Chipul diform din oglindă nu semăna niciun pic cu al său. Cioburile reflectau o față palidă și obosită. Nu mai dormise de trei zile, iar pupilele îi pluteau dezolate în albeața ochilor, gata să se înece. Liftul urca greoi, clătinându-se sinistru. Când ajunse la etajul nouă, ușile se deschiseră, și în fața sa văzu o doamnă cochetă, care răspândea un parfum sufocant. Îi zâmbi plictisit, dezvălunidu-și dinții galbeni de tutun. Nu putea suferi politețurile, deoarece nu le găsea rostul. Le considera simple cuvinte, care nu pătrundeau în sufletul nimănui.
Zidurile cenușii păreau gata să se prăbușească. Pereții erau plini de scrijelituri, strigăte anonime de disperare. Numai strigătul său nu putea fi exprimat. Era pe buzele tuturor, dar nimeni nu indrăznea să îi dea vreun nume: acea durere insuportabilă care te roade pe dinăuntru până îți rămâne doar cotorul. A băgat cheia în broască și a răsucit-o de două ori. Din fundul holului se auzi o altă ușă deschizându-se. „Ați pățit ceva?”. Era vecina de alături, a cărei curiozitate ar fi putut s-o omoare de mult. Avea în jur de 35 de ani, dar timpul își săpase deja cărările pe chipul său îmbătrânit și respingător. În mâna dreaptă ținea o țigară pe care o mai apropia din când în când de buzele uscate. Vocea-i răgușită îl speriase pe Rick, care stătea lipit de zidul rece. „Nu am pățit nimic, doamnă.” veni răspunsul. „Sunt doar obosit și vreau să mă bag în pat cât mai repede…”. Femeia intră înăuntru, trântind ușa. Fumul de țigară mai plutea încă în aer, ca o amintire ce refuză să fie uitată. Rick intră și el în apartament. Mirosul închis îi umplu nările și plămânii. Camera nu mai fusese aerisită de trei zile, de când plecase. În chiuveta din bucătărie, vasele murdare mai păstrau încă mirosul de mâncare gătită. A răsucit robinetul unsuros, și-a muiat mâinile în apa fierbinte, și a început să le frece de o farfurie plină de sos de roșii uscat. Mizeria îi intra în unghii și se cuibărea acolo cu încăpățânare. A luat o cârpă, și-a șters mânile și a lăsat farfuria în chiuvetă. În sufragerie, ușa de la balcon era închisă și aerul devenise irespirabil. A deschis-o și s-a trântit pe fotoliul cafeniu. Trase aer în piept. Era o noapte liniștită, cu cer senin, ce nu te lăsa să dormi. În blocul de vis-á-vis mai erau încă două persoane care țineau luminile aprinse. În rest, noaptea îi înghițise pe toți.

Te trezești în avion. De fapt, Rick se trezește.
Întrebarea este: poți oare să te trezești într-un alt loc, drept o altă persoană? Chuck crede că da. Și Rick este de acord.
Simți avionul cum se înalță și ajunge într-o poziție oblică. Toate temerile, toate speranțele îți trec prin minte în acest moment.
Este oare posibil?
Da, spune Rick, și cuvântul lui e sfânt.
Te trezești pe scaunul jegos de clasa a doua și te gândești „Ce caut eu aici?”. În timp ce avionul se desprinde de sol, simți un gol în stomac și te crezi nemuritor. Apoi, începi să ți-i imaginezi pe cei de lângă tine cu capetele plecate, fără vlagă. Exact ca în pliantul cu instrucțiuni de securitate în cazul unui accident. Iar Rick aude doar melodia „We’re flying high” a celor de la Smokie.
Pentru câteva secunde ești un zeu.
Privești pe geamul minuscul al avionului și vezi totul depărtându-se: pătrate, apoi pătrățele mai mici și în final punctulețe abia perceptibile.
Totul este infim și insignifiant în comparație cu tine.
Lui Rick îi vine în minte ceea ce îi spusese o profesoară în generală” „Toți sunteți unici în felul vostru!”.
Exact așa se simțea.
Ce putea face?
Nu voia să moară.
Și totuși, ideea unei prăbușiri cu o viteză de 800 de km/h îi surâdea.
O ultimă călătorie în montagne-russe.
