Lianele iubirii

În lumina difuză, ce încă se joacă de-a v-ați ascunselea cu întunericul, zecile de oi ce se mișcă molcom, dar unitar și ordonat, mânate ferm de trei ciobani ajutați de vreo zece câini fioroși, îmi par o imensă armată ce a ocupat cuceritor, de neînlăturat, malul bălții... Și, într-adevăr, pentru a te putea apropia de limba de apă ce se unduiește ușor, de parcă ar fi limba unui câine ce suferă de căldură, trebuie să rogi pe baciul lor, ce stă gânditor, sprijinit în ghioaga noduroasă ca un împărat în sceptrul regal, să strige la câini să nu se repeadă să ne sfâșie... Bobo îi oferă o țigară și, în timp ce fumează această pipă a păcii modernă, începe să negocieze secondat de Marius, un desăvârșit agent de vânzări, achiziționarea câtorva kilograme de brânză...
Nu știu de ce, dar balta asta, pe care ne aflăm pentru prima dată, îmi naște un fior, un sentiment de nesiguranță, o neliniște și o tristețe inexplicabile... Mă uit să văd dacă tovarășii mei de pescuit îmi împărtășesc starea aceasta emoțională oscilantă precum bătaile vântului care suflă puternic, de parcă și-ar fi pus în cap să ne zboare șepcile, apoi se oprește minute bune, luându-și obosit, o pauză de odihnă. Bobo și Marius nu simt însă nicio tristețe, din contră, râd și se felicită veseli pentru afacerea făcută cu ciobanul, și, se gândesc, dacă n-ar fi rău, la prețul obținut, să cumpere o cantitate mai mare de brânză, pe care să o vândă cu un adaos substanțial gospodinelor din cartier. Nu-mi rămâne decât să mă duc să mă plimb pe malul apei și să găsec un loc cu valuri puternice, unde să-mi înnec toate gândurile astea negre precum o gospodină ce înneacă prea mulții pui de pisică, ce au invadat casa cu sunetele lor, arătând unde e pisica pe care o credea de mult dispăruta...
Dacă vezi răsăritul pe malul unei ape o să ai impresia că soarele iese din apă, tras parcă de o imensă mână nevăzută. Mie însă, starea asta de neliniște mi-a coborât ușor în stomac și a început să scoată zgomote ciudate și să strige în gura mare că mi-e foame... Mi-e foame rău și soarele îmi pare gălbenușul unui imens ou prăjit, în care aș înmuia cu poftă o felie de pâine. Încerc să-mi rup privirea de pe giganticul sortiment culinar născut de imaginația mea flămândă, dar, până să ajungă la mal, privirea-mi îngheață îngrozită: un șarpe imens își plimbă unduit spinarea pe apă, undeva în stânga, nu foarte departe de mine... S-a luminat binișor și pot observa, înfricoșat, imensa creatura, cu un spate verzui, ce se ridică ușor, peste valuri, în căutarea prăzii. Jumătate din mine ar vrea să fugă departe, cealaltă jumătate a rămas însă înfiptă adânc, de nemișcat, cu picioarele într-un soclu de beton, ca al statuilor, savurând un cocktail preparat din curiozitate bine amestecată cu groază și o felie de inocență și copilărie plutind ușor, în locul feliei de lămâie...
Îmi înfrâng temerile și mă apropii ușor, încercând să fotografiez cu telefonul mobil imensa creatura. O cruce discretă, dar care, ciudat, îți atrage total privirea, cioplită dintr-un lemn alb, rămas imaculat, de parcă timpul nu ar fi trecut peste ea, bătută de vânturi, ploi și zăpezi, dar încăpățânându-se să rămână dreaptă, mă face să uit de ciudatul animal acvatic. Mă apropii, tras parcă de o sfoară nevăzută și observ că la picoarele crucii, într-o căsuță de sticlă, pâlpâie timid o candelă... S-a luminat total și reușesc să văd că șarpele acela verde e de fapt o imesă liană ce a părăsit căldura junglei și copacii exotici de care se agăța pentru o experiență unică pe meleagurile noastre. Aici, unde nu e niciun copac de care să se încolăcească, ciudata plantă crește parcă din temelia crucii, se agață de valuri, traversează apa și se înfige adânc în pământul de pe celălalt mal, la picoarele altei cruci, pe care privirea mea mioapă reușește să o distingă cu greu...
