DESPRE AVENTURIERI

Cu câteva zile înainte de 21 august curent, un canal cultural de televiziune difuzează, seara târziu, vechiul film al lui Robert Enrico, Les Aventuriers, cosecanarizat de regizor și de autorul nuvelei omonime, tipică pentru anii ’60. Stau să-l văd, nu-s multe zile de când a intervenit spontan în conversațiile mele, fără bază în programele TV. Nu e Samuraiul, nu e Un taxi pentru Tobruk, filemele de referință ale acestor bărbați arhetipali ai romanticilor ani ’60, Alain Delon și Lino Ventura. Personajul lui Delon e italian, cel al lui Ventura – posibil normand. “Delon e un Sartre frumos, Belmondo e un Marcuse tânăr”, jubilează Catrinel Oproiu în Un idol pentru fiecare, cartea ei mai mult de sociologie amatoristică avant la lettre decât de cinema, focalizată pe aceiași ani. Una singură din enciclopediile mele de profil îi acordă filmului câteva rânduri.

Nu e, dar memoria emoțională* echivalează un film minor, dar rezonant cu cel puțin una din corzile muzicale ale generației mele binecuvântate, cu reperele majore ale epocii în care acesta se născuse.

O viață de om am participat la ritualul împărtășirii dintr-un film cu dublă privire, ponderea căzând mereu pe urmărirea și demontarea mecanismului, a meșteșugului. Revăzând, doar a doua oară, Aventurierii, deloc surprins de predominanța parcă firească a ochiului emoțional frust, am încercat, în câteva rânduri, să mă detașez, să văd urzeala cadrajului, altfel banal, a ritmului, sincron cu mișcarea afectivă, dar la fel de obișnuit. Nu reușeam mai mult de câteva secunde, alter ego-ul primar mă chema “să vedem n’aibii filmul, să lăsăm fițele”. Filmul – cuminte, fără nimic memorabil, în deplin acord cu anonimatul în care kilogramele de dicționare și enciclopedii ce-mi străjuie somnul agitat - îl lasă la locul lui.

Și totuși...

Și totuși, filmul ăsta banal are ceva, are baskanía, are virtutea magică a mașinii timpului, anulează din poignet aproape patruzeci de ani, identifică emoțional tânărul neștiutor și îndrăgostit de viață din anul de grație ’68, care eram, cu senectul, la urma urmei la fel de neștiutor, îndrăgostit e viață de acum. „Nici o iotă, nici o cirtă” mai mult sau mai puțin decât atunci nu găsesc în delicatul joc al triunghiului înșelător sub soare, pe mare.

Da, am amânat s-o spun, dacă în cinemateca subiectivă a minții sufletului meu, Borsalino rămâne un moment al întâlnirii filosofilor doamnei Oproiu, dacă O sută de mii de dolari sub soare rămâne cu picanteria hazului aventurii ca farsă, în care Belmondo îl atrege pe Ventura, acest film minor nu-l poți înghesui ca a treia latură a unui alt triunghi, reunind pur și simplu pe partenerii lui Bébèl, acest film are triunghiul său. Iar pletele femeii au fâlfâit – aripi de albatros pasager -, peste cerul verii anului de grație 68, simbolizându-i romantismul irepetabil. Ca să nu se mai întoarcă...

Pe 21 august 1968 mă aflam, cu doi foști colegi de liceu, într-o căbănuță cât căsuța de poveste a celor trei ursuleți, la Valea Uzului. Dacă eu nu m-aș fi încăpățânat să-mi car tranzistorul, spărgând puritatea cufundării în natură, numai și numai ca să nu pierd rezultatele etapei de campionat, am fi aflat de invazia ce-a ras primăvara pragheză ca pe un eveniment deja trecut. Am coborât buluc din munte, ca să semnăm condica de prezență în fața televizorului aceluia dintre noi care-l jucase cu doar câțiva ani în urmă pe Mișu Felecan, cu fata de care fusesem îndrăgostit. Recunosc cinstit că n-am înțeles atunci absolut nimic, întreaga mea imagine actuală despre evenimente fiind construită din piese acumulate ulterior. Și atunci, să mă întreb, să nu mă întreb, la ce ne mai bulucisem, la ce mai cărasem tranzistorul? Oricum fusese un reflex sănătos, lipsit de orice finalitate imediată.

Singura conexiune pe care mulți romantici mi-o contrazic acum cu violență fusese senzația tulbure că mai 68 de la Paris și 21 august 68 de la Praga nu erau nici pe departe antinomice, ci pur și simplu răsuflări pe orificii diferite ale aceluiași balaur.

Înainte sau după 21 august, descoperisem în revista Cinema, pe punctul de a ne deveni organ de partid (cinefil) și de stat (la coadă la casele cinematografelor), o nouă semnătură, care mă cucerise: Radu Cosașu. Singurul critic (așa îl credeam atunci, de vreme ce semna în Cinema, valorificându-mi dreptul uman de a mă înșela) care vorbea într-o limbă de-odată inteligibilă, coborând de la catedra de unde majoritatea celorlalți perorau, oferind mostre din ceea ce după 90 urma să se cheme limba de lemn a criticii, la o șuetă mustoasă și complice cu tine, cititorule. Mă cucerise mai ales deoarece îmi legitimase gustul nesigur și în formare: reținuse din peisajul verii doar două filme, exact pe acelea ce mă mișcaseră și pe mine. Pe mine, cel care văzusem cu doi ani în urmă Colina și Noaptea Iguanei, pe mine, același care aveam să văd anul următor Becket și Blow up.

Ați ghicit, domnilor președinți, unul din ele era Aventurierii, „acest film juma’ simpatic, juma’ naiv despre prietenia masculină”, cum sunase fraza cosașiană.

Eu, acela de atunci, aveam să devin, prin vremi, individul care va spune, în pandant, mult mai târziu, că Once upon a time in America nu e atât un film despre prietenia masculină, cât unul despre nostalgie, ca sentiment totalitar, de esență iremediabil bărbătească.

Abia în acest nou secol malrauxian aveam să aflu, ca redactor la prima reeditare electronică a cărții pe care Radu Cosașu o începea atunci, pe 21 august 1968, că era reacția impecabil acoperită a omului abia de curând reabilitat, inaugurând de fapt genul propriu în proza românească.

Și femeia?

Tot abia acum aveam să aflu că cel mai globe trotter dintre prietenii mei, „sobarul Hector Corbinski”**, avusese aceeași intuiție ca mine, în fața seducției brutale pe care eteric-telurica (Există așa ceva? Există!) Joanna Shimkus, ungând-o (honni soit qui mal y pense) drept arhetip feminin, căutat și mereu regăsit, când s-a apucat să „răsucească fusele orare”***. Mai timid, mai tremurat desenat, deși mai în vârstă, eu ma limitasem să-mi refuz a mă îndrăgosti de o fantoșă fantasmatică, al cărei gen proxim mă îndoiam a-l regăsi în dulcele plai mioritic.

O singură enciclopedie spune, la marginea fișei unui mare actor, că Joanna Shimkus, născută pe 30 octombrie 1943, la Halifax, Canada, a devenit, din 1976, a doua soție a lui Sidney Poitier. Flerul juvenil al celor doi viitori membri ai cenalcului Joc secund, sau comuna lor reacție sexuală capătă o pragmatică sancțiune nobiliară.

Note:
* - la o lectură mai atentă, sintagma e, cel puțin virtual, pleonastică
** - vezi Farul de la Mangalia, în Glissando, Napoca Star, Cluj, 2001 și în Fals tratat de alchimie onirică, Eikon, Cluj, 2005-08-21
*** - Perifrază la titlul Răsucind fusele orare, Ioan Chirilă, Sport-turism, 1980
Citiți volumulNisip peste bordul naceleide același autor