să iau în considerație obiecțiunea; așa că voi fi cât se poate de clar și concis. În viață, nu trebuie să fii numaidecât bărbat, ca să pretinzi că ai dreptate; dar atunci când ai, ți se cuvine fără nici un drept de apel să ai si ultimul cuvânt. Asta nu înseamnă în nici un caz, o punere la colț, ci doar o clarificare a unui punct de vedere diferit de al tău; punct de vedere care poate fi susținut cu argumente valabile. Acum ai înțeles?
- Ceea ce am înțeles eu și nu doar de acum, este că tu ai vrea să ai dreptate mereu și cu orice preț.
- Greșești din nou! Eu nu mi-aș fi dorit să am dreptate niciodată, în condițiile prețului pe care a trebuit să-l plătim pentru aceasta, însă timpul a fost cel care a dat valoare reală cuvintelor noastre. Știi că de multe ori, când îți spuneam ceva cu care nu erai de acord, acceptam până la urmă părerea ta, doar pentru a evita discuțiile neplăcute?
Aceste observații păreau să o fi pus puțin pe gânduri, căci într-adevăr, se întâmplase destul de des ca evenimentele să se petreacă în modul prevăzut de mine; numai că încăpățânarea și orgoliul nemăsurat, nu-i permiteau să-și recunoască greșeala, nici măcar atunci când aceasta era atât de evidentă, încât nu lăsa loc nici măcar unei umbre de dubiu. Găsea chiar și atunci, explicații de tipul celor uzate de un avocat într-un proces, în care culpa acuzatului este deja dovedită cu probe incontestabile. Laura nu știa din păcate să spună niciodată: "Am greșit!" "Îmi pare rău!"sau "Iartă-mă!". Un astfel de comportament i s-ar fi părut cred, că este în măsură să-i știrbească personalitatea, oferindu-mi în schimb un ascendent moral decisiv în relația noastră. Câtă naivitate! Dacă mi-ar fi convenit rolul unui soț autoritar, aș fi putut pune bazele unei astfel de relații, chiar de la începutul căsniciei noastre, atunci când mi-ar fi ciugulit din palmă, dacă i-aș fi cerut așa ceva. Faptul de a fi singură la părinți, iar mai apoi pierderea acestora, îi croiseră în timp un mod de comportament ezitant și excesiv de temător. Pentru a o determina să depășească obstacolele imaginare pe care de fapt și le punea singură înainte, i-am suflat în aripi, ajutând-o astfel să aibă încredere în propriile forțe. Dacă aș fi știut pe atunci, că acest fapt îmi va aduce în timp o asemenea "mulțumire", nu știu zău, dacă aș mai fi procedat la fel, pentru a evita aceste lovituri de bumerang.
Cum ar fi fost, dacă ar fi fost altfel, conta mai puțin acum. Ceea ce reprezenta într-adevăr un veritabil nod gordian, era situația actuală. Laura și cu mine, mai eram soți doar în virtutea actului oficial de stare civilă, pentru că de fapt, încetaserăm de mult să mai fim un cuplu conjugal, în adevăratul sens al cuvântului. Singurul liant al relației noastre rămăseseră copii, dar eram conștient de faptul că doar atât nu era suficient ca să ne poată menține mult timp alături, chiar și numai la modul formal. Animozitățile dintre noi se acutizaseră într-o manieră insuportabilă, astfel încât atmosfera din casă devenise realmente împovărătoare. Să abordăm în continuare tactica struțului, nu era în nici un caz o soluție demnă de luat în considerație. Trebuia numaidecât să luăm o decizie radicală, iar aceasta părea să ne indice o unică soluție valabilă- despărțirea. A înceta să mai trăiești alături de partenerul ales în viață în cazul unei rupturi ireparabile este dureros și greu de conceput după o perioadă mai lungă de conviețuire, dar pare adeseori, cea mai facilă soluție a crizei care a generat-o; însă despărțirea de copii, îmi părea a fi, echivalentul morții.
Eram conștient de faptul că în cazul unui divorț, copii ar fi fost încredințați mamei, care putea să le ofere din punct de vedere material mai mult decât aș fi putut eu; un infirm fără casă, al cărui singur mijloc de subzistență era o pensie modică de invaliditate. O asemenea perspectivă mă înebunea pur și simplu, pentru că nu-mi acorda nici cea mai palidă șansă în lupta inegală pe care eram silit să o duc cu viața; iar cum în astfel de cazuri, regula pretinde că trebuie să fie un învingător și un învins, era lesne de înțeles care putea să fie în final rolul meu.
Mă încerca senzația pe care o simt condamnații la moarte, în fața plutonului de execuție. Finalul este cert, chiar dacă unul sau mai multe gloanțe nu-și ating ținta.
"De ce trebuie să încasez și această lovitură? Oare nu-mi erau de ajuns cele deja primite?" Puteam să constat cât adevăr cuprinde dictonul:"Nu-i da Doamne omului, atât cât poate să ducă!" Cine poate să spună, care este limita extremă a suportabilității omenești? E drept că uneori ne închipuim că n-am putea depăși anumite situații, dar numai atunci când suntem noi înșine protagoniștii acestora, ne putem verifica reacțiile și evalua în modul cel mai just consecințele.
Iată, că în aceste momente eram supus unui examen dur, al cărui rezultat previzibil îmi demonstra că în viață suntem de fapt, doar un soi de cobai ai unor experimente, pe care nu se știe cine și nici de ce se străduia să le desăvârșescă într-o manieră diabolic torturantă, doar pentru a-și satisface în acest mod o plăcere imorală, perversă.
Bombardat de asemenea gânduri, creierul meu încetase să mai opună vreo rezistență, astfel că unicul mod pe care-l mai puteam considera valabil pentru a ieși cu mintea întreagă din mrejele acestui coșmar era,- sau cel puțin, așa mi se părea atunci- o porție consistentă de alcool.
Fără să mai adaug nimic la cele spuse, am închis cartea, pe care vântul ce se stârnise între timp, o răsfoia haotic, dinspre prefață către cuprins și invers; apoi împingându-mi ușor scaunul rulant, am intrat în casă.