Cea mai sublimă revelație este că Dumnezeu e în fiecare om.
R.W.Emerson
Scrisoare despre o înmormântare frumoasă

Am scos formula de salut din capul prezentei scrisori, nu ca s-o pot băga mai ușor în specia literară epistolară, dar din simplul motiv că voi povesti în continuare despre o înmormântare frumoasă, încă și acestea sunt frumoase la noi, ba mai frumoase ca unele nunți de prin restaurante scump plătite și prost organizate, dar la modă. Si, conform tradiției populare în cele trei zile cât mortul stă pe laiță, toți care vin să-l vadă nu se salută cu stăpânii casei îndurerate prin strângerea mânii. Nu strâng mâna nici rudelor celui care va pleca în împărăția cerurilor. Această tradiție se respectă și în noaptea de priveghi care este ultima de aflare a celui mort printre cei vii. Mi-am permis să lărgesc aria de acțiune a acestei tradiții și deaceea nu dăm mâna în scrisoarea de față. Vom fi așa mai solemni, oricum vom vorbi în continuare despre perderea unui conațional.
Prin satele noastre mai sărăcuțe material și mai bogate cu spiritul se păstrează încă o tradiție interesantă, ce ține de ritualul înmormântărilor, una care vine de la daci și nu are nimic în comun cu ideologia creștină. Toatà seara și noaptea priveghiului bocitoarele își bocesc rolul în versuri, jelindu-se, de regulă, mai mult pe sine de cât pe cel cu laița lui. De rău, de bine, mortul a luat și a murit și a scăpat de grija celor lumești, iar tu rămâi și te chinuie în continuare pe fața pământului, te zbate ca peștele pe uscat ori măcar bate-te cu capul de toți pereții că totuna nu aveai cu ce-ți hrăni copiii mâine dimineață dacă nu te înămeau bocitoare la acestă înmormântare frumoasă. Când îi trăia soțul era mai ușor. El lucra conăcar pe la nunți și cumetrii. Primea o leafa bună dacă și truda era mare, fiindcă mașinăria de spus conăcării nu funcționa fără băutură măcar s-o tai. Când s-a săturat de făcut copii a luat și a murit liniștit. De atunci ea se chinuie cu bocitul, însă și aparatul de bocit tot cu băutură lucrează, că altfel de unde să curgă atâtea lacrimi, mai ales când îi cad două-trei înmormântări la rând. Jelui-m-aș și n-am cui, Jelui-m-aș codrului. Zău, că mă apucă și pe mine câte odată să învăț miseria bocitului, dar nu am dreptul, că e una feminina și societatea lor îmi poate crea probleme seriose. Azi, în viziunea europeană, femeie au mai multe drepturi ca bărbații, cel puțin așa se scrie prin documente și se vorbește de la tribune.
Càt timp bocitoarele joacă unul dintre cele mai veritabile spectacole din lume, rampa actorilor bărbați e toată ograda casei cu năframă în streșină. După fiecare scenă un alt actor aghezmuit de-a binelea, cu ulciorul în mână, trece și drege gâtlejurile colegilor săi răgușiți de râs și de fum de țigara.
Poți crede că am luat-o hăisa cu scrisoarea mea, odată ce pun atâtea accente pe hohotele de râs ale bărbaților, chiar dacă mortul încă nu era adus acasă.
De unde vine acest detaliu spectacular? Poate de la dacii care zâmbeau murind cu o mână de pământ strânsă bine în pumn. Printre jocurile de-a viața din spectacolele de divertisment date în seara de priveghi este unul mai cunoscut. Jocul de-a bâza. Cine vine primul cu idea acestuia va trebui să stea in mijloc. Cu un braț își va acoperi ochii, iar palma altei mâini va duce-o subsuoară în așteptarea loviturii date de unul dintre barbații care îl înconjoară. De îndată ce se aplică lovitura de rigoare, cel din mijloc trebuie sa ghicească cine-i autorul dureroasei plăceri, iar actorii din jur bâzâie ca bondarii în jurul taurului heimesit de atâtea înțepături. Explozia râsului se producea când cel din mijloc nu ghicea protagonistul loviturii, iar, dacă avea noroc să-l depisteze, cel cu musca pe căciulă venea în locul lui la centru, respectând regula jocului. Mijloacele și procedeele jocurilor practicate de strămoși în noaptea de priveghi au fost modificate și chiar multe pierdute pe parcursul anilor, dar un detaliu literar al acestora a rămas intact, proaspăt și original - actorul aghezmuit cu ulciorul în mână. Si anume acesta din scrisoarea de astăzi seamănă ca două picături de apă cu actorul tot aghezmuit și tot cu ulciorul în mână de pe timpul lui Decebal – un fel de paharnic al timpului.
