Soarele în sfârșit răsărise. Mergând printre fire de copaci, din ce în ce mai repede, imaginea se deforma, ochii oboseau amețitor. În ceața aurie se întreba cum ajunsese atît de aproape de cer. Era doar o iluzie. Așa cum analizase tot până acum, încerca să analizeze și Iubirea din el. E trist cum întrebări nu mai avea să își bucure intelectualul. Cuvintele curgeau greu, dar amintirile se depănau cu ușurință în fața ochilor. Își amintea fără să creadă nici el, cum atinsese părticele din ea, cum a fost atâta timp doar în prezența ei sacră. Tot nu a vrut să creadă. Părea atît de imposibil. Încerca să se convingă. Ea, superba ființă, dintre atâtea, a ales să iubească aceeași clipă de nebunie ca și el, a vrut sa își unească visele nebune doar cu el, din toată lumea asta, ea vrea să viseze doar cu el.
„Îmi trebuie ani și pagini de cuvinte întregi ca să încerc să descriu cum ochii ei incredibili dansează cu ochii mei. Acum e strălucirea unui vals sfîșietor pe care îl dansăm întotdeuna la primul contact al luminii noastre din ochi. Trec secunde neobosite de priviri, adâncite cu secunde rapide, comprimate de indiferența față de cei din jur. Oriunde e, o caut ... o caut să mă sprijit cu sufletul în sufletul ei. Mă așez, câteodată, când trupurile ni se lipesc în unire, și respir cel mai fin aer de viață. Nu vreau să mă trezesc, dar simt bătăi de tobă din inimă care mă trezesc din vis în vis”
Nebunia ei dorește să o cunoască, să știe până unde poate să meargă în vis. În vis pot visa că sunt împreună în fiecare clipă. În vis pot visa fiecare clipă că trăiesc unul lângă celălalt. În vis, el visează un jurământ care să le lege sufletele, să știe că ea simte același sentiment fără explicație, să fie sigur că ea îl va urma și îl va căuta în toate colțurile lumii, în toate sufletele lor. O adoră că este obsedată bolnav de el. Știe că nici el nu este departe de aceleași gânduri care ar speria un om normal. O adoră că îl urmărește, că îi știe fiecare pas pe care îl face și în ce direcție îl face. El trăiește fiecare declarație de iubre a ei, soarbe orice cuvînt normal și așteaptă mai mult, avid de iubire, de dragoste, de ochii ei. Ea are înfățișări cameleonice: tristețe inexplicabilă desenată în liniuța buzelor, superbe ieșiri și mișcări ale unui trup ca un șirag de mărgeluțe moi și calde, săgalnice tresăriri ale unor sânișori adolescentini pe veci.
...
Lumina pătrundea cu aburi de praf în trunchiuri drepte îndreptate spre pat, ca o pădure albă răsturnată de vânt și înghețată de ploi reci de gheață. Ochii ei curioși și obosiți nu voiau să se trezească. Uitase distanța dintre vis de noapte și vis cu ochii deschiși. Ridică mâna și zărește degețelele ei albe și catifelate pline de albeața soarelui. Moleșeala plăcută îi cuprindea trupul și prelungea clipele de leneveală.
„Ce zi frumoasă o să fie astăzi?” Ochii încep să-i strălucească la ideea unei zile pline de preocupări feminine liniștite, dar care îi ofereau acea plăcere măruntă de a trăi. Cunoscuse iubirea sub o formă pe care o credea perfectă. Timpul era împotriva ei. În lumea asta de barbari și civilizați, de cavaleri și prințese, de femei și barbați, de adorate și adorați, ea trece știind ce caută, și nu găsise încă.
...