agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
19.
Nautica cea Iluminantă Amarilli pornise din Olanda È™i făcuse o scurtă escală la Londra. Aici încărcase grabnic ceva în timpul nopÈ›ii, în timp ce marinarii făceau cordon între punte È™i cală, iar Roberto nu reuÈ™ise să priceapă despre ce era vorba. Apoi ridicase ancora către sud-vest. Roberto descrie amuzat compania pe care o găsise la bord. Căpitanul părea să-È™i fi ales cu cea mai mare grijă numai pasageri aiuriÈ›i È™i trăsniÈ›i ca să-i folosească drept pretext pentru plecare, fără să-È™i facă probleme dacă-i pierdea apoi pe parcursul călătoriei. Se împărÈ›eau în trei tagme, È™i anume: cei ce înÈ›eleseră că vasul avea să navigheze către apus (de pildă o pereche de galiÈ›ieni care voiau să-È™i întîlnească fiul în Brazilia È™i un bătrîn evreu care jurase să facă un pelerinaj pînă la Ierusalim pe calea cea mai lungă); cei ce n-aveau încă idei clare despre întinderea globului pămîntesc (de pildă, niÈ™te neisprăviÈ›i care hotărîseră să-È™i caute norocul în insulele MoluÈ™te, deci mai bine ar fi luat-o pe calea de răsărit), È™i, în fine, alÈ›i care fuseseră traÈ™i pe sfoară cu acte-n regulă, anume un grup de eretici de prin văile piemonteze care-È™i vîrîseră în cap să se întîlnească cu puritanii englezi de pe coastele septentrionale ale Lumii Noi È™i nu È™tiau ca vasul avea să se îndrepte, invers, direct către sud, È™i să facă prima escală la Recife. AceÈ™tia din urmă, cînd își dăduseră seama de escrocherie, erau de-acum ajunÈ™i chiar la respectiva colonie ― aflată pe mîini olandeze ― È™i acceptaseră pînă la urmă să fie lăsaÈ›i în portul acela protestant, de teamă să nu pățească lucruri È™i mai rele printre portughezi. La Recife corabia mai îmbarcase È™i un cavaler de Malta cu o figură de aventurier fără scrupule ce-È™i propusese să dea de urma unei insule, despre care îi vorbise un veneÈ›ian, insulă ce fusese botezată Escondida È™i - căreia el nu-i cunoÈ™tea poziÈ›ia È™i nimeni altul de pe Amarilli nu-i auzise de nume. Semn că acel căpitan obiÈ™nuia să-È™i caute pasagerii, cum se spune, cu lumînarea. N-avuseseră nici măcar grijă ca mîna aceea de oameni, ce se înghesuiau sub punte, să aibă ce mînca: cît timp traversaseră Atlanticul, hrana nu lipsise, È™i se mai aprovizionaseră întrucîtva È™i pe coastele americane. Dar, după o foarte îndelungată navigare, pe timp cu nori lungi È™i vătuiÈ›i sau cu cer azuriu, dincolo de Fretum Magellanicum, aproape tuturora, afară de oaspeÈ›ii de rang, nu le rămăsese, pentru cel puÈ›in două luni, decît să bea apă clocită care dădea căpiala cailor È™i să mănînce biscuiÈ›i cu miros de urină de È™oarece. Iar cîțiva oameni din echipaj, precum È™i mulÈ›i pasageri, muriseră de scorbut. Ca să caute aprovizionare cu alimente, corabia întorsese din nou spre vest pe coastele lui Chily, È™i ancorase la o insulă pustie pe care hărÈ›ile de bord o numeau Mas Afuera. Rămăseseră pe ea trei zile. Clima era sănătoasă, iar vegetaÈ›ia atît de mîndră, încît cavalerul de Malta zisese că ar fi fost un noroc din cale afară să naufragieze într-o bună zi pe țărmurile alea, È™i să trăiască fericit fără să mai dorească întoarcerea în patrie ― È™i încercase să se convingă că aceea era Escondida. Fie ea Escondida sau nu, de-aÈ™ fi rămas acolo ― își zicea Roberto, pe Daphne ― acum n-aÈ™ mai fi aici ca să mă tem de un Intrus doar fiindcă i-am văzut talpa întipărită în cală. Apoi existaseră pe-acolo niÈ™te vînturi contrare, aÈ™a zicea căpitanul, iar corabia o luase fără nici un motiv întemeiat către nord. Roberto de vînturi contrare nu mai auzise, ba mai mult, cînd fusese hotărîtă devierea aceea, corabia gonea cu pînzele întinse, iar ca să poată devia trebuiseră să o aplece pe o parte. Probabil că doctorul Byrd È™i oamenii aveau nevoie să înainteze pe acelaÈ™i meridian ca să-È™i facă experimentele. Fapt e că ajunseseră la insulele Galopegos, unde se distraseră rasturnînd pe spate niÈ™te broaÈ™te È›estoase enorme, È™i fierbîndu-le în propria lor carapace. Maltezul își consultase îndelung anumite hărÈ›i de-ale lui È™i hotărîse că aceea nu era Escondida. Luînd din nou direcÈ›ia vestică, coborîseră sub douăzeci È™i cinci de grade latitudine sudică, se aprovizionaseră iarăși cu apă într-o insulă despre care hărÈ›ile nu dădeau nici o È™tire. Nu prezenta alte atracÈ›ii decît singurătatea, însă cavalerul, care nu suferea mîncarea de la bord È™i nutrea o puternică aversiune față de căpitan ― îi spusese lui Roberto că tare frumos ar fi fost să fi avut în juru-i o mînă de viteji, neînfricaÈ›i È™i destoinici, să pună mîna pe vas, să-l părăsească pe căpitan È™i pe cei ce-ar fi dorit, să-i dea foc lui Amarilli È™i să se aÈ™eze pe pămîntul acela, de două ori mai depărtat față de orice lume cunoscută, ca să construiască o nouă societate. Roberto îl întrebase dacă aceea era Escondida, iar acela dăduse cu tristeÈ›e din cap că nu. ReîntorÈ™i către nord-vest datorită alizeelor favorabile, dăduseră peste un grup de insule locuite de sălbatici cu pielea de culoarea moscului cu care schimbaseră daruri participînd la serbările lor, foarte vesele È™i însufleÈ›ite de fete care dansau legănîndu-se aidoma ierburilor ce fremătau pe plajă aproape de unda apei. Cavalerul, care probabil nu pronunÈ›ase votul de castitate, cu pretextul că voia să le deseneze pe unele dintre creaturile acelea (căci avea oarecare îndemînare), găsi cu siguranță prilejul să se împreune carnal cu cîteva. Echipajul voi să-l imite, dar căpitanul anticipă plecarea. Cavalerul stătea în dubiu dacă să rămînă sau nu: i se părea un chip minunat de a-È™i petrece timpul desenînd pe rupte. ÃŽnsă pînă la urmă hotărîse că aceea nu era Escondida. După asta deviară iar către nord-vest È™i dădură peste o insulă cu indigeni destul de paÈ™nici. Rămăseseră acolo două zile È™i două nopÈ›i, iar cavalerul de Malta începu să le spună acestora niÈ™te poveÈ™ti: le povestea într-un dialect pe care nici Roberto nu-l înÈ›elegea, iar ei cu atît mai puÈ›in, dar se ajuta cu desene pe nisip, È™i gesticula ca un actor, stîrnind entuziasmul băștinaÈ™ilor, care cîntară imnuri în cinstea lui strigîndu-i "Tusitala, Tusitala"! Cavalerul reflectă împreună cu Roberto cît de frumos ar fi fost să-È›i sfîrÈ™eÈ™ti zilele printre oamenii aceia, povestindu-le toate miturile universului. "Dar este asta Escondida?" întrebase Roberto. Cavalerul scuturase din cap. El a murit în