Domnitorul avea paharnicul lui, aceasta fiind și o funcție în statul medieval. Boierii aveau paharnicii lor tot cu răspunderi serioase. Oamenii de rând își erau sieși paharnici. Nu întâmplător la nunți, cumetrii, înmormântări și alte petreceri stăpânul casei numește un paharnic principal, responsabil de beci, iar acesta, la rândul său, își alege câțiva dregători de încredere, le împarte mesele ospățului respectiv și îi instructează cum să activeze mai bine, ca atunci când oaspeții se vor ridica de la masă să poată sta copăcel și să nu abandoneze cumva spectacolul la mijloc de cale. Dregătorii toarnă vin în pahare și îndeamnă mesenii să le cinstească. La împărțirea meselor e o mare concurență. Toți dregătorii vor să cadă în slujbă la masa cea cu bărbați.
Se mai păstrează și astăzi această tradiție în care soții toarnă în trup la o masă și la alta soțiile duc la ureche. În așa fel nu are cine te călca pe picior când uiți măsura acasă. E o mare corvoadă să lucrezi dregător la neveste. Nu vor să închine paharul nici la amenințarea cu turnatul în sân. Eu am pățit-o așa o dată. Sora făcea cumetrie. Paharnicul principal m-a numit dregător la o masă de neveste tot una și una, dar cam pe la mijlocul sindrofelei m-a concediat fără drept de restabilire, lăsându-mă în seara aceea pe drumurile cumetriei fără nici o slujbă. Dar să revin la subiectul scrisorii mele .
E sărbătoare mare când auzi o vorbă românească pe straziale Chișinăului, chiar stâlcită așa cum este. Am avut parte și eu să savurez una. Două femei pensionate veneau de la piața centrală cu brațele încărcate de pungi de plastic pline cu de toate.Atât una cât și cealaltă puteau fi protagonistele Caprei din faimoasa poveste a povestitorului de la Humulești. Că de la ele auzisem totul ce v-am povestit la început despre bocitoarea cea înămită. Rog să mă ierte femeile din troleibuzul numărul 2 că nu le-am anunțat chiar din startul scrisorii de față, jur că n-am făcut-o pentru a crea suspansul și apoi ele nici treabă nu au cu această mică scăpare a mea, sunt libere și independente, precum ne este republicuța, nu au în gânduri prejudiciile existențiale ale actorilor de profesie, ele chiar sunt și artiste de viață și critici de teatru odată ce continuă una să povesteas că despre cum a fost în satul natal la Paștele Blajinilor și a văzut un spectacol minunat. După cum clătina din cap cea de asculta, se vede că venise odată în acest fund de capitală din cel mai mare sat cu statut de stat, care are mai multe școli cu predare în toate limbile minorităților naționale și, din principiu, nu are nici o școală de limbă română pentru acea majoritate a românilor de acolo.
Femeile erau orășence cu de-a sila. Probabil venise în metropolă pe la 18 ani și aici au prins rădăcini, fiindcă le prise dragostea, apoi prinse gravide, prinse la soți, prinse la bani și la apar- tamente și numai ceva nu prinse, dar hai să vedem în ce constă acel “ceva”. Carențele din exprimarea protagonistelor trecuse cu anii în cariile dinților rămași unde și unde câte un erou prin gurile lor acoperite de buze vopsite în roșu-aprins. Ambele își protejau “gânditorul”cu câte o mamă de perucă rămasă poate de la fiicele plecate peste hotare să ridice economia țărilor europene. Din aceste considerente nu vă pot spune nimic despre culoarea veritabilă a părului lor și deci nu pot spori cromatic portretul fizic al acestor două personaje.
