Pământul s-a oprit, inima la fel. Nu mai pot respira. Degetele îmi fug pe tastatură, mi-e dor de tine.
Cine ești tu, cine sunt eu, nu mai știu.
Dragostea mea, mai presus de dorința trupească, distanță și chiar de cer, sunt gândurile.
Uite, acum închid ochii, pământul e o mărgică albastră, nu se mai învârte, e suspendat de un fir de aur, între lună și soare. Te caut. Gândurile mă poartă pe o câmpie plină de flori micuțe și roșii. Ești învăluit în lumină aurie. Te iubesc. Nu mă întreba nimic, întrebările nu-și mai au rostul. Dă-mi mâna să o sărut, ba nu, amândouă mâinile, cât de mult te doresc nu mai e nevoie să spun. Mi-ai fost hărăzit mie de la începutul lumii. Mă gândesc să-ți dăruiesc...
Chiar, ce ai vrea să-ți dăruiesc?
Pe tine.
În mine un pui de om crește.
Te iubesc. Vino!
Răsuflarea ta se amestecă cu a mea, degetele se împletesc la fel și trupurile.
Mă deschid ca o floare.
Uite, îmi spui, cu mâinile pline de sânge, puiul nostru în mâinile mele, să nu-l scapi. Mi-l așezi pe piept, îi aud inimioara cum bate. Inimile noastre, contopite.
Sărută-mă, iubite. Nu te mai las să pleci.
Ochii s-au transformat în lacuri cristaline, mâinile sunt crengi pline cu mere coapte, inima turtă glazurată.
Te iubesc parcă de-o veșnicie, în toate cele patru anotimpuri.
Plouă cu flori albe de cireș, zefirul de primavară ne mângâie trupurile.
S-a născut dragostea și natura toată sărbătorește.
Să ne iubim până la moarte și după.
Lumii va rămâne semn c-am fost, cuvântul.