Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: Ulița copilăriei - și am plâns. Nu mi-a fost rușine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe față, ca să nu mă zăreasca cineva și să vadă un miop emoționat și lăcrămând. Am fost toata ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ștefanel. M-am închipuit frumos, interesant și glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherazada, cu Sonia alături.
Azi-dimineață, e drept, mi s-au ivit încă doi coși. I-am cercetat mult timp în oglindă și m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Și Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coșilor de pe frunte...
Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la "țară" niciodată. Și când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi și la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui și idile în vacanța Paștelui. Eu, însă, n-am fost la țară niciodată.
În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi și visez idile rustice, mărturisiri sub plină luna, sau cuvinte patimașe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârșesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa și visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns.
Iar astăzi am citit Ulița copilăriei și-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simțit niciodată cele ce simt eroii cărții acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moșie și n-am avut prietene care să-și petreacă convalescența la moșia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig și mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi și purtau rochițe de stambă. Iar eu numai am visat dudui și m-am jucat înainte cu fetele cizmarului.
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft și am râs. Am râs de mine - pentru că eram încă sentimental și visător. Și mi-am spus:
Ulița copilăriei e o caramelă bună pentru băieții slabi de înger, ca Robert și ca Dinu. E o carte cu păpuși luxoase, cu poze și cu idile. E bună pentru copiii de boieri, care călăresc, fumează și sărută zarzări înfloriți.
Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriți. Eu mi-am mușcat buzele, pentru că nu știam cine sunt. Eu mă întrebam și mă chinuiam să răspund și mă ofileam negăsind răspunsuri.
Eu îmi simțeam carnea tremurând și mă loveam, pentru că eram sărac și nu puteam face ce făceau ceilalți.
Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, și mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu ignorează până și cu numele?
Am plâns, pentru că un adolescent bogat, frumos și cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boieroaică poftitoare de tutun, care cânta Sheherazada la pian? Mi-am recunoscut eu generația în fericiții de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacanțele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în cămări cu hârțoage, cu ochii lăcrămând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenței și cu sufletul înfrigurat de așteptarea adevărului, pe care-l căutam zi și noapte?
Unde îmi era hotărârea mea de a mă arăta lumii așa cum sunt, conștient de superioritatea mea și de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorința cruntă de a mă găsi și a mă poseda în întregime, dacă plâng, pentru că Ștefanel a cunoscut "cel din urmă basm"?
Am uitat că-mi spărgeam dinții de furie și de invidie și că mi-am făgăduit năprasnic că voi ajunge cât mai curând cineva și că atunci voi desface sălbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru că eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile cărnii, numai pentru că EU am fost lipsit de bani și de trup frumos, și de ochi frumoși, și de obraji frumoși?
Am uitat și am plâns pe foile unei cărți din Cultura Națională? Am sfârșit Ulița copilăriei înainte de a sfârși ‘La lutte universelle’ a lui Dantec?
Și nu mi-e rușine de mine însumi?... Nu mi-e rușine de numele meu și de durerea mea, și de vrerile mele?...
....Zadarnic. Eu am rămas tot trist și tot îndrăgostit de Sonia.
Iartă-ma, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere.
Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie și să nu se înspăimânte de mine.
Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărțile lui Felix Le Dantec și am să mă duc să mă mângâie Sonia...