- 3,2,1 Acțiune... Cortina se trage foarte lent. Sunetul se filează până la sublim. Pe scenă apare unul cu față de bou. Spectacolul începe: Bună ziua, numele meu este...puțin cam complicat...de aceea, prietenii îmi zic Jhony. Asta, bineînțeles, dacă am prieteni...dar nu am...Oricum, dacă aș avea, sigur mi-ar spune Jhony. Până una alta, sunt personajul principal al acestui roman de rahat. Jhony..tot Jhony este și numele autorului meu. De fapt, nu, nu ăsta e numele lui, dar prietenii îi spun Johny. El nu are prieteni, dar toată lumea îi spune Jhony. Hai, dă-te dracu că ești prost!
Johny se opri din improvizația sa. Fără să știe de ce, prin minte îi trecu povestea lui Aladin și a lămpii sale fermecate.
- Cum dracu să-ți vină ideea să freci o lampă până iese duhul din ea? Am impresia că trăiesc într-o lume a ciudaților, o lume perversă...
Privirea i se lipi de pereții impunători ai camerei în care se afla. Erau albi, dar nu doar un alb. Pe acești patru pereți se regăseau toate nuanțele de alb care s-ar putea crea vreodată de un pictor. Cel puțin, asta ceruse el celor care au făcut lucrarea. Tot el le-a spus că, la sfârșit, vrea să vadă urme de pensule și bidinele. Zugravii au fost fericiți să se conformeze.
Camera era mare...60 de metri pătrați. Niciun tablou, nicio masă, nici scaune. Nimic. Toate nuanțele de alb, două buturugi și jaluzelele trase în geamuri. Camera dreptunghiulară, iar pe diagonală, în colțuri opuse, buturugile de salcâm. Au fost scoase din pământ cu tot cu rădăcini și așa au rămas. Buturugi cu rădăcini care mai păstrau mostre consistente din solul din care au fost smulse.
Pe una din buturugi se afla o ceașcă albă și un toc de coli albe, abia început. Pe ceașca albă se observă cum se uscase o jumătate de bob de cafea.
Jhony se îndreptă înspre cealaltă buturugă. Aici găsea cerneală într-un stilou, țigări într-un pachet și foc într-o brichetă. Alese pachetul și apoi bricheta.
După câteva fumuri, scrumul se rostogoli peste două-trei cuvinte.
Pe jos, peste cimentul mat, erau așezate sute de foi albe, cu povești albastre. Erau ordonate în șiruri, aproape indiene, de la un capăt la altul. Între fiecare șir se găseau 30 de centimetri de ciment. Nici mai mult, nici mai puțin. Dar, șirul de foi nu era unul tocmai indian, drept, căci, în apropierea peretelui, el cotea și iar mergea drept, până la celălalt perete. Acolo iar cotea. Astfel, șirul pornea de la o buturugă și cotea la cealaltă. Ca o cărare albă, presărată cu pietricele albastre, între doi foști copaci. Cărarea omului beat...