agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
1.
Daphne "Și totuÈ™i sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica ființă din speÈ›a noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie." Cam aÈ™a scria, într-un stil preÈ›ios È™i nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare. De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faÈ›a în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare È™i cu gîtul întins într-o poziÈ›ie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării È™i, cu siguranță, cuprins de febră? Scrisorile nu spun È™i lasă să se creadă că de o veÈ™nicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieÈ›uit arÈ™iÈ›ei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteÈ™ug al naturii. Nu era în stare să È›ină socoteala timpului, dar cred că marea se liniÈ™tise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobiÈ™nuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenÈ›ii îl făcuseră să se oprească în golf. Era noapte, aÈ›ipise È™i nu-È™i dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne. Și pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriță de frînghie nu departe de lanÈ›ul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forță să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete È™i să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă È™erpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agățase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puÈ›in odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uÈ™a de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănÈ›ug. Și a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înÈ›elesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conÈ›inea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i È›ină È™i de foame È™i de sete. Trebuie că dormise douăzeci È™i patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deÈ™teptat el în toiul nopÈ›ii, aproape renăscut. Deci era iarăși noapte, dar nu de tot. El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului. ÃŽncăperea avea două uÈ™i, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei È™arturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, È™i silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereÈ›ii vasului, È™i drept în față zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe țărm foÈ™nind în bătaia brizei. Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aÈ™a cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent. Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord È™i întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit È™i acela de două promontorii. ÃŽn rest numai mare, aÈ™a încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărÈ›ea cele două porÈ›iuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranță că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse È™i alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faÈ›a a două uscaturi gemene. AÈ™a că, neÈ™tiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine. Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid È™i cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. ÃŽnsă Roberto nu È™tia să înoate, peste puÈ›in avea să descopere că la bord nu era nici o È™alupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la uÈ™urarea simÈ›ită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătății aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate È™i a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoÈ™tea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morÈ›i cu toÈ›ii. Și niciodată nu se exprimase ― el care era aÈ™a de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape È™i chiar despre asta aÈ™ vrea să vorbesc, dar nu È™tiu de unde să-ncep. De fapt, am È™i început. Un om pluteÈ™te istovit pe ocean È™i apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie È™i găseÈ™te acolo o lampă È™i un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coÈ™ sînt două culcuÈ™uri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveÈ™te în juru-i È™i găseÈ™te multă mîncare: peÈ™te uscat È™i pesmeÈ›i, doar puÈ›in mucegăiÈ›i de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uÈ™or cu cuÈ›itul. PeÈ™tele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belÈ™ug. Pesemne că-È™i recîștigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungeÈ™te la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viață... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui: Soare al umbrei mele, lumina nopÈ›ii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănÈ›uit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc? Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care È›i-o scriu, È™i ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-È›i, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-È™i împlineÈ™te calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subÈ›iază în chipul secerei ce-i curmă viaÈ›a, apoi, ca un opaiÈ› tot mai lînced, se topeÈ™te cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieÈ™te forme eroice È™i embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-È›i, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeÈ™ti, È™i fără memorie pentru că nu mă ai în minte. Și doar trăiesc, opacitate arzîndă È™i flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aÈ™ijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viaÈ›a în astă fortăreață de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenÈ›a cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi. Doamnă, eu scriu ca È™i cum È›i-aÈ™ oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veÈ™tedă a nefericirii-mi. Și totuÈ™i sînt mîndru de umilinÈ›a-mi È™i, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cît omeneÈ™te-mi dau seama, singura făptură din speÈ›a noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie. Dar oare-i posibil? Judecînd după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseÈ™te hîrtie È™i pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Și totuÈ™i trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-È™i recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă să-È™i dea seama unde a nimerit, È™i scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce È™tie, bănuieÈ™te È™i se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată È™i că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E È™i aÈ™a greu să reconstitui gesturi È™i sentimente ale unui personaj care cu siguranță arde de iubire adevărată, dar nu È™tim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce È™tim noi despre diferenÈ›a dintre pasiunea simÈ›ită È™i pasiunea exprimată, È™i care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta È™i scria pentru sine, È™i asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreÈ™te un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absenÈ›a celeilalte fiinÈ›e, care tot pură imagine fusese chiar È™i pe cînd era prezentă, ci din înduioÈ™are de sine, îndrăgostit de iubire... Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăși, de unde să începem? Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, È™i că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar È™i aÈ™a, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea È™i cu ochii bolnavi? Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonÈ›ul acela îi È™tersese tîmpla la asediul de la Casale. Și e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav È™i, din cîte intuiesc eu, mai era È™i ipohondru ― deÈ™i doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secreÈ›iilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil înteÈ›ită de preparatele domnului d'Igby. Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naÈ™tere, intra cel puÈ›in în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feÈ™tilei È™i apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, aÈ™adar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, își petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare È™i încearcă o mică inspecÈ›ie în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl neliniÈ™teÈ™te, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopÈ›ile acelea îl despăgubeÈ™te, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelaÈ›ii (forme eroice È™i embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viaÈ›a lui pentru mult timp È™i poate chiar pînă la moarte, își recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, È™i È™tie că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese. AÈ™a stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, È™i cu atît mai mult hotărăște să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfinÈ›it È™i zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoÈ™ului: rolul ăsta putea să-l atragă... Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― È™i de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absenÈ›a oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcÈ›ie: numeÈ™te nu prea precis corabia, părÈ›ile ei È™i obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare È™i le-a auzit menÈ›ionate de marinari, altele necunoscute, È™i le descrie cum îi apar lui. Dar chiar È™i pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franceză, de altul în olandeză, de altul în engleză. AÈ™a că zice uneori staffe ― cum îl învățase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înÈ›eles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă È™i catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franÈ›uzism ca să spui acelaÈ™i lucru ― pe teugă; zice saborduri, È™i i-o îngădui bucuros, pentru că-mi aminteÈ™te de cărÈ›ile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbeÈ™te de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se È™tie la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală". Ca să nu mai spun că uneori numeÈ™te catargul mare de la pupă È™i artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înÈ›elegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu È™i pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră, adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbeÈ™te de streaÈ™ină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. AÈ™a încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intenÈ›iile, È™i pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greÈ™esc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă. Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii. Amintindu-È™i prora È™i flancurile bombate, văzute nedesluÈ™it cu o noapte mai înainte, judecînd după puntea sveltă, după forma teugii È™i după pupa strîmtă È™i rotunjită, È™i făcînd comparaÈ›ie cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că È™i Daphne era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel È™i chip se chemau corăbiile acelea de comerÈ› de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-È›i descarci conÈ™tiinÈ›a în caz de vreun atac al piraÈ›ilor È™i care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, È™i puteau îmbarca mult mai mulÈ›i pasageri, dacă renunÈ›ai la confort (È™i aÈ™a, foarte scăzut), suprapunînd culcuÈ™urile pînă te-ncurcai în ele ― È™i să te È›ii boleÈ™niță, de la toate miasmele, dacă nu erau găleÈ›i de ajuns. Era aÈ™adar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca È™i cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute. ÃŽn orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se miÈ™te cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărÈ›ită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle È™alupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniÈ™tea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită È™i în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniÈ™tit. ÃŽn seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese uÈ™a turnului cu sfială, ca È™i cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă ușă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei È™i cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spaÈ›iul ca să facă loc È™i pentru altceva. Și într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruÈ›e pentru doi ofiÈ›eri, în dreapta fusese obÈ›inută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuÈ™ modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru. Masa era înÈ›esată cu hărÈ›i, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obiÈ™nuieÈ™te pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colÈ›ul de lucru al unui savant: la un loc cu hărÈ›ile se aflau în diferite poziÈ›ii aÈ™ezate, niÈ™te lunete, un frumos astrolab de aramă ce-È™i trimitea lucirile roÈ™cate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule È™i un pergament desenat cu cercuri în negru È™i roÈ™u, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano. Revenise apoi în cabina de comandă: ieÈ™ind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să aÈ›inteÈ™ti cu ochi de linx tăcerea-i. ÃŽn fine, Insula era tot acolo ca È™i înainte. Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat cum era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit într-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu È›inuta lui de È™ef, iar faptul că È™i-a tras È™i cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăși în elementul său. Numai în felul acela un om de condiÈ›ie bună, îmbrăcat cum se cuvine ― È™i nu un naufragiat supt È™i scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl È™i făcu: căută pe masă È™i descoperi, lîngă pana de gîscă È™i călimară, jurnalul de bord deschis ca È™i cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înÈ™iruiau fără nici un înÈ›eles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, È™i nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. TotuÈ™i ultimul rînd menÈ›iona o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă È™i, după vreo două-trei cuvinte neînÈ›elese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica. Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această È™tire nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese È™i el cu treisprezece ani în urmă, È™i se È™tie că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de graÈ›ie cerească, de parcă È™arpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată. Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, È™i lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toÈ›ii. ÃŽnsă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăștiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admițînd că aceÈ™tia le-ar fi dat creÈ™tinescul mormînt în mare celor care muriseră primii. Mai era È™i lipsa È™alupei: fie ultimii, fie toÈ›i, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumaÈ›i un loc amenințător fără de scăpare? Poate È™obolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, È™obolani de canal?) ― È™i se întorsese iute înălțînd lampa, pregătit să zărească ceva furișîndu-se pe lîngă pereÈ›i È™i să audă chiÈ›căitul acela ce-i îngheÈ›a sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, își aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de față în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar È›ipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toÈ›ii de el: chiar È™i fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîția È™oareci cîte păsări într-o pădure, iar cu È™oarecii trebuie să te înveÈ›i, dacă vrei să străbaÈ›i mările. ÃŽnsă, cel puÈ›in în turn nu era nici urmă de È™oareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roÈ™ii pe întuneric, aÈ™teptînd carne proaspătă. Roberto își spuse că, dacă erau, trebuia È™tiut imediat. Dacă erau È™oareci obiÈ™nuiÈ›i È™i nu prea mulÈ›i, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-È™i dea răspuns. Roberto găsi o puÈ™că, o sabie mare È™i un cuÈ›itaÈ™. Fusese soldat: puÈ™ca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea È›inti fără furcă; se uită dacă cocoÈ™ul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de È™oareci cu cartuÈ™e mari, È™i de fapt își pusese la brîu È™i cuÈ›itul, care însă pentru È™oareci nu-i de nici un folos. Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. ÃŽntors în mica bucătărie, pe o scăriță ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, aÈ™a cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Și pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier. Erau coÈ™uri cu peÈ™te, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu niÈ™te tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, È™i se vedea că-s bune de È›inut la păstrare mult timp. Erau È™i fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd la bordul lui Amarilli după primele acostări în È›inuturi tropicale, rezistente È™i ele la trecerea timpului, pline de È›epi È™i solzi, cu arome puternice promițînd să fie cărnoase È™i bine apărate, dulci È™i zemoase pe dinlăuntru. Și tot vreun produs de prin insule păreau să fie È™i sacii aceia cu făină cenuÈ™ie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră È™i pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi. Mai în fund văzu È™i vreo zece butoiaÈ™e cu cepuri. ÃŽl desfundă pe primul È™i văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd È™i tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că È™i fructele aveau să-i È›ină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Și totuÈ™i aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nÈ›eles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl neliniÈ™teau È™i mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste. Să naufragiezi pe o corabie părăsită e È™i aÈ™a un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni È™i de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, È™tiut din cele povestite de navigatori; dar s-o găseÈ™ti aÈ™a, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag È™i aÈ™teptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite poveÈ™ti pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prinÈ›ese rătăcite în pădure intră într-o cetățuie È™i dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi È™i cu baldachine, cu dulapuri pline de veÈ™minte scumpe, sau chiar cu mese întinse... ÃŽnsă era È™tiut, ultima încăpere trebuia să-È›i dezvăluie taina diavolească a vreunei minÈ›i ce-È›i întindea capcana aceea. Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului È™i-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanșă, ca niÈ™te È™obolani ce stătuseră nemiÈ™caÈ›i pe jos (sau aÈ™a cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup È™i să-i adulmece faÈ›a sărată de sudoare. Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învățase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăți È™i roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era aÈ™a de bun È™i de dulce, că-l duse È™i mai mult gîndul la o capcană. Poate că, își spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinÈ›ii în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puÈ›in mîinile au să mi se subÈ›ieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniță mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască È™i o să fiu primit cu È›ipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului. Dar, ca să sfîrÈ™im ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca È™i cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deÈ™teptat niÈ™te făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărÈ›ea cămara de restul spaÈ›iului de sub punte, nu un chiÈ›căit, ci un piuit, un cotcodăcit, niÈ™te rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, niÈ™te făpturi ale nopÈ›ii È›ineau sfat pe acolo, prin vreun ungher. Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu puÈ™ca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de laÈ™itate, își spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Șovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, È™i din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, își spuse el uÈ™urat, È™i era de datoria lui să fugă de această lumină. Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta È™i se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise uÈ™ile dinspre galerie, își puse armele la îndemînă, È™i se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloÈ™u-i de raze al umbrelor grumaz. Tulburat, își visă naufragiul È™i-l visă ca un om de talent, care, chiar È™i în vise, È™i mai ales în ele, e nevoit să facă în aÈ™a fel încît orice cuvînt să înfrumuseÈ›eze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observaÈ›iile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil. Mi-nchipui că pe timpurile acelea È™i pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experienÈ›a trebuie că-i era izvor de coÈ™maruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitoreÈ™ti ca pe niÈ™te Judecăți de Apoi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy