agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-16 | [This text should be read in romana] |
Sună iarăși telefonul... Alarma... Înseamnă că e din nou dimineață.
Prea devreme! Prea devreme... Nopțile devin din ce în ce mai scurte, nu? Mă ridic din pat cu aceiași ochi umflați de somn, cu același gust acru în gura uscată... E o dimineață ca oricare altele. O nouă zi din viață. Din viața mea. Până la prima jumătate de cană de cafea, nici un gând nu-mi trece prin minte. O singură întrebare: unde am fost aseară, cu cine, ce am făcut și la cât m-am întors acasă? Nu, nu sunt mai multe. E o singură întrebare, mare, în mâzga din mintea mea. Doar în cuvinte sună a mai multe. Deci? Încep să îmi amintesc după ce îmi aprind prima țigară a dimineții. Vechiul gust cleios din gură face loc celui nou... Iute. Mă arde limba, și gâtul, și îmi simt plămânii mici și intoxicați. Nu-i nimic. Trece, până să aprind a doua țigară a zilei, ultima țigară a cafelei de dimineață. Pâcla se subțiază... Mult alcool aseară (asta explică de ce mă trage capul într-o parte) - ca de obicei, ce naiba. Oameni necunoscuți la masa mea... Toți râd, se simt bine. De ce? De cine? De mine. Iar sunt în centrul atenției. Și? Eu îi fac să râdă, ei mai dau un rând. Din când în când, mai dau și eu unul. La final, plătesc mai mult de jumătate din notă. Oricum, am băut mai mult decât oricare 3 luați la un loc. Ei, și? Banii sunt irelevanți, importantă este starea de spirit. Azi ar trebui să mai cer împrumut... Îmi amintesc că nu mai am nimic de mâncare în frigider, decât, probabil, vreun fel care nu îmi place și care ar fi trebuit aruncat de 2 săptămâni. Nu-i nimic. După-masă iar îmi comand o pizza. Până atunci, măcar de țigări să am bani. Sting țigara, pentru că m-a luat o tuse seacă. Plămânii mi-au luat foc. Ei... Mai aprind una și trece. Ãsta e ritualul matinal de zi cu zi. M-am obișnuit și cu asta. Mai departe. Mai adânc. Aseară. Când am intrat în bomba aia infectă, eram singur. Nu știu cum, către final, au început să se adune. Nu-i cunosc. Nici ei pe mine. Dar îi fac să râdă. Pe rând, îi înțep pe câte unul, pentru că râd cel mai tare când râd pe seama vreunui vecin de masă. Și mie îmi place ca lumea să râdă în jurul meu. Măcar ei. Ne-am despărțit prieteni la cataramă, fără să știu cum îi cheamă. Unii au să mă mai salute pe stradă, zâmbind. Cei mai mulți au să uite, așa cum o să fac și eu. Aseară n-am venit cu nimeni acasă. Mi se întâmplă din ce în ce mai des în ultimul timp. Sunt atât de preocupat să mă "sting" încât uit singurătatea care mă întâmpină de fiecare dată când intru pe ușă. Într-o vreme, era un fel de răzbunare pe lume. Ia cât mai multe, folosește-le și trimite-le acasă. Nu le da timp să facă figuri, să vină cu texte, să se "lipească" de tine. Doare mai puțin așa. Nu mi-a plăcut niciodată să fac oamenii să sufere... Așa că am încercat să le rănesc cât mai puțin. Și doar în felul ăsta știu... În final, nimic nu contează. Cui i-ar păsa? Universul ăsta e prea mare și totodată prea mic pentru mine. Nu îmi găsesc locul. Între miliardele de furnici, sunt doar încă una. Și nu pot să încap în această micime a naturii umane. Mă strânge corpul ăsta. Mă strânge mintea asta, prea mică pentru a putea cuprinde mai mult decât aspectele generale ale unei vieți obișnuite. Mă strânge lumea, oamenii, cerul, soarele, stelele. Și toată imensitatea incomensurabilă de dincolo. Și, cum barierele fizice în limitele cărora sunt nevoit să îmi duc existența nu îmi permit să fac nimic ce să nu fi fost făcut sau gândit de altcineva, înaintea mea (chiar dacă nu știi întotdeauna că e așa, o simți; trebuie să fi fost altcineva care să fi spus aceleași vorbe, care să fi gîndit la fel, care să fi vrut să facă aceleași lucruri cu mult înainte), fac și eu singurul lucru despre care cred că nu l-a mai făcut nimeni până acum. Îmi irosesc zilele cu bună știință. