M-am trezit dimineață, mi-am aprins țigara, mi-am pus în picioare tenișii rupți și am plecat după pâine. În drum spre alimentară dau de Gigi. Stătea ghemuit lângă un gard din plasă, din aia cu ochi de zece, ruginită – se vedeau urmele de rugină ca și cum cineva puse joarda pe spatele său. M-am apropiat de el în grabă, crezând că a pățit ceva săracul.

„Gigi, ce stai tinere ghemuit, te doare stomacul? Pesemne că ai început de dimineață să guști din vodca aia puturoasă. Þi-am zis să o dai dracului de băutură că îți mănâncă ficatul, nu alta!”

Cu un mormăit indescifrabil Gigi își ridică chipul mahmur, rozaliu, ochii se pierdeau prin mișcarea lor pe orbite și cu un efort considerabil reuși să scoată două fraze închegate:

(cu o voce destul de răgușită)„Mă omoară stomacul, auzi, stomacul!”

Avea probleme, lipsa acută de luciditate trece direct prin stomac, mai ales după o dușcă de vodcă.

„Bine, hai să te ridic, să te duc acasă” (în speranța că scap repede, și oricum trebuia careva să îl ajute).

Am încercat să-i trag mâna pe după gâtul meu, dar de unde – Gigi avea chef de scandal:

„Lasă-mă, nu mă ridica că amețesc. Am băut câteva pahare de vodcă, dar durerea de stomac nu e de la vodcă ci de la bătaie.”

Eu m-am răcit: „Ce bătaie, te pomenești că ai stat cu aurolacii? Să te duc la spital atunci? Sun la salvare?”

Gigi, buimac de toate: „Nu, nu, nu vreau salvare. Nu am nimic, decât durerea asta îngrozitoare de stomac. Am luat bătaie! (mi-a spus) Era unul cam la fel de înalt ca și mine, semănam un pic parcă, dar nu aveam cum să-mi dau seama cine e ... purta haine negre, era noapte și deodată s-a repezit înspre mine și...”

„Te-a lovit!” – îi răspunsem, cu speranță că nu va mai lungi vorba.

„Nu m-a lovit. Eu l-am pocnit zdravăn. I-am împins pumnul în abdomenul plin de pătrățele (probabil mergea la sală de forță) și apoi el mi-a răspuns ... cu pumnul, într-o deviație standard de spațiu, de lumină - a stâlpilor de iluminat, a străzilor ce deveneau tot mai înguste. Impulsul pumnului l-am simțit până-n vibrația călcâielor și am căzut. De atunci, în mod constant durerile vin și pleacă, bătăile inimii scad și se pierd undeva prin piele precum tranpirația, iar sângele curge pe nas, câteodată.”

„Atunci hai să te duc la spital!” (insistam, cu speranța că își revine, fizic și psihic)

„Nu, stai să-ți spun că nu am terminat. După ce am încasat bătaia, individul se mutase pe umărul meu stâng, apoi trecea pe dreptul și începuse să-și ceară scuze. După câteva ore m-a amețit, într-un loc, și am căzut lângă acest gard din plasă. Nu pot acum decât să simt gustul durerii fără știința pumnului, atât – nu-mi amintesc altceva. Pot determina momentul loviturii fără urma nervilor, că m-au lăsat săracii. Nemișcându-mă din loc, zac rănit între două variabile: pumnul și sticla de vodcă.”

Oricum m-a băgat în ceața densă a gândurilor fără noimă, fără rezolvare. Am încercat în mod repetat să aflu ce s-a întâmplat dar nimic – Gigi al meu nu era nici beat, nici treaz, era într-o lume pe care doar el o înțelege.

L-am lăsat rezemat lângă gard și m-am îndreptat spre alimentară. Am luat pâine și m-am întors spre casă, dar pe alt drum. În scara blocului se stinse deodată lumina și ceva parcă îmi tăiase răsuflarea, pieptul rămăsese în criză de aer și...

„Hei, trezirea!”

Am deschis ochii și ce să văd – soția, cu cana de apă lângă mine stropindu-mi fața, un pic de gheață înfășurată într-un prosop întins pe piept.

„Hai trezirea. Gigi, tu nu auzi? Toată noaptea ai băut și acum te plângi că te doare stomacul. Treci la masă și o să îți dau un Malox după, poate îți mai revii.”

Cam buimac, am ridicat capul care cântărea parcă o tonă și am căutat să-mi dau seama ce se întâmplă. Am zărit pe scaun doar cămașa, avea urme ruginii pe spate.