Nu știu alții cum sânt, dar pe mine m-ar interesa mai mult fiicele acestora, dar de unde să le iei, cineva se bucură de ele acum cine știe prin ce țară a lumii. Adesea țăranii orășenizați de nevoie sunt niște caricaturi vii bune de demonstrat lumii drept anomalii produse în urma contactului forțat dintre sat și oraș. In viziunea și în mintea politicii comuniste satul era pus cu forța să se iubească cu orașul și azi avem ce avem. Copii acestei iubiri pătimașe parcă sunt făcuți la beție, parcă s-a trezit Bardul din Mircești “ca viteazul din poveste” și a pus în funcțiune fabrica lui de produs Chirițoaice. Nu-mi place sufixul cuvântului mai ales atribuit soțiilor de deputați, fiindcă acestea se cred căsătorite mai mult cu imunitatea atotputernică a soțului de cât cu omul făcut din carne și oase și mă rog, să mă ierte cele care se simt cu musca pe broboadă. Dacă vor tăcea, nimeni nu va observa nici musca și nici broboada chiar când au pus-o din întâmplare pe capul bărbatului. Ce la urma urmei, nu am dreptul să-mi amintesc de Caragiale. De acum înainte nici o nominalizare, nici chiar una aluzivă.
Așadar cele cu peruce pe cap povesteau foarte emoționat despre fata lui Cutare din satul-stat, precum că era atât de frumoasă, încât, cu acordul Dumneavoastră, îmi permit s-o numesc Păpușă, nu în sensul ironic al cuvântului, ci în toată semnificația lui de exprimare a frumuseței superficiale, dacă se poate spune așa. Si ea, Păpușa, plecase de acasă, ca să nu moară de foame. Se zice că a trudit în Jugoslavia postbelică. A fost dansatoare la Poarta otomană. Vorbeau gurile rele, că lucrase un timp chiar în funcție serioasă de primă-amantă a unui oarecare Sulă (nume de familie de prin părțile Costeștiului) emigrat de multă vreme în Turcia și devenit peste ani Suleman , dar eu unul nu prea cred. Apoi la un telejurnal a dat interviu companiei CNN din care aflăm că ajută irachienii rămași văduvi, adică lucrează soție cu ziua. Numai ce nu fac fetele noastre. Aș propune să înălțăm un monument al unei fete, să-l multiplicăm ca să ajungă pentru toate satele și să-l punem în mod obligator alături de monumentul Eroului necunoscut, iar la pedestalul celui cu fata să scriem cu litere de aur « In căutarea norocului perdut ». Dacă au fost vândute atâtea secole turcilor, le-a rămas în memoria genetică ceva și când deschidem cartea ADN-eului rămânem cutremurați de informația găsită. Am fost mereu vânduți încât am ajuns să ne căutăm cumpărătorul, când acesta întârzie să vină la târg.
Nu știu de unde și până unde se zvonise în sat că Păpușa lui Cutare se măritase cu un om bogat din Emiratele arabe, un fel de tată al petrolului acolo la ei. Părinții nici să audă de mire de altă rasă și încă de altă credință, mai ales azi, când se întâmplă atâtea și atâtea din cauza credințelor. Nici să se răspundă, nici nuntă să-i facă. Sărac și curat. După un an de căsnicie, Păpușa convinse Tatăl petrolului să-i facă chemare și fratelui ei, să pună și el umărul la ridicarea industriei petroliere. Zis și făcut. Fratele fu chemat, angajat, rebotezat în religia lor, împroprietărit cu o casă, automobil și câteva femei pe deasupra. Magia e simplă. Inaite de a avea toate acestea a trebuit să se convertească în religia musulmană. Nici o problemă pentru cei care n-au citit Biblia și sunt
creștini numai la Crăciun și la Paște, când se bea și se mănâncă pe săturate. Au fost convertiți, dar vă asigur că vor citi Coranul cum au citit și Biblia. Dragostea nu numai că mișcă pământul, luna, soarele și celelalte stele, dar schimbă și religiile din om, topește hotarele dintre nații și rase. Ah, dragostea, bat-o vina, s-o bată.
Nu știu cine a dat, Dumnezeu ori Alah, dar s-a întâmplat o nenorocire. Cum să zic, să nimeresc, Domane ferește ori Alah ferește, ca să-i împac pe ambii să nu mă bată și pe mine cu bețele lor sfinte. Nu întâmplător tata spunta că bătaia e ruptă din rai. Avea în vedere atunci când părinții își bat copii pentru a le da educație. El se vedea Dumnezeu, iar noi în jur erap păcătoșii ori un fel de Dumnezei mai mici.
Fratele Păpușei decedase într-un accident de automobil, nu înainte de a spune cu limbă de moarte că ar prefera să fie înmormântat acasă. Păpușa încă fiind sub influiența puterii lui Dumnezeu promisese muribundului că-i va îndeplini cea din urmă dorință. Anunță părinții despre întâmplarea zguduitoare și numi ziua înmormântării în satul Cutare. Alaiul arab porni cu avionul personal spre Þara Strugurului de Poamă. Nu știm dacă mai văzuse aeroportul din Chișinău un avion atât de mare venit din acea parte de lume, doar poate în timpurile când băieții noștri își făceau datoria internaționalista în Afganistan. Când plecau la armată cântând “Ne placi devcionca” și veneau împachetați în zinc cu avionul de mare tonaj IL-56 poreclit de ruși “Ruslan”, dar fără “și Ludmila”, numit în jargonul militar “Gruz-200”, ca să nu priceapă mamele noastre cum le aduc copii morți. .Unde mai pui că se pot opri de născut și atunci ai rupt cuiul, cu cine să pleci la luptă.
Dar ca să nu-mi pird firul gândului să revenim la avionul cel cu alaiul ce ateriză la Chișinău. Au scos din el câteva automobile « Mercedes » de ultimul răcnet al modei. Părinții mirelui, frații, verii, unchii – toți câți erau au încăput numai bine în automobile și a rămas doar colbul în urmă din capitală și până în satul cel cu durerea. Conducerea s-a scărpinat în chelie. Puse la vot cine să iasă cu pâine și sare să-i întâlnească. Gândeau să obțină petrol mai pe degeaba dacă va înțărca țâța rusească. Până burduhoșii cei chei s-au mai codit, alaiul ajunse în satul Cutare. Sătenii se feriseră sub garduri să treacă parada arabă. Se adunase și cei din satele vecine, se vorbea în șoaptă că sunt și de la securitate, dar nu-i cunoaște nimeni nici după vorbă, nici după port, căci poartă haine civile, de-e-e, după cum și societatea ne este. Si era atâta lume de parcă se sculase Brejnev dintre morți să le dea pâine de 16 copeici și vodcă de 3 ruble. De parcă se înfățișase însăși Gorbaciov dintre vii, venit să scoată viile cu mâna lui din satul Cutare. De parcă apăruse pe neașteptate Elțin zâmbind cam cherchelit, cu căciula pe-o ureche și cu Putin încă pe atunci șoferul lui în uniformă de căpitan de securitate. Ii va lăsa pe toți odată, vă dați seama, pe toți și la aceeași înmormântare, apoi va trage o fugă până la Tiraspol să vadă de ce stau fetele cu fundul pe calea ferată să stopeze chipurile economia noastră. Răcesc degeaba și nu vor putea naște copii, că economia Chișinăului e și așa stopată demult. Aceștea se pedepsesc singuri.
Când colo, ce să vadă sătenii adunați? Din Mercedesuri negre ca pana corbului coborau arabi smoliti la față, trași ca prin inel, în straie albe, cu turbane albe pe cap, numai Păpușa era în rochie neagră, lungă până în pămnt. Dacă n-ar fi fost îmbrobodită sub barbă am crede că-i o replică creștină dată religiei musulmane. Văznd sătenii una ca asta, încercau să ghicească cine ar putea fie mire pentru Frumoasa Imbrobodită, au și rebotizat-o pe loc, că sătenii nu-s prea merși la biserică, dar nici la școală.
Arabii toți, unul ca unul, acționau organizat și de la hainele lor albe se luminase toată ograda, de parcă se prăbușise raiul pe pământ, dar stați, dragii mei, că nu suntem la nuntă. Ce au vorbit părinții Frumoasei Imbrobodite cu Tatăl petrolului nu știe nimeni, nici chiar camerile de luat vederi, nici securiștii, că nu înțelegeau nici limba arabilor și nici limba sătenilor. Socrii cei mari au încercat să dea mâna cu socrii cei mici, că, de-e-e, nu se văzuseră niciodată, dar de unde, că ăștea cu durerea lor să mai încalce și tradiția și după aceea să-i să-i vorbească tot satul, și-au ascuns mâinile care și cum a putut.
De cum alaiul a scos dintr-un mercedes fără scaune trupul neînsuflețit al băiatului, înfășurat în stofă albă, spectacolul de înmormântare a luat o întorsătură diversă la care nu se așteptase nici unul dintre spectatori și mai ales preotul satului Cutare. Acesta spuse ceva în limba preoțească, trânti cadelnița fumegândă în pământ și lăsă enoriașii în mijlocul înmormântării. Din urma lui și dascălul bâlbâi ceva în limba dăscălească și rar-rar, o luă spre casă cu buza umflată.
Până bocitoarele și-au dres glasul cu un păhăruț de sângele domnului, până dregătorii s-au dus la paharnic să umple căldările cu vin să-i poată milui pe toți creștinii cu un strop de sufletul mortului, până flăcăilor le-au prins în piepturi buchete de vornicei, că așa se face la înmormântarea unui tânăr necăsătorit, până fetele au pregătit pomii și femeile podurile, până poroitoarele au dus la ureche câte un « păhăruț nu tremura că te-oi bea, nu te-oi mânca », până au întrebat unde e trupul mortului să-l îmbrace în straie de mire, acesta era deacum la cimitir și arabii cum îl prohodeau, așa îl prohodeau. Nici tu preoți, nici tu brazi, nici stele, nici făclii, măicuța, fluierașul, mireasa – toate erau o grămadă de obiecte amestecate cu ființe.
Acasă rămăseseră tot spectacolul hipnotizat. De ce preotul nostru lăsase inițiativa din mână ? Crezi că de flori de cuc ? Era tânăr de tot, luptase și el în Afganistan și avea alergie când vedea la televizor faraonii cu turbane pe cap, însă asta e culmea. Să vină ei în satul lui și încă să-i amestece în lucru, unde s-a mai văzut ? Naratorul se întrecuse cu gluma și acum se poate stârni o bătaie la mort și atunci se confunfă de-a binelea cu o nuntă. Că ce fel de nuntă fără bătaie. Dar la mort să se încaiere er fi o rușine națională.
Pentru a salva pielea mea de narator am găsit în locul preotului pe unul care era tot de-a mortului, un fost secretar de partid în sat, apoi primar, director de școală și tot în jos până la învățător de clasele primare, azi starostele bisericii ce poartă hramul “Sf. Neculae” și i-am dat toată puterea în mâinile lui. Starostele îmi mulțămi recunoscător și se apucă de treabă. Cât ai clipi din ochi aliniase la drum mulțimea adunată după cum cere obiceiul înmormântării. Incolonă înainte copii cu frumoase coroane în mâini tot doi, câte doi, urmați de cel cu steagul bisericii , apoi altul trudit se sprijinea în crucea de fier proaspăt vopsită, legată și ea ca și steagul cu un prosop așa ca la nuntă. Totul era gata pentru a petrece în ultimul drum un flăcău ca o floare. Copiii mai mici rămași fără roluri cată la pomii plini de bomboane și mere pe care îi vor primi de pomană dacă vor fi norocoși. Cei cu sicriul gol stau în mijlocul ogrăzii și după râsul de ieri de la jocul priveghiului, astăzi le vine să intre în pământde rușine. Stau buimăciți și cei cu capacul de la sicriu. In ușa casei stă masa care se va da de pomană. Si până au ieșit din intriga împărțirii pomenilor toate, cei cu Alah au venit înapoi cu tot ritualul lor finisat și, într-un fel ori altul, mortul a fost îngropat.