Un lătrat insistent mă scoate din visare și mă anunță că nu sunt singur. Gânditor, însoțit de un câine imens, baciul s-a apropiat de mine. Deschide ușor stângaci, cu mâinile lui mari, butucănoase, gemulețul unde se odihnește candela și aprinde o lumânare. Citindu-mi nedumerirea din ochi, îmi șoptește că în, cu mulți ani urmă, un tânăr cioban venea zilnic cu oile la păscut, pe malul apei, așa cum vine și el acuma. Pe malul celălat, de la o vreme, în locul ciobanului ce păștea oile satului, îmbolnăvit de prea mult tutun și țuică băută, începuse să vină fata acestuia, o fetișcană de vreo șaisprezece ani... Încet, încet, cei doi tineri au început să petreacă tot mai mult timp pe marginea apei, rugându-se de vânt să le treacă înnot cuvintele de la un mal la altul... Zilele treceau una câte una și, brusc, într-o noapte, un vânt rece și dușmănos a început să bată anunțând venirea iernii. Trei zile a nins fără încetare, de parcă acolo sus, în ceruri, o gospodină cernea făina pentru un imens cozonac și cei doi tineri, cu turmele închise prin grajdurile gospodarilor au încetat să mai vină pe malul bălții. În cea de-a treia zi, de parcă s-ar fi vorbit, nemaiținând cont de vremea rea, de vântul ce mușca câinește din carne înroșind-o, cei doi tineri păstori s-au dus, ca-n zilele de vară, pe malul lacului, încercând să se vadă și să-și vorbească... Prin zăpada ce cădea fără încetare, scormonită de vânt, ochii lor tineri și ageri, abia puteau însă să vadă, mai mult ghicit, silueta celuilalt, făcând disperate semne de recunoaștere. Cuvintele, oricât de tari strigate, se pierdeau îngropate în stratul gros de zăpadă... Înnebunit de dorul fetei, ciobănașul și-a luat inima în dinți și a încercat, nesigur, grosimea stratului de gheață ce acoperea, ca o oglindă, luciul apei. Încrezător, la început cu pași înceți, apoi alergând nerăbdător, a fugit către iubita ce aștepta să fie strânsă în brațe. Pe la jumătate, gheața a început să scoată un sunet înfiorător și, parcă lovită de un imens topor, s-a crăpat în două, înghițindu-l pe tânăr, fără nicio scăpare... Ca printr-o minune, valurile clocotind și spumegând, au scos corpul tânărului la mal, tocmai în dreptul fetei. Tânăra, înnebunită de durere a cuprins pe iubitul ei înghețat în brațe și nu s-a mai mișcat de acolo... Așa i-au găsit sătenii peste câteva zile, într-o îmbrățișare de gheță, din care nu a mai putut să-i desprindă nimeni. Pe fiecare mal rudele au înfipt adânc cruci cioplite în lemn alb, precum rochia de mireasă pe care fata nu a apucat să o mai îmbrace și cămașa de tânăr neprihănit... Încet, neștiute de nimeni, din sămânță călătorind cu vântul de pe cine știe ce meleaguri, din temelia fiecărei cruci au început să crească plantele acelea verzi, subțiri și noduroase, pe care nimeni nu le mai văzuse vreodată și pe care, un sătean le-a botezat lianele iubirii... Plutind ușor, peste apă, plantele s-au întâlnit la jumătatea lacului, încolăcindu-se, îmbrățișându-se și crescând împreună, mai mari și mai puternice și mai de nedezlipit, odată cu trecerea timpului....
Prietenii mei îmi arată încântați cât pește au prins, întrebându-mă pe unde am umblat până la ora prânzului. Prada tovarăsilor mei de pescuit nu mă interesează fiindcă și eu am prins o poveste. O poveste ce-mi va ține mult timp de cald în zilele friguroase de iarnă ce vor urma...