naufragiu, reflecta Roberto pe Daphne, iar eu poate că am găsit Escondida lui, însă nu voi putea niciodată să scriu asta È™i nici să povestesc altcuiva. Poate că de aceea îi scria Doamnei lui. Ca să supravieÈ›uim trebuie să spunem poveÈ™ti. Ultimul castel în văzduh al cavalerului a fost într-o seară, la foarte puÈ›ine zile È™i nu departe de locul naufragiului. Navigau pe lîngă coastele unui arhipelag, de care căpitanul hotărîse să nu se apropie, fiindcă doctorul Byrd părea nerăbdător să se îndrepte iarăși către Ecuator. ÃŽn cursul călătoriei îi apăruse evident lui Roberto că purtarea căpitanului nu era aceea a navigatorilor despre care auzise povestindu-i-se È™i care-È™i făceau însemnări amănunÈ›ite despre toate uscaturile noi, perfecÈ›ionîndu-È™i hărÈ›ile, desenînd forma norilor, trasînd linia coastelor, adunînd obiecte indigene... Amarilli înainta de parcă ar fi fost peÈ™tera călătoare a unui alchimist ocupat doar cu Opera lui la Negru, nepăsător la lumea cea mare ce se deschidea înainte-i. Era-n asfinÈ›it, jocul norilor cu cerul, aproape de năluca unei insule, desena într-o parte un fel de peÈ™ti de smarald plutind peste culmi. Din cealaltă veneau mînioase săgeÈ›i de foc. Deasupră-le, nori cenuÈ™ii. ÃŽn scurtă vreme un soare aprins dispărea după insulă, dar un trandafiriu imens se răsfrîngea asupra norilor, însîngerîndu-le poalele zdrenÈ›uite. După cîteva clipe numai, pojarul din spatele insulei se întinsese cuprinzînd aproape tot cerul pînă deasupra corăbiei. Era tot un rug pe fundal, cu cîteva pale albăstrui. Apoi, sînge pretutindeni în jur, ca È™i cum niÈ™te fiinÈ›e impenitente erau devorate de o turmă de rechini. "Poate ar fi bine să murim acum", zisese cavalerul de Malta. "Nu te-ncearcă dorinÈ›a să te agăți de o gură de tun È™i să-È›i dai drumu-n mare? Ar fi iute de tot, È™i în clipa aceea am È™ti totul..." "Da, însă imediat ce am È™ti-o, am înceta să mai È™tim", spusese Roberto. Iar corabia își continuase drumul, depărtîndu-se pe mări ca cerneala. Zilele se scurgeau neschimbat. AÈ™a cum prevăzuse Mazarin, Roberto nu putea intra în vorbă decît cu gentilomi. Marinarii erau niÈ™te piraÈ›i ce-È›i vîrau frica-n oase dacă-ntîlneai vreunul noaptea pe punte. Călătorii erau înfometaÈ›i, bolnavi È™i se rugau tot timpul. Cei trei asistenÈ›i ai lui Byrd n-ar fi îndrăznit să se aÈ™eze la masa lui, È™i lunecau tăcuÈ›i îndeplinindu-i ordinele. Căpitanul era ca È™i cum n-ar fi fost: seara era de mult beat, È™i apoi nu vorbea decît flamanda. Byrd era un brit slab È™i uscat, cu un cap mare cu părul roÈ™u, încît putea sluji drept felinar de corabie. Roberto, care căuta să se spele imediat ce avea ocazia, profitînd de ploaie ca să-È™i spele rufele, nu-l văzuse niciodată în atîtea luni de navigaÈ›ie schimbîndu-È™i cămaÈ™a. Din fericire, chiar pentru un tînăr obiÈ™nuit cu saloanele Parisului, damful caracteristic unei corăbii e atît de tare, încît pe cel al semenilor tăi nici nu-l mai simÈ›i. Byrd era un straÈ™nic băutor de bere, iar Roberto învățase cum să-i È›ină piept, prefăcîndu-se că o dă pe gît, dar lăsînd lichidul în pahar cam la acelaÈ™i nivel. ÃŽnsă pe Byrd parcă-l învățase cineva numai la umplut pahare goale. Iar cum al său era permanent gol, pe acela îl umplea, ridicîndu-l ca să facă brindis. Cavalerul nu bea, asculta È™i mai punea cîte o întrebare. Byrd vorbea o franceză discretă, ca orice englez care în epoca aceea voia să călătorească în afara propriei insule È™i fusese cucerit de povestirile lui Roberto despre cultura viÈ›ei de vie în Monferrato. Roberto ascultase politicos cum se făcea berea la Londra. Apoi discutaseră de-ale mării. Roberto naviga pentru prima oară, iar Byrd avea aerul că nu voia să-i spună prea multe. Cavalerul punea doar întrebări referitoare la locul unde ar fi putut să se afle Escondida, însă fiindcă nu oferea nici o urmă, nu căpăta răspunsuri. Aparent, doctorul Byrd făcea călătoria aceea ca să studieze florile, iar Roberto îl pusese la încercare în privinÈ›a asta. Byrd nu era fireÈ™te necunoscător în ale ierburilor, È™i asta îi dădu prilejul să se întindă la discuÈ›ii dînd explicaÈ›ii pe care Roberto arăta că le ascultă cu interes. Pe orice uscat Byrd È™i oamenii lui culegeau cu adevărat plante, chiar dacă nu cu grija unor savanÈ›i ce ar fi întreprins călătoria cu scopul acela, È™i-È™i petrecuseră multe seri examinînd ceea ce găsiseră. ÃŽn primele zile Byrd încercase să cunoască trecutul lui Roberto È™i pe al cavalerului, ca È™i cum avea bănuieli asupra lor. Roberto dăduse versiunea asupra căreia căzuseră de acord la Paris: era savoiard, luptase la Casale de partea imperialilor, avusese necazuri mai întîi la Torino È™i apoi la Paris cu o serie de dueluri, avusese nenorocul să-l rănească pe un protejat al Cardinalului È™i deci alesese calea Pacificului ca să pună cît mai multă apă între el È™i persecutorii săi. Cavalerul povestea o grămadă de istorii, unele se petreceau la VeneÈ›ia, altele în Irlanda, altele, iarăși, în America meridională, dar nu se înÈ›elegea care erau ale lui È™i care ale altora. ÃŽn fine Roberto descoperise că lui Byrd îi plăcea să vorbească de femei. Inventase niÈ™te iubiri furibunde cu curtezane È™i mai furibunde, iar doctorului îi străluceau ochii, È™i-È™i făgăduia să viziteze Parisul într-o bună zi. Apoi își luase seama È™i comentase că supuÈ™ii papei erau cu toÈ›ii corupÈ›i. Roberto îi atrăsese atenÈ›ia că mulÈ›i dintre savoiarzi erau aproape hughenoÈ›i. Cavalerul își făcuse semnul crucii È™i deschisese iar discuÈ›ia despre femei. Pînă la debarcarea pe Mas Afuera, viaÈ›a doctorului părea să se desfășoare după niÈ™te ritmuri regulate, iar dacă făcuse observaÈ›ii la bord, le făcuse în timp ce ceilalÈ›i erau pe uscat. ÃŽn timpul navigaÈ›iei își făcea de lucru ziua pe punte, rămînea treaz împreună cu cei de la masa lui pînă la ore mici È™i dormea cu siguranță noaptea. CămăruÈ›a lui era lipită de aceea a lui Roberto, erau două vizuini separate între ele printr-un perete de scînduri, iar Roberto sta treaz È™i asculta. Abia intraÈ›i în Pacific, însă, obiceiurile lui Byrd se schimbaseră. După oprirea pe Mas Afuera Roberto îl văzuse dispărînd undeva în fiece dimineață de la È™apte pînă la opt, pe cînd înainte obiÈ™nuiau să se întîlnească la ora aceea pentru micul dejun. Pe toată perioada cît corabia înaintase spre nord, pînă la insula È›estoaselor, Byrd se îndepărta însă în jurul orei È™ase dimineaÈ›a. Imediat ce corabia făcuse volta din nou cu prora spre vest, își anticipase scularea către ora cinci, iar Roberto îl auzea pe unul dintre asistenÈ›i venind să-l deÈ™tepte. Apoi treptat se deÈ™teptase la patru, la trei, la două. Roberto era în stare să-l controleze deoarece își luase la el un mic ceasornic de nisip. ÃŽn amurg, ca un pierde-vară, trecea pe la timonier, unde alături de busola ce plutea în uleiul ei de balenă, se afla o tăbliță pe care pilotul, pornind de la ultimele observaÈ›ii, nota poziÈ›ia È™i ora presupusă. Roberto È™i-o însemna cu grijă, apoi se ducea È™i-È™i întorcea ceasornicul, venea din nou să facă asta cînd i se părea că ora era pe sfîrÈ™ite. Astfel, chiar cînd mai întîrzia după cină, putea întotdeauna să calculeze ora cu oarecare certitudine. ÃŽn felul ăsta se convinsese că Byrd ieÈ™ea din cameră în fiecare zi puÈ›in mai devreme, iar dacă avea să meargă în ritmul acela, într-o bună zi ar fi trebuit să se depărteze la miezul nopÈ›ii. După cele pe care Roberto le aflase atît de la Mazarin, cît È™i de la Colbert È™i de la oamenii acestuia, nu-È›i trebuie mult ca să deduci că fugile lui Byrd corespundeau perindării meridianelor, unul după altul. AÈ™adar, era ca È™i cum din Europa cineva, în fiecare zi cînd era amiază în Canare, sau la o oră fixă din alt loc, lansa un semnal, pe care Byrd se ducea să-l primească undeva. Cunoscînd ora de la bordul lui Amarilli, Byrd era astfel în măsură să cunoască longitudinea la care se afla! Ar fi fost de ajuns să-l urmărească pe Byrd atunci cînd se depărta. Dar nu era uÈ™or. Atîta timp cît dispariÈ›ia lui avea loc dimineaÈ›a, era imposibil să-l urmăreÈ™ti neobservat. Cînd Byrd începuse să lipsească la ore mai întunecoase, Roberto auzea foarte bine cînd se depărta, dar nu se putea lua imediat după el. AÈ™tepta deci puÈ›in, È™i apoi trebuia să descopere încotro o luase. Dar orice sforÈ›are se dovedise zadarnică. Nu mai spun de multele dăți cînd, încercînd să-È™i facă drum pe întuneric, Roberto ajungea să se-ncurce printre hamacele echipajului, sau se-mpiedica de pelerini; È™i de cele mai multe ori dăduse peste cineva care la ora aceea ar fi trebuit să doarmă: prin urmare unii stăteau mereu de veghe. Cînd întîlnea unul dintre paznicii ăștia, Roberto spunea ceva despre obiÈ™nuita-i insomnie È™i urca pe punte, reuÈ™ind să nu trezească suspiciuni. De la un timp își făcuse faima unui trăsnit care noaptea visa cu ochii deschiÈ™i iar ziua È™i-o petrecea cu ochi închiÈ™i. ÃŽnsă cînd pînă la urmă se găsea din nou pe punte, unde îl întîlnea pe marinarul de cart cu care schimba cîteva cuvinte, dacă din întîmplare reuÈ™eau să se înÈ›eleagă, noaptea era ca È™i pierdută. Asta explică cum se face că lunile treceau, Roberto era foarte aproape de descoperirea misterului de pe Amarilli, însă nu găsise prilejul să-È™i vîre nasul unde ar fi vrut. Căutase între altele, încă de la început, să-l îmbie pe Byrd să-i facă confidenÈ›e. Și născocise o metodă pe care Mazarin nu fusese în stare să i-o sugereze. Pentru a-È™i satisface curiozitățile lui, îi punea ziua întrebări cavalerului, care nu È™tia să-i răspundă. Apoi îi dădea de înÈ›eles că ceea ce întreba el era de mare importanță, dacă voia cu adevărat să-È™i găsească Escondida lui. AÈ™a încît cavalerul seara îi punea aceleaÈ™i întrebări doctorului. ÃŽntr-o noapte, pe puntea superioară, priveau stelele, iar doctorul remarcase că trebuia să fie miezul nopÈ›ii. Cavalerul, instruit de Roberto cu cîteva ore mai înainte, zisese: "Cine È™tie cît o fi ora în clipa asta la Malta..." "E uÈ™or", îi scăpase doctorului. Apoi se corectase: "Adică, e foarte greu, prietene". Cavalerul se mirase că nu se putea deduce asta din calculul meridianelor: "Soarelui nu-i trebuie o oră ca să parcurgă cincisprezece, grade meridiane? Deci n-avem decît să spunem că sîntem la atîtea grade meridiane de Mediterana, să împărÈ›im la cincisprezece, să cunoaÈ™tem ora noastră, cum ar fi asta de acum, È™i să aflăm ce oră este pe acolo". "PăreÈ›i a fi unul dintre astronomii aceia care È™i-au petrecut viaÈ›a tot moÈ™mondind prin hîrtii fără să navigheze niciodată. Altfel aÈ›i È™ti că-i imposibil să aflăm pe ce meridian ne găsim." Byrd repetase, mai mult sau mai puÈ›in, ceea ce Roberto È™tia È™i el, însă cavalerul nu cunoÈ™tea. La asta însă Byrd se arătase vorbăreÈ›: "StrămoÈ™ii noÈ™tri credeau că au o metodă infailibilă, lucrînd cu eclipsele lunare. Domnia ta È™tii ce anume este o eclipsă: e un moment în care soarele, pămîntul È™i luna sînt pe o singură linie, iar umbra pămîntului se proiectează pe faÈ›a lunii. Și după cum e posibil să prevezi ziua È™i ora exactă a eclipselor viitoare, È™i-i de ajuns să ai cu tine tablele lui Regiomontano, presupune că È™tii că o anumită eclipsă ar trebui să se producă la Ierusalim la miezul nopÈ›ii È™i că domnia ta o observi la zece. Vei È™ti atunci că de Ierusalim te despart două ore distanță È™i deci punctul dumitale de observaÈ›ie este la treizeci de grade meridiane la est de Ierusalim." "Perfect", zise Roberto, "lăudaÈ›i fie anticii!" "Da, însă calculul ăsta funcÈ›ionează pînă la un punct. Marele Columb, în cursul celei de-a doua călătorii a lui, a calculat pe o eclipsă în timp ce stătea ancorat în largul Hispaniolei, È™i a comis o eroare de 23 de grade la vest, va să zică o oră È™i jumătate diferență! Iar în a patra călătorie, iarăși cu o eclipsă, a greÈ™it cu două ore È™i jumătate!" "A greÈ™it el sau greÈ™ise Regiomontano?" întrebă cavalerul. "Cine È™tie! Pe o corabie, care se miÈ™că tot timpul chiar cînd e ancorată, e totdeauna greu să faci observaÈ›ii perfecte. Ori poate È™tiÈ›i că Columb voia să demonstreze cu orice preÈ› că a ajuns în Asia, È™i deci dorinÈ›a lui îl făcea să greÈ™ească, ca să arate că ajunsese cu mult mai departe decît în realitate... Iar distanÈ›ele lunare? Au făcut mare vîlvă în ultimii o sută de ani. Ideea asta avea (cum sa-i zic), ceea ce numim noi Wit. ÃŽn timpul cursului ei lunar, luna face o miÈ™care completă de revoluÈ›ie de la vest la est, invers de cum merg stelele, È™i deci este ca acul unui ceasornic ceresc care parcurge cadranul Zodiacului. Stelele se miÈ™că brăzdînd cerul de la est la vest cu circa 15 grade pe oră, în timp ce în aceeaÈ™i perioadă luna se miÈ™că cu 14 grade È™i jumătate. Astfel încît luna diferă, față de stele, cu o jumătate de grad pe oră. Or anticii credeau că distanÈ›a dintre lună È™i o fixed sterre, cum