Te privesc mereu, dar numai cu ochii mintii...in realitate nu te-am vazut de multa vreme. Poate prea multa pentru sufletul meu care nici acum nu vrea sa ma asculte, prea multa pentru suferinta ce si-a facut un permanent cuib in trupul meu. Nu mai stiu cum sa traiesc, nu mai stiu cum sa iubesc de atunci...si lacrimile imi curg si acum nestavilite, dupa atata amar de vreme, numai cand ma gandesc la ochii tai neinduplecati si la privirea ta absenta si rece. Intind mana mereu dupa zambetul tau atat de bland si fruntea ganditoare, sa o alin cu adierea sarutului meu. Imi scapi printre degete si te caut disperata in fumul uitarii.Totul este o iluzie: lumea in care traiesc, aerul pe care-l respir si fericirea ce cred ca o am. Nimic nu s-a mai "asezat" in viata mea de cand am tras aer in piept si m-am indepartat de tine, cu inima sangerandu-mi si pumnii stransi de durere, cu zambet in ochi, dar cu toate simturile mele strigandu-ti iubirea! Si mi-e atat de dor de tine, incat uneori imi permit sa-ti privesc fotografia, atat de micuta incat mi se pierde in palma si sa-ti asez parul rebel pe fruntea iubita. Si nici acum....stand cu bratele deschise catre cineva drag si asteptandu-l sa vina la mine, nu reusesc sa-mi deschid sufletul. Nu aud "iubita mea, vreau sa vin astazi la tine..sa-ti spun ca te iubesc"... Nu-mi simt sufletul....as vrea sa moara, poate numai astfel voi putea trai din nou.