La propunerea Frumoasei Inlăcrimate, care era mireasă, soție, soră și gazdă, traducătoare și ghid au băut un ceai de al nostru din flore de tei și pe-aici le-a fost drumul. In zădar încercase să-i tragă de mâneci frații creștini pe frații arabi să-i pună la masa de praznic. Gazda se lăsă învinsă mai mult din politețe, aprinse lumnările, le înfipse în colaci în dreptul fiecărui om care sta la masă. Creștinii sărută pâinea, își face semnul crucii, după care spun “Dumnezeu să-l ierte, să trăiți, să-l pomeniți.” Si nu se închid bine ghilimelele, că vinul se aude gâlgâind. Sângele sfânt al domnuluii pleaca în trupul păcătos al omului. Si tot așa auzeai din diferite părți din capul și până în coada meselor, că erau mai multe rânduri și fiecare masă avea dregătorul ei. Așa cum v-am spus la început. Pentru a contributi la iertarea definitivă a păcatelor, fiecărui îndurerat îi era de-ajuns să-l roage pe Dumnezeu în privința iertării mortului de câteva zeci de ori și masa devenea mai vie, fețele se luminau, însă, tot din păcate, trebuiau să se ridice cu” bogdaprostele “pe buze, fiindcă la poartă mai așteptau flămânzi, dar mai ales setoși, că pierduse aproape tot lichidul cu plânsul, zicând pe sub nas:” S-a dus un flăcău ca o floare la arabii draclui și a venit înfășat și îmbrobodit de nici nu i-au văzut fețișoara lui...”
Ca să degajez un pic tensiunea dramatică, odată ce am atâta putere de narator, mi-am zis să fac o digresiunenu și nu una lirică. Să lasăm jalea cu” Multă jale a fost în țară...”și să privim realitatea în ochi. Ai fi văzut multe digresiuni în viața ta, dar îți propun și eu una și o numesc digresiune economică, ți se face părul maciuca când o auzi, și nu zic asta doar de dragul sporirii emotivității. Deja am ieșit din această vârstă a suspansurilor.
Așadar să ne gândim și la aspectul economic al înmormântărilor noastre. Cineva spunea că e onorabil să mori la timp și fără pierderi de parcă s-ar vorbi de strânsul rodei și îndeplinirea planului în termenii stabiliți de stat în cadrul campaniei secerișului, când pe cea mai nouă combină era arborat drapelul roșu, însoțit neapărat și de lozinca “Nici un spic în brazdă, nici un bob în spic!”, de parcă am fi fost un fel de “tovar”care naște “tovar”, crește “tovar” și în “tovar” nefolositor se trasforma când moare. In afara cheltuielilor morale, a scurgerilor de lacrimi prin toate părțile și a smorcăielilor fie cu ori fără batistă, o înmormântare mai comportă și evaporarea unei anumite sume de bani din buzunarele îndurerate și înlăcrimate ale celor vii. O înmormântare mediu de frumoasă costă cât o nuntă, desigur, tot mediu de frumoasă. La cât oare ajunge azi la noi o înmormântare nici nu pot să vă spun, că n-am murit încă niciodată. Nici prețul unei nunți nu-l cunosc, fiindcă m-am căsătorit tare demult și numai o singură dată. Pe atunci erau alte prețuri, dar eu nu număram cât pun oamenii pe masă, eu, după cum îmi era și rolul, mă uitam numai și numai la mireasă ca să nu mă prindă fotograful cum cat cu coada ochiului la vreo altă drușcă ceva mai frumoasă.