îi zice? ― o stea fixă, într-un moment anume, ar fi aceeaÈ™i pentru orice observator din orice punct al pămîntului. Deci era de ajuns să cunoÈ™ti, din obiÈ™nuitele table sau ephemerides, È™i observînd cerul cu... astronomers staffe, the Crosse..." "Instrumentul de măsurat unghiurile?" "Exact, cu această cross oricine calculează distanÈ›a de la lună la steaua aceea la o anumită oră a meridianului nostru de origine, È™i È™tie că, la ora observaÈ›iei lui pe mare, în oraÈ™ul cutare e ora cutare. Cunoscînd diferenÈ›a de timp, longitudinea e găsită. Dar, dar..." È™i Byrd făcuse o pauză pentru a-È™i captiva È™i mai mult interlocutorii, "dar mai e È™i Parallaxes. E un lucru foarte complicat pe care nu îndrăznesc să vi-l explic, ce se datorează diferenÈ›ei de refracÈ›ie a corpurilor cereÈ™ti la diferite altitudini deasupra orizontului. Or prin urmare, cu parallaxes distanÈ›a găsită aici n-ar fi aceeaÈ™i pe care ar găsi-o astronomii noÈ™tri acolo, în Europa." Roberto își amintea că auzise de la Mazarin È™i de la Colbert ceva legat de paralaxe È™i despre acel domn, Morin, care credea că a găsit o metodă ca să le calculeze. Ca să pună la încercare È™tiinÈ›a lui Byrd întrebase dacă astronomii nu puteau calcula paralaxele. Byrd răspunsese că se putea, dar era un lucru foarte greu, iar riscul de eroare era foarte mare. "Și pe urmă", adăugase el, "eu sînt un profan, iar despre lucrurile astea È™tiu puÈ›in". "AÈ™a că nu rămîne decît să se caute o metodă mai sigură", sugerase atunci Roberto. "ȘtiÈ›i ce a zis Vespucci al dumneavoastră? A zis aÈ™a: cît despre longitudine, e un lucru atît de anevoios, încît puÈ›ini oameni îl înÈ›eleg, afară de aceia care pot să se abÈ›ină de la somn ca să observe conjuncÈ›ia lumi È™i a planetelor. Și a mai zis: pentru determinarea asta a longitudinilor ades mi-am sacrificat eu somnul È™i mi-am scurtat eu viaÈ›a cu zece ani... Timp pierdut, zic eu. But now behold the skie is over cast with cloudes; wherfore let us haste to our lodging, and ende our talke." După cîteva seri îi ceruse doctorului să-i arate Steaua Polară. Acela zîmbise: din emisfera aceea nu putea fi văzută, È™i trebuiau să se raporteze la alte stele fixe. "O altă înfrîngere pentru căutătorii de longitudini", comentase el. "De aceea nu poli recurge nici la variaÈ›iile acului magnetic." Apoi, rugat de prietenii săi, mai frînsese încă o dată pîinea cunoaÈ™terii sale. "Acul busolei ar trebui să arate mereu către nord, È™i deci în direcÈ›ia Stelei Polare. Și totuÈ™i, afară de meridianul Insulei Fierului, în toate celelalte locuri se abate de la polul adevărat al Nordului, înclinîndu-se fie de partea răsăritului, fie de partea apusului, după zone climatice È™i după latitudini. Dacă de exemplu din Canare vă îndreptaÈ›i către Gibraltar, orice marinar È™tie că acul se înclină cu mai mult de È™ase grade de romb către Austru, iar de la Malta la Tripoli din Barbaria este o variaÈ›ie de două treimi de romb la stînga ― È™i È™tiÈ›i foarte bine că rombul e o pătrime de vînt. Acum, aceste deviaÈ›iuni, s-a spus, urmează niÈ™te reguli fixe după diferitele longitudini. Deci cu o bună tablă a deviaÈ›iilor aÈ›i putea È™ti unde vă aflaÈ›i. Dar..." "ÃŽncă un dar?" "Din păcate, da. Nu există table bune ale declinaÈ›iilor acului magnetic, cine le-a încercat a dat greÈ™, È™i există destule motive ca să presupunem că acul nu variază în mod uniform potrivit longitudinii. Și, în plus, aceste variaÈ›ii sînt foarte lente, iar pe mare e greu să le urmăreÈ™ti, atunci cînd corabia nu se clatină aÈ™a de tare încît să alerteze echilibrul acului. Cine se încrede în ac e un nebun." ÃŽn altă seară, la cină, cavalerul, care tot întorcea o jumătate de frază lăsată să cadă fără să se cunoască de către Roberto, spusese că poate Escondida era una dintre Insulele lui Solomon, È™i întrebase dacă erau pe-aproape de ea. Byrd ridicase din umeri: "Insulele lui Solomon! Ca n'existe pas!" "N-a ajuns la ele căpitanul Draco?" întreba cavalerul. "E un nonsens! Drak a descoperit New Albion, în cu totul altă parte." "Spaniolii vorbeau de ele la Casale ca de un lucru cunoscut, È™i ziceau că le-au descoperit ei", zise Roberto. "Asta a spus-o acel Mendana acum È™aptezeci È™i ceva de ani. Dar a spus că se aflau între È™apte È™i unsprezece grade latitudine sudică. Ca È™i cum ai spune între Paris È™i Londra. Dar la ce longitudine? Queiros spunea că se află la o mie cinci sute de leghe de Lima. Ridicol. Ar fi de ajuns să scuipi de pe coastele Peru-ului ca să le nimereÈ™ti. Recent un spaniol a spus că sînt È™apte mii cinci sute de mile tot din Peru pînă acolo. Prea mult, poate. Dar aveÈ›i bunătatea de vă uitaÈ›i pe hărÈ›ile acestea, pe unele le-au refăcut recent, însă reproducîndu-le pe cele mai vechi, iar altele ne sînt propuse ca ultima descoperire. PriviÈ›i, unii pun insulele pe cel de al două sute zecelea meridian, alÈ›ii pe al două sute douăzecelea, iar alÈ›ii pe al două sute treizecelea, ca să nu mai vorbim despre cei ce-È™i închipuie că sunt pe al o sută optzecelea. Dacă totuÈ™i unul dintre aceÈ™tia ar avea dreptate, alÈ›ii ar ajunge la o eroare de cincizeci de grade, care este aproximativ distanÈ›a dintre Londra È™i pămînturile Reginei din Saba!" "E cu adevărat de mirare cîte lucruri È™tiÈ›i, doctore", zisese cavalerul, È›inîndu-i locul lui Roberto, care tocmai voia s-o spună el, "ca È™i cum toată viaÈ›a dumneavoastră n-aÈ›i făcut altceva decît să căutaÈ›i longitudinea". FaÈ›a doctorului Byrd, plină de pete albiciose, se roÈ™ise deodată. ÃŽÈ™i umpluse cana cu bere, băuse dintr-o sorbitură fără să răsufle. "Oh, curiozitate de naturalist. ÃŽn realitate n-aÈ™ putea s-o scot la capăt dacă ar trebui să vă spun unde sîntem." "Dar", crezuse Roberto că se poate aventura, "lîngă bara timonei am văzut o tăbliță pe care..." "A, da", își revenise imendiat doctorul, "sigur, o corabie nu merge la întîmplare. They pricke the Carde. ÃŽnregistrează ziua, direcÈ›ia acului È™i declinaÈ›ia, dincotro bate vîntul, ora ceasului de bord, milele parcurse, înălÈ›imea soarelui È™i a stelelor, È™i apoi latitudinea, È™i de-acolo deduc longitudinea pe care o presupun. VeÈ›i fi văzut cîteodată la pupă un marinar care aruncă în apă o funie cu o scîndurica legată la un capăt. Este aÈ™a zisul loch sau, cum îi zic unii, bărcuță. Se dă drumul frînghiei, aceasta are niÈ™te noduri a căror distanță exprimă măsuri fixe, È™i cu un ceas alături poÈ›i afla în