Te trezești cu urechile înfundate, și nu știi din ce cauză. În stânga ta, un domn elegant citește ziarul și îți aruncă o privire nedumerită. Þi-ai dori să-i spui: „Da, sunt unic. Ați ghicit.” Dar cuvintele se țin încăpățânate de cerul gurii.
Ridici capul în sus și vezi semnul de punere a centurii de siguranță. Privești în jos. Da, e pusă.
Nimic nu e real. Totul e făcut pentru a-ți da iluzia siguranței. Nimeni nu îți poate garanta însă că avionul nu e plin de teroriști.
De pe scaunul din față un arab își întoarce mutra împuțită și se uită la tine. Zâmbește. Probabil că își imaginează că ești un rasist nenorocit și că îl urăști. Rick se gândește două secunde. Poate chiar e. Oricum, starea de victimă e un privilegiu. E privilegiul de a fi martirizat. De a deveni unic.
Rick mai privește o dată pe geamul mizerabil. Straturi pufoase de nori și, prin crăpăturile lăsate de aceștia, forme dreptunghiulare neregulate, în culori monotone. O imagine făcută în Photoshop.
În dreptul tău se oprește o stewardesă, care împinge un cărucior cu mâncare.
- Cafea sau ceai?
Rick răspunde „ceai”, cu toate că nu îl suporta. Era totuși mai bun decât cafeaua, și trebuia să bea ceva.
- De care?
- De care aveți?
- Negru, verde și de fructe.
- De fructe! spuse Rick.
Era un copil captiv în trupul unui adult.
Stewardesa îi înmână o tavă. Trase măsuța extensibilă de pe scaunul din față și își așeză tava. „Pâine?” întrebă o altă domnișoară. Luă o chiflă și mulțumi. Deschise caserola de plastic, sigilată cu folie de aluminu. Un crenvurșt, și lângă el o pastă verzuie și una de culoare galbenă. Gustă din ambele și stomacul i se întoarse pe dos. Abia se abținu să nu vomite.
În altă caserolă, acoperit cu o foiță transparentă de plastic, era iaurt de fructe. Scoase o linguriță de unică folosință și începu să mănânce. Era comestibil.
- Ce doriți să beți? întrebă un steward tânăr.
Rick examină măsuța cu băuturi și spuse:
- Cola, vă rog.
Dacă tot era la înălțime, măcar să se simtă astfel.
Pe un ecran din fața sa era o imagine cu harta Europei, pe care era desenat un avion în miniatură. Îți spunea, de fapt, cât mai aveai de mers până la Paris.
Ești mulțumit.
Te simți informat, și deci puternic. Imaginea se schimbă și pe ecran apare temperatura aerului (-48º C), înălțimea (7253m), ora curentă (10:57) și ora locală (9:57). Rick mai așteptă un moment, și văzu și cât mai avea de zburat: o oră și două minute.
Îți cobori ochii pe foaia albă, cu litere aglomerate una într-alta și plină de paragrafe. Te gândești: „Citesc cu 7253 de metri mai aproape de Dumnezeu”.
7254
7255
7256
Avionul își înclină aripioarele și îl propulsează pe Rick în moalele scaunului. „I am imortal, I have inside me blood of kings!” îi vine să strige, dar se abține.
Te trezești cu urechile țiuindu-ți, și cu fălcile încleștate.
În stânga ta, tipul elegant doarme, cu fața căzută în paginile ziarului.
Toți sunt liniștiți.
Doar durerea lui Rick este trează. Îl chinuie ca burghiul unei bormașini ce îi perforează urechile.
Nu poți face nimic. Suferi în tăcere.
Cola s-a fâsâit. În cerul gurii, îți rămâne un gust dulceag-amărui. Înghiți în sec, și urechile îți tresar.
Ce trist este să fii surd, se gândește Rick. Captiv în epoca filmului mut, fără muzică.
Vorbești, dar nu-ți auzi cuvintele. Nici nu știi cât de tare sau de repede să le dai drumul.
Lui Rick îi surzise creierul. Devenise imun la conversațiile din jur și la sentimentele celorlalți. Se detașase de corp și plutea pe un nor, aproape de aripa avionului. Rick îl privea și zâmbea.

Trase aer în piept.
Tuși.
Era fumul de țigară, pe care vecina i-l sufla cu nonșalanță în față.
După trei zile de nesomn, era în sfârșit odihnit.