Bunăoară, o înmormântare în țara lui Dante costă cât auzi un apartament cu trei camere în țara lui Stefan cel Mare și Sfânt în orașul Chișinău. O spun în cunoștință de cauză, am fost invitat la o astfel de cerimonie și nu în rol de gropar, dar nici cu alte funcții de felul acesta. La ei ca și la noi înmormântările și nunțile sunt la fel de costisitoare, de-e-e, dacă suntem latini. Dar nu trebuie să uităm că avem și unele mici deosebiri. Noi juruim tinerilor la nuntă un vițel și acesta ia și moare de cum fată vaca. Italienii au și ei o modă bună. Părinții cu o situație economica medie dăruiesc tinerilor în ziua nunții o casă. Aici această plăcere poate costa de la 140 mii de euro în sus, în dependență de casă și, desigur, de dragostea părinților pentru copii lor. Exact și la noi așa, o nuntă face cât o înmormântare ori nunta e chiar înseși înmormântarea financiară a însurățeilor atunci când părinții joacă și chiuie din împrumut să fie chipurile în pas cu lumea și cu banii câștigați achită datoriile. Mai apoi se bat cu punii în piepturi precum că au avut mulți copii și pe toți i-au dat la lege, adică i-au căsătorit și cununat. Parcă văd și azi promoții întregi de miri rămași după țopăiala nunți numai în costumașe, bine pieptănați de nănași și miresele numai în rochițică, fără chiloței, bine îmbrobodite de nănășică și alți nănășei, iară mi se bagă rima în coada cuvintelor, cum aud de nuntă, îmi vine să spun strigătura: “Cine joacă mijlocu ?/Mândra și ibovnicu!”. Cum aud de înmormântare, revin inconștient la “Elegie scrisă pe țintirimul unui sat”, nu, mă scuzați, la Scrisoare despre o înmormântare frumoasă .Vorbesc gurile rele prin gurile personajelor din troleibuzul nr. 2 de faptul că arabii au lăsat o groază de bani părinților cu durerea. Poate deaceea e atât de frumoasă înmormântarea din satul Cutare. E timpul să ieșim din coma digresiunii financiare și să revenim la praznicul nostru, adică la masă unde se bea și se mănâncă și cele mai fracvente cuvinte sunt “Dumnezeu să-l ierte...”
Dacă ar trebui să le răspundă din amabilitate la toți care zic “Dumnezeu să-l ierte...“ cu un „Bine, îl iert.“, atunci, cât e El de Dumnezeu, tot n-ar reuși, fiindcă nu e numai suprauman, dar e și supadivin să răspunzi la toți acei care închină atâta vin de “scârbă”. Ce vor face a doua zi? Ori vor fi în căutarea altei scârbe. Important e să avem vin, că pretxt găsim. Ce vor face a treia zi dacă se termină și vinul și pretextele. De ce oare mă bag eu în sufletul acestor patru bărbați care au rămas ultimii la masă și nici n-au de gând să se ridice. Ei sunt cei mai rezistenți și mai îndurerați dintre actori . Cu ei începe și tot cu ei se termină o înmormântare frumoasă ori chiar și una mai puțin frumoasă, fiindcă sunt gropari. Ce să le faci, unde lucrează, acolo și beau. Trebuie să modificăm proverbul din“Găina unde scurmă, acolo se hrănește.” în “Găina unde scurmă, acolo se adapă.” Si cât mă gândesc la eliminarea unor proverbe din literatură ca fiind periculoase pentru educarea generațiilor tinere, iată că vin și controlorii și-mi cer tichetul. Aceștea sunt groparii mei ca narator. Ei au oprit firul narațiunii. Eram ajunși la magazinul “Nunta” din care a rămas numai numele, azi e un bar cu terasă. Ce coincidență providențială. De la nunta înmormântării la “Nunta” de la Botanica. Orășencile cu de-a sila care depănau firul întâmplării cu înmormântarea vorbeau cam tare, lesne de înțeles de ce, încât am auzit-o și eu din scaunul din față, a auzit-o și taxatoarea și jumătate de troleibuz. Să fi fost și tu pe acolo poate o scriai altfel. Dacă o ascultau de la început și controlorii poate nu mă amendau. Să fi ieșit basma curată din troleibuz, le dam și lor un rol mai a cătării în scrisoarea cu o înmormântare frumoasă, dar așa îi las controlori până la adânci bătrânețe. Să trăiască numai din banii amenzelor puse prin troleibuze. De cum îmi termin blestemul îi văd coborând. Aici troleibuzul se golește. Merg și eu să beau o bere de ciudă. Chelnerul îmi aduce halba. Mă întreabă ceva în rusește. In loc de răspuns mi-am aprins o țigară. Nu am reluat fumatul, așa am pus și eu țigara în gura mea de jucător de rol final, ca să-mi facă cercurile de fum un nimb deasupra capului și să par un pic mai gânditor de cât sunt în realitate. Si când îmi arunc ochii la masa vecină, controlorii cu mai multe halbe de bere în față. Ei beau halbele de bere din banii călătorilor. Eu beau o altă halbă de bere din banii mei munciți la “Prometeu” și toți suntem fericiți, cel puțin avem conștiința împăcată. Barul în care stăm se numește “Nunta”.
Cu alte cuvinte, facem parte din aceeași nuntă, atât doar că rolurile ne sunt diferite: ei controlorii
acestei vieți și noi pasageri în aceeași viață când cu, când fără bilete de călătorie.

P.S. Grigore, literele majuscule “î”,”ș” nu le pot face, aici și compiuterele au mândrie națională italiană, îți permit să fii liber, dar nmai în formatul literelor mici, cele mari sunt pentru alții, deaceea te rog să le corectezi tu în speranța că la întreprinderea revistei unde muncești ai un compiuter cu mândrie națională română. Oricum revista se numește “Limba Română” și totul ce este acolo trebuie să fie cu respirație și de inspirație românească odată ce “suntem români și punctum”.
Pun o bere chiar dacă în finalul scrisorii sunt amendat. Iar îmi vin în memorie ăștea cu controlul. Povestitoarele cu perucile au scos legitimațiile de pensionar și ei s-au făcut a le citi atent. Unul a scos o legitimație de politist, altul de participant la conflictul Transnistrean – toți aveau o scuză pentru călătoria pe gratis. Controlorii supărați că nu au pe cine amenda s-au năpustit aspra mea și începe scena.
Biletul. N-am. Amendă. Tot n-am. Ce n-ai? Bani. Noi vorbim serios. Eu mai serios n-am vorbit niciodată. Cine sunteți? Ii răspund : ”Sunt naratorul.” Cine e Naratorul că n-am auzit de el? Ce să vă spun degeaba, oricum nu-l cunoașteți. Nu-i din orașul acesta. Dacă insistiti atâta, vă plătesc amenda, dar să nu vă pară rău, ori cu o bere ori fără o bere nu mai îmbogățesc.
Grigore, hai să lăsăm și scrisoarea și postscriptumul ei, să mergem și noi la o bere, dar să nu spui nimănui că ai băut cu naratorul, dacă cumva se întâmplă să le publici, știi cum e lumea, poate să vadă în asta un fel de corupție și dacă aud personajele, trântesc ușa “Scrisorii...”și pleacă, mă lasă din gol cu pielea și mie fără ele mi-i trist. Abia acum înțeleg cât de dragi îmi sunt. Dacă se întâmplă să plece personajele, îmi rămân prietenii: tu, Efim, Vlad, Pavel Turuta, Costică Mariniuc și alții pe care nu-i înșirui aici să nu bănuiască de ordine. Atunci când tu ești critic, “aproape literar” (Efim Chicu) eu sunt narator în acest timp hoinar, dar acum suntem la o bere, lucrul e lucru și prietenia e prietenie. Ar fi bine să nu le confundăm niciodată.
P.P.S. De trei ori dau aceastà scrisoare despre o ìnmormìntare frumoasà la www.agonia.ro spre a fi publicatà.
Editorii nu prea se gràbesc s-o punà ìn siteu. Poate din aceleasi considerente cà nu prea am pus diacriticile.

7 ianuarie 2006