cît timp s-a acoperit o anumită distanță. ÃŽn acest fel, dacă totul ar merge după regulă, s-ar È™ti întotdeauna la cîte mile sîntem de ultimul meridian cunoscut, È™i iarăși, cu niÈ™te calcule potrivite, s-ar cunoaÈ™te cel peste care trecem." "VedeÈ›i că este un mijloc", zisese triumfător Roberto care È™tia deja ce avea să-i răspundă doctorul. Căci loch-ul e ceva care se foloseÈ™te cînd n-ai altceva mai bun, dat fiind că ar putea să ne spună cu-adevărat cît drum s-a făcut numai dacă corabia ar merge în linie dreaptă. Dar pentru că o corabie merge după cum vor vînturile, cînd vînturile nu sînt favorabile, corabia trebuie să meargă o bucată la dreapta È™i altă bucată la stînga. "Sir Humphrey Gilbert", zise doctorul, "mai mult sau mai puÈ›in pe timpurile lui Mendana, cam pe lîngă Terranova, deÈ™i voia să meargă de-a lungul paralelei patruzeci È™i È™apte, encoutered winde alwayes so scant, întîlni vînturi ― cum să spun ― atît de leneÈ™e È™i de zgîrcite, încît a mers cale lungă, lungă, tot cotind între paralela patruzeci È™i unu È™i cincizeci È™i unu, luînd-o la vale cu vreo zece grade latitudine, domnii mei, cam cum ar fi dacă un È™arpe uriaÈ™ ar merge de la Napoli spre Portugalia, mai întîi atingînd Le Havre cu capul È™i Roma cu coada È™i apoi pomenindu-se cu coada la Paris È™i cu capul la Madrid! Și prin urmare-i nevoie să calculezi devierile, să È›ii socoteala, È™i să fii foarte atent; ceea ce un marinar nu face niciodată, È™i nici nu poate avea un astronom alături toată ziua. Sigur, se pot face niÈ™te presupuneri, mai ales dacă mergi pe o rută cunoscută È™i pui laolaltă rezultatele găsite de alÈ›ii. De aceea, de la coastele europene È™i pînă la coastele americane, documentele dau niÈ™te distanÈ›e meridiane destul de sigure. Și apoi, de pe uscat, È™i datele ce le avem de la astre pot da ceva rezultate bune, È™i deci È™tim pe care longitudine se găseÈ™te Lima. Dar chiar È™i în cazul ăsta, prieteni", zicea înveselit doctorul, "ce se-ntîmplă?" Și se uita cu È™iretenie la ceilalÈ›i doi. "Se întîmplă că domnul ăsta", È™i bătea cu degetul într-o hartă, "pune Roma la treizeci de grade est de meridianul Canarelor, însă cestălalt", È™i-È™i agita degetul ca pentru a-l ameninÈ›a părinteÈ™te pe cel ce desenase cea de a doua hartă, "cestălalt domn pune Roma la patruzeci de grade! Iar acest manuscris conÈ›ine È™i relatarea unui flamand învățat nevoie mare, care-i atrage atenÈ›ia regelui Spaniei că n-a existat niciodată acord în privinÈ›a distanÈ›ei dintre Roma È™i Toledo, por los errores tan enormes, como se conocc por esta linea, que muestra la diferencia de las distancias et caetera et caetera. Și iată cuiul: dacă fixezi primul meridian la Toledo (spaniolii cred din totdeauna că trăiesc în centrul lumii), pentru Mercator Roma ar fi cu douăzeci de grade mai la est, dar e cu douăzeci È™i două pentru Ticho Brahe, aproape cu douăzeci È™i cinci pentru Regiomontano, cu douăzeci È™i È™apte pentru Clavius, douăzeci È™i opt pentru drăguÈ›ul de Ptolomeu, È™i pentru Origanus treizeci. Și toate erorile astea doar ca să măsori distanÈ›a dintre Roma È™i Toledo. ÃŽnchipuiÈ›i-vă deci ce se-ntîmplă pe rute cum e aceasta de acum, pe care poate că am fost primii ce am atins anumite insule, dar relatările celorlalÈ›i călători sînt destul de vagi. Și adăugaÈ›i că, dacă un olandez a făcut niÈ™te observaÈ›ii juste, nu le spune englezilor, nici aceÈ™tia spaniolilor. Pe mările astea contează nasul căpitanului, care cu bietul său loch demonstrează, să zicem, că este pe al două sute douăzecelea meridian, È™i cînd colo e cu treizeci de grade mai încolo sau mai încoace." "Dar atunci", intui cavalerul, "cel care ar găsi un mod ca să stabilească meridianele ar fi stăpînul oceanelor!" Byrd roÈ™i din nou, îl privi È›intă ca pentru a-È™i da seama dacă vorbea înadins, apoi surîse ca È™i cum ar fi voit să-l muÈ™te: "încercaÈ›i dumneavoastră". "Oh, eu unul renunÈ›", zise Roberto ridicînd mîinile în semn că se preda. Și cel puÈ›in în seara aceea conversaÈ›ia se termină cu multe rîsete. Multe zile Roberto nu consideră potrivit să mai aducă vorba despre longitudini. Schimbă subiectul È™i, ca s-o poată face, luă o hotărîre curajoasă. Cu cuÈ›itul își făcu o rană la una din palme. Apoi È™i-o legă cu fîșii dintr-o cămașă ce se destrămase de ape È™i de vînt. Seara îi arătă rana doctorului: "Sînt de-a dreptul nesăbuit, pusesem cuÈ›itul în desagă scos din teacă, aÈ™a că scotocind, m-am tăiat. Mă arde grozav." Doctorul Byrd examină rana cu privirea omului de meserie, È™i Roberto se ruga la Dumnezeu să aducă un lighenaÈ™ pe masă È™i să topească vitriol în el. ÃŽnsă Byrd se mărgini să spună că nu i se părea lucru grav È™i-l sfătui să È™i-o spele bine dimineaÈ›a. Dar printr-un noroc neaÈ™teptat, îi veni în ajutor cavalerul: "Eh, ar trebui să avem unguentul armariu!" "Asta ce dracu' e?" întrebase Roberto. Iar cavalerul, ca È™i cum ar fi citit toate cărÈ›ile pe care È™i Roberto le cunoÈ™tea, începu să laude virtuÈ›ile acelei substanÈ›e. Byrd tăcea. Roberto, după avîntul luat de cavaler, aruncă È™i el zarul, la rîndu-i: "Dar astea-s poveÈ™ti de cînd era bunica fată! Parcă ar fi povestea aia cu femeia grea care È™i-a văzut iubitul cu capul tăiat È™i a născut un băiat cu capul desprins de trunchi. Sau cum fac țărăncile, care, ca să pedepsească cîinele cînd s-a spurcat în bucătărie, iau un tăciune È™i-l înfig în murdărie, sperînd ca animalul să simtă cum îl arde în È™ezut! Cavalere, ăla nu-i om cu judecată care crede în braÈ™oave de-astea!" Nimerise bine, căci Byrd nu se mai putu abÈ›ine. "A, nu, domnul meu, istoria cu cîinele È™i cu rahatul lui este aÈ™a de adevărată, că un ins a făcut acelaÈ™i lucru cu un domn care în batjocură făcea caca în faÈ›a casei lui, È™i vă asigur că a învățat domnul ăla să se teamă de locul cu pricina! FireÈ™te că se cere să repeÈ›i operaÈ›ia de nu È™tiu cîte ori È™i prin urmare, ai nevoie de un prieten, sau de un duÈ™man, care să-È›i cace pragul cît de des!" Roberto rîdea cu hohote ca de o glumă bună È™i deci îl obliga, ca simÈ›indu-se jignit, să-i aducă niÈ™te argumente. Motivele însă erau cam la fel cu cele ale lui d'Igby. Dar acum doctorul se înfierbîntase: "Păi da, domnul meu, care faci atîta pe filosoful È™i dispreÈ›uieÈ™ti È™tiinÈ›a chirurgilor. O să-È›i spun, fiindcă tot vorbim de rahat, că un ins căruia-i miroase gura ar trebui să È™i-o È›ină căscată la o gură de latrină È™i după aia s-ar tămădui: putoarea aceea de acolo e mult mai mare decît cea din gura lui, iar ce-i mai puternic atrage È™i ia cu sine ce-i mai slab!" "ÃŽmi dezvăluiÈ›i niÈ™te lucruri extraordinare, doctore Byrd, È™i mă minunez de È™tiinÈ›a domniei voastre!" "Păi v-aÈ™ putea spune mai multe. ÃŽn Anglia cînd un om e muÈ™cat de un cîine se omoară animalul chiar dacă nu-i turbat. Ar putea să turbeze, iar drojdia turbării cîineÈ™ti, rămasă în corpul persoanei care a fost muÈ™cată, ar atrage la sine spiritele hidrofobiei. AÈ›i văzut vreodată cum varsă țărăncile lapte pe jăratec? Apoi aruncă peste el o mînă de sare. Mare-i înÈ›elepciunea vulgului! Laptele căzînd pe cărbuni se transformă în aburi È™i prin acÈ›iunea luminii È™i a aerului aburul ăsta, însoÈ›it de atomi de foc, se întinde pînă în locul în care este vaca ce a dat laptele. Ori ugerul de vacă e un organ foarte glandulos È™i delicat È™i focul acela îl încălzeÈ™te, îl întăreÈ™te, îi produce niÈ™te ulcerări È™i, fiindcă ugerul e-aproape de bășică, o zgîndăreÈ™te È™i pe aceea, provocînd umflarea vinelor care trec pe acolo aÈ™a încît vaca pișă sînge." Zise Roberto: "Cavalerul ne-a vorbit de unguentul ăsta armariu ca despre ceva folositor medicinei, dar domnia ta ne dai de înÈ›eles că ar putea fi utilizat È™i ca să facă rău." "Sigur că da, È™i tocmai de-aia anumite secrete trebuie ascunse celor mulÈ›i ca să nu fie folosite spre rău. Hei, domnul meu, disputa despre unguentul, sau pulberea, sau ceea ce noi englezii, numim Weapon Salve, e plină de controverse. Cavalerul a adus vorba de o armă care, tratată aÈ™a cum trebuie, aduce uÈ™urare rănii. Dar luaÈ›i aceeaÈ™i armă È™i puneÈ›i-o lîngă foc È™i rănitul, chiar de-ar fi la o milă depărtare, o să urle de durere. Iar dacă veÈ›i cufunda lama, încă pătată de sînge, în apă cu gheață, pe rănit o să-l apuce tremuriciul." Aparent conversaÈ›ia aceea nu-i spusese lui Roberto lucruri pe care nu le È™tia È™i el, inclusiv că doctorul Byrd È™tia multe despre Pulberea de Simpatie. Și totuÈ™i spusele doctorului prea se-nvîrtiseră în jurul efectelor celor mai rele ale pulberii, iar asta nu putea fi o întîmplare. Dar ce legătură aveau toate astea cu arcul meridianului era altă poveste. Pînă ce, într-o dimineață, profitînd de faptul că un marinar căzuse de pe o vergă fracturîndu-È™i craniul, căci pe puntea superioară era hulă, iar doctorul fusese chemat să dea îngrijiri nefericitului, Roberto se strecurase în cală. Aproape de-a buÈ™ilea reuÈ™ise să găsească drumul într-acolo. Poate fusese un noroc, ori poate că animalul se văita mai mult decît de obicei în dimineaÈ›a aceea: Roberto, cam pe-acolo pe unde avea mai apoi să descopere pe Daphne butoiaÈ™ele cu rachiu, se pomeni în faÈ›a unui spectacol cumplit. Bine apărat de privirile curioase, într-un ungher întocmit pe măsură-i, pe un vraf de zdrenÈ›e, zăcea un cîine. Era probabil de rasă, dar suferinÈ›a È™i lipsurile îl făcuseră să fie numai piele È™i os. Și totuÈ™i călăii lui dădeau semne că voiau să-l È›ină în viață: îi puseseră apă È™i hrană din belÈ™ug È™i nu mîncare pentru cîini, ci una luată cu siguranță de la pasageri. Zăcea pe o parte, cu capul culcat È™i cu limba scoasă. Pe È™oldul lui se deschidea o rană adîncă È™i respingătoare. Proaspătă È™i în acelaÈ™i timp cangrenoasă, ea dădea la iveală două buze mari trandafirii, È™i lăsa să se vadă în centru-i È™i pe toată lungimea tăieturii, o inimă purulentă care părea să secrete coptură. Iar Roberto înÈ›elese că rana arăta astfel pentru că mîna unui felcer, în loc să-i coasă marginile, făcuse ca ele să rămînă căscate È™i date pe spate, fixîndu-le de piele. Operă bastardă a artei medicale, rana aceea fusese deci nu doar făcută înadins, ci È™i îngrijită nemilos, în aÈ™a fel încît să nu se cicatrizeze, iar cîinele să sufere în continuare din cauza ei ― cine È™tie de cîtă vreme. Și nu numai atît: Roberto observă în jurul È™i înlăuntrul plăgii resturile unei substanÈ›e cristaline, ca È™i cum un medic (un medic, atît de dedat la cruzimi!) presăra zilnic pe ea o sare iritantă. Neputincios, Roberto îl mîngîiase pe neajutorat, care acum scheuna supus. Se întrebase cu ce-ar fi putut să-i fie de folos, dar punînd mîna pe el îl făcuse să sufere È™i mai tare. ÃŽntre timp, mila lui lăsa să-i ia locul un simțămînt de victorie. Nu era nici o îndoială, acela era secretul doctorului Byrd, bagajul misterios ce fusese îmbarcat la Londra. Din cîte văzuse Roberto, care È™tia ce È™tia, era clar că acest cîine fusese rănit în Anglia, iar Byrd avea grijă ca el să rămînă aÈ™a rănit tot timpul. Cineva de la Londra, în fiece zi la aceeaÈ™i oră convenită între ei, făcea ceva cu arma aceea vinovată sau cu vreo o cîrpă îmbibată în sîngele animalului, provocîndu-i acestuia reacÈ›ia ― poate de uÈ™urare, ori poate de chin È™i mai mare, fiindcă doctorul Byrd spusese că prin acel Weapon Salve puteai să faci È™i rău. ÃŽn felul ăsta pe Amarilli se putea È™ti la un moment dat ce oră era în Europa. Cunoscînd ora locului prin care treceai, era posibil să calculezi meridianul! Nu rămînea acum decît să aÈ™tepte dovada faptelor. ÃŽn perioada aceea, Byrd se depărta totdeauna cam în jurul orei unsprezece: deci nu mai aveau mult È™i se apropiau de antimeridian. El ar fi trebuit să-l aÈ™tepte ascuns prin preajma cîinelui, cam pe la ora aceea. Fortuna îi veni în ajutor, dacă putem vorbi de Fortuna cînd aici e vorba de o furtună ce avea să ducă corabia aceea, È™i pe toÈ›i cîți se aflau în ea, către ultimul lor nenoroc. ÃŽn după amiaza aceea marea era destul de agitată, iar asta-i îngăduise lui Roberto să spună că are greață È™i rău de la stomac È™i să se refugieze în pat, sărind peste cină. De cum se lăsase întunericul, fiindcă nimeni nu se gîndea încă să-È™i ia măsuri de prevedere, coborîse pe furiÈ™ în cală, luînd doar un amnar È™i o feÈ™tilă muiată în catran cu care-È™i lumina drumul. Ajunsese acolo unde se afla cîinele È™i văzuse, deasupra cuÈ™tii lui, o podină încărcată cu baloturi de paie, care serveau ca să umple la loc saltelele prea golite ale pasagerilor. ÃŽÈ™i făcuse loc printre maldărele acelea È™i-È™i scobise un culcuÈ™, din care nu mai putea vedea cîinele, dar pe cei ce-aveau să stea în faÈ›a lui avea să-i zărească È™i avea să le asculte cu siguranță orice convorbire. Fusese o aÈ™teptare de ore în È™ir, devenită È™i mai lungă din cauza gemetelor bietului animal, dar în sfîrÈ™it auzise alte zgomote È™i zărise niÈ™te lumini. După cîteva clipe era martorul unui experiment care avea loc la cîțiva paÈ™i de el, prezenÈ›i fiind doctorul È™i cei trei asistenÈ›i ai săi. "EÈ™ti gata să notezi, Cavendish?" "Aye aye, domnule doctor." "Deci să aÈ™teptăm. Prea se vaită în seara asta." "Simte marea." "Fii cuminte, Hakluyt", zicea doctorul încercînd să liniÈ™tească cîinele cu cîteva mîngîieri ipocrite. "Am făcut rău că n-am stabilit o ordine fixă" de acÈ›iuni. Ar trebui să începem totdeauna cu leacul alinător." "Nu se È™tie domnule doctor, în unele seri la ora care trebuie doarme, È™i e nevoie să-l trezim cu o acÈ›iune iritantă." "AtenÈ›ie, mi se pare că se agită... Fii cuminte, Hakluyt... Da, se agită!" Cîinele scotea acum niÈ™te lătrături ieÈ™ite din comun. "Au expus arma la foc, înregistrează ora Withrington!" "Aici sînt aproape orele unsprezece È™i jumătate". "Controlează ceasurile. Ar trebui să treacă vreo zece minute." Cîinele continuă să chelălăie un timp nesfîrÈ™it. Apoi scoase un sunet diferit, care se stinse într-un "harf ― harf' care slăbi treptat, pînă lăsă loc tăcerii. "Bine", zicea acum doctorul Byrd, "cît e ceasul, Withrington?" "Ar trebui să corespundă. Mai e un sfert de oră pînă la miezul nopÈ›ii". "Să nu ne pripim cu victoria. Să aÈ™teptăm controlul." Urmă o altă aÈ™teptare interminabilă, apoi cîinele, care, evident, aÈ›ipise simÈ›ind uÈ™urare, urlă din nou ca È™i cum îl călcase cineva pe coadă. "Ceasul, Withrinton?" "Ora s-a scurs, mai sînt doar cîteva fire de nisip." "Ceasornicul arată acum chiar miezul nopÈ›ii", zise o a treia voce. "Mi se pare că ni-i de ajuns. Acum, domnilor," zise doctorul Byrd, "sper ca ei să înceteze imediat iritarea, căci bietul Hakluyt abia se mai È›ine. Apă È™i sare, Hawlse, È™i cîrpa. Fii cuminte, Hakluyt, acum e mai bine... Dormi, dormi, vezi că stăpînă-tău e aici, s-a terminat... Hawlse, somniferul în apă..." "Aye aye, domnule doctor". "AÈ™a, bea Hakluyt... AÈ™a, aÈ™a, hai, bea apiță..." Se auzi un lipăit timid, apoi iar liniÈ™te. "Foarte bine, domnilor", 'zicea acum doctorul Byrd, "dacă corabia asta blestemată nu s-ar clătina aÈ™a deșănÈ›at, am putea spune c-am avut o seară bună. Mîine dimineață, Hawlse, obiÈ™nuita sare pe rană. Să facem socoteala, domnilor. La momentul crucial, aici eram aproape de miezul nopÈ›ii, iar de la Londra ne semnalau că era miezul zilei. Sîntem pe antimeridianul Londrei, adică pe cel de al o sută nouăzeci È™i optulea de la Canare. Dacă Insulele lui Solomon se află, aÈ™a cum spune tradiÈ›ia, pe antimeridianul Insulei Fierului, È™i dacă ne aflăm la latitudinea potrivită, navigînd către vest cu un vînt bun în pupa ar trebui să acostăm la San Christoval sau cum o să rebotezăm noi insula aia blestemată. O să găsim pesemne ceea ce spaniolii caută de zeci de ani È™i o să avem în mînă totodată secretul lui Punto Fijo. Berea, Cavendish, trebuie să ciocnim pentru Maiestatea Sa, ca Dumnezeu să-l aibă pururea în pază." "Dumnezeu să-l salveze pe rege", ziseră într-un glas ceilalÈ›i trei ― È™i erau evident toÈ›i patru oameni de mare inimă, încă fideli unui monarh care, în zilele acelea, dacă încă nu-È™i pierduse capul, se afla cel puÈ›in pe punctul de a-È™i pierde regatul. Roberto își punea mintea la lucru. Cînd văzuse cîinele dimineaÈ›a, își dăduse seama că mîngîindu-l se potolea È™i că, atunci cînd atinsese el într-un anumit loc în mod brusc, scheunase de durere. Ajungea un nimic, pe o corabie răscolită de mare È™i de vînt, ca să stîrnească unui trup bolnav senzaÈ›ii diferite. Poate nelegiuiÈ›ii aceia credeau că primesc un mesaj de departe, È™i în schimb cîinele suferea sau simÈ›ea uÈ™urare după cum valurile îl scuturau sau îl legănau. Sau iarăși, dacă existau intenÈ›ii mute, după cum spunea Saint-Savin, prin miÈ™carea mîinilor Byrd făcea cîinele să reacÈ›ioneze potrivit propriilor dorinÈ›e nemărturisite. Nu spusese el însuÈ™i despre Columb că greÈ™ise, voind să demonstreze că a ajuns mai departe? AÈ™adar destinul lumii era legat de modul în care nebunii aceia interpretau limbajul unui cîine? Un chiorăit din pîntecele sărmanului de el putea să-i facă să hotărască pe mizerabilii aceia care acum se apropiau sau se îndepăratau de locul rîvnit de niÈ™te spanioli, francezi, olandezi È™i portughezi tot atît de mizerabili? Iar el era vîrît în aventura aceea ca să-i servească într-o bună zi lui Mazarin sau țîngăului de Colbert chipul de a popula corăbiile FranÈ›ei cu cîini torturaÈ›i? CeilalÈ›i se îndepărtaseră acum. Roberto ieÈ™ise din ascunzătoarea lui È™i se oprise puÈ›in la lumina feÈ™tilei lui unse cu catran, în faÈ›a cîinelui care dormea. ÃŽl mîngîiase uÈ™or pe cap. Vedea în acea sărmană jivină toată suferinÈ›a lumii, o poveste smintită de oameni idioÈ›i. EducaÈ›ia lui, ce se înfiripase încet, din zilele petrecute în Casale pînă în momentul acela, îi dăruise măcar atîta brumă de adevăr. O, de-ar fi rămas naufragiat pe insula aceea pustie, de i-ar fi dat foc lui Amarilli, aÈ™a cum voia cavalerul, de s-ar fi oprit din drum pe cea de a treia insulă, printre băștinaÈ™ele cu pielea de culoarea lutului sienez, sau de-ar fi devenit, pe a patra, bardul acelui neam! De-ar fi găsit o Escondidă, pe care să se ascundă de toÈ›i ucigaÈ™ii ăstei lumi nemiloase! Atunci nu È™tia că soarta avea să-i rezerve peste puÈ›in o a cincea Insulă, poate Cea din Urmă. Amarilli părea ieÈ™ită din minÈ›i, aÈ™a că agățîndu-se de ce nimerea, se întorsese în cămăruÈ›a lui, dînd uitării relele acestei lumi, ca să sufere de răul de mare. Veni apoi naufragiul, despre care am vorbit. ÃŽÈ™i îndeplinise cu succes misiunea: supravieÈ›uitor unic, el ducea cu sine secretul doctorului Byrd. Dar nu-l mai putea destăinui nimănui. Și apoi poate că era un secret de nimic. N-ar fi trebuit să recunoască oare că, scăpînd de o lume bolnavă, își găsise adevărata sănătate? Naufragiul îi acordase darul suprem, exilul, È™i o doamnă pe care acum nimeni nu i-o mai putea răpi... ÃŽnsă Insula nu-i aparÈ›inea È™i-i rămînea departe. Daphne nu-i aparÈ›inea È™i un altul își revendica posesia ei. Poate ca să continue È™i el niÈ™te cercetări nu mai puÈ›in mai brutale decît aceea a doctorului Byrd. 20. Agerime È™i MeÈ™teÈ™ug al MinÈ›ii Roberto avea intenÈ›ia să mai piardă timp, să-l lase pe Intrus în voia lui pentru a-i descoperi jocul. Punea la loc pe punte ceasurile, le întorcea în fiecare zi, apoi da fuga să mai dea de mîncare la animale ca să-l împiedice pe celălalt să o facă, pe urmă muta orice lucru din încăperi È™i de pe punte aÈ™a încît, dacă acela se miÈ™ca, să observe trecerea lui pe acolo. Stătea ziua închis înăuntru, însă cu uÈ™a întredeschisă, ca să prindă orice zgomot de pe-afară sau de pe dedesubt, era cu ochii-n patru noaptea, bea rachiu, sau cobora din nou în adîncul lui Daphne. O dată descoperi încă două ascunziÈ™uri dincolo de fosa odgoanelor către proră: unul era gol, altul din cale afară de plin, burduÈ™it cu rafturi cu marginile bordate, ca să împiedice ca obiectele să cadă pe timp de mare agitată. Văzu piei de È™opîrle uscate la soare, sîmburi de fructe cu identitate necunoscută, pietre de felurite culori, bolovani lustruiÈ›i de mare, crenguÈ›e de corali, insecte înfipte în cîte un ac pe o tăbliță, o muscă È™i un păianjen într-o bucată de chilimbar, un cameleon uscat, borcane pline cu lichid în care pluteau È™erpiÈ™ori sau anghile mici, oase enorme, pe care le crezu de balenă, spada care probabil împodobea botul unui peÈ™te È™i un corn lung care pentru Roberto era de unicorn, însă cred că era al unui narval. ÃŽn sfîrÈ™it, o încăpere care dădea la iveală un gust pentru colecÈ›ia erudită, aÈ™a cum în epoca aceea trebuiau să se afle pe corăbiile exploratorilor È™i ale naturaliÈ™tilor. ÃŽn mijloc era o ladă deschisă, cu niÈ™te paie pe fund, goală. Ce ar fi putut să conÈ›ină ea Roberto înÈ›elesese abia întorcîndu-se în camera lui, unde, cum deschise uÈ™a, îl aÈ™tepta ridicat în două labe un animal care, în întîlnirea aceea, i se păru mai înfricoșător decît dacă ar fi fost Intrusul în carne È™i oase. Un È™obolan, un gherlan mare de pivniță, dar ce spun eu, un ditai cotoÈ™manul, mai înalt de jumătatea unui om, cu coada-i lungă întinsă pe podea, cu ochii ficÈ™i, înălÈ›at în două labe, iar cu celelalte două ca niÈ™te braÈ›e mici întinse spre el. Cu blană scurtă, avea pe pîntece o pungă, o deschizătură, un sac natural din care scotea ochii un monstru mic din aceeaÈ™i specie. Știm că Roberto își inventase tot felul de basme cu È™obolani în primele două seri, È™i se aÈ™tepta ca ei să fie mari È™i feroci, ca toÈ›i cei care se oploÈ™esc pe corăbii. ÃŽnsă ăla punea vîrf celor mai înfiorătoare aÈ™teptări ale lui. Și nici nu credea ca vreun ochi omenesc să mai fi văzut È™obolani dintr-ăștia ― È™i pe bună dreptate, fiindcă o să vedem mai pe urmă că era vorba, după cum am dedus eu, de un marsupial. După trecerea primului moment de groază, se lămuriseră lucrurile: din nemiÈ™carea invadatorului se vedea că era vorba de un animal împăiat, ba chiar împăiat ca vai de lume, sau care fusese rău păstrat în cală: pielea emana o duhoare de organe descompuse, iar din spinare îi ieÈ™eau smocuri de pleavă. Intrusul, cu puÈ›in înainte ca el să intre în camera cu ciudățenii, sustrăsese de acolo piesa de cel mai mare efect È™i, în timp ce admira el muzeul acela, i-o pusese în casă, sperînd poate că victima sa, pierzîndu-È™i minÈ›ile, avea să se azvîrle peste borduri È™i să dispară în mare. Mă vrea mort, mă vrea nebun, murmura el, dar o să-l fac să-È™i mănînce È™obolanul bucată cu bucată, o să-l pun pe el îmbălsămat pe rafturile alea, unde te-ascunzi, blestematule, unde eÈ™ti, pesemne ca stai È™i te uiÈ›i la mine ca să vezi dacă m-apucă damblaua, dar o să te damblagesc eu pe tine, nemernicule. ÃŽmpinsese animalul pe punte cu patul muschetei È™i, învingîndu-È™i scîrba, îl luase în braÈ›e È™i-l aruncase în mare. Hotărît să descopere ascunzătoarea Intrusului, se întorsese în magazia de lemne, fiind atent să nu se rostogolească din nou pe trunchiurile ce zăceau acum împrăștiate pe jos. Dincolo de magazia de lemne găsise un loc, care pe Amarilli se numea chelnă (sau soute, sau sota) pentru pus pesmeÈ›ii: sub o pînză de cort, înfășurată bine È™i protejată, găsise, mai cu seamă, o lunetă foarte mare, mai puternică decît cea pe care-o avea în cabină, poate chiar o adevărată Hiperbolă a Ochilor destinată explorării cerului. ÃŽnsă telescopul era pus într-o cuvă din metal uÈ™or, iar alături de cuvă se aflau împachetate cu grijă în alte bucăți de pînză instrumente de natură incertă, niÈ™te braÈ›e metalice, o pînză circulară cu niÈ™te inele pe circumferință, un soi de coif È™i, în fine, trei recipiente pîntecoase care se dovediră a fi, după miros, pline cu un ulei gros È™i rînced. La ce puteau servi toate astea, Roberto nu se întrebă: în momentul acela voia să descopere o făptură vie. Controlase mai degrabă dacă sub chelnă se mai deschidea vreun alt spaÈ›iu. Mai era unul, numai că era foarte scund, încît puteai intra acolo numai de-a buÈ™ilea. ÃŽl explorase È›inînd lumînarea îndreptată în jos, ca să se ferească de scorpioni È™i de teamă să nu-i incendieze tavanul. Tîrîndu-se repede ajunsese la capătul lui, dînd cu capul de peretele din lemn tare de zadă, ultima Thule a lui Daphne, dincolo de care se auzea apa bătînd în coca vasului. Deci dincolo de fundătura aceea oarbă nu mai putea fi altceva. Apoi se oprise, ca È™i cum Daphne nu mai putea să-i păstreze alte secrete. Dacă lucrul ăsta poate părea ciudat, că într-o săptămînă È™i mai bine de È™edere fără treabă Roberto nu reuÈ™ise să vadă totul, e de ajuns să ne gîndim ce i se întîmplă unui copil cînd intră în poduri sau în pivniÈ›ele unei case mari bătrîneÈ™ti cu etajele denivelate. La fiece pas ies la iveală lăzi cu cărÈ›i vechi, cu haine uzate, sticle goale, È™i mănunchiuri de nu ale, mobile desfundate, dulapuri prăfuite È™i È™chioape. Copilul umblă pe acolo, stă pe loc să descopere vreo comoară, zăreÈ™te cîte o firidă, cîte un coridor întunecos È™i-È™i închipuie pe acolo vreo prezență alarmantă, amînă cercetarea pe altă dată, È™i de fiecare dată înaintează cu paÈ™i mici, pe de o parte temîndu-se să nu înainteze prea mult, pe de alta ca È™i cum ar gusta dinainte descoperiri viitoare, apăsat de emoÈ›ia celor abia făcute, iar podul sau pivniÈ›a aia nu sfîrÈ™esc niciodată, È™i-i pot rezerva noi colÈ›iÈ™oare pentru toată copilăria È™i chiar mai mult. Iar dacă baietanul e înspăimîntat de fiecare dată de alte zgomote, sau, ca să fie È›inut departe de meandrele acelea, i se povestesc zilnic legende dătătoare de fiori ― È™i dacă copilul ăsta, pe deasupra mai e È™i beat ― se înÈ›elege că spaÈ›iul se dilată la fiece nouă aventură. Nu altfel își trăise Roberto experienÈ›a cu teritoriul acesta al lui încă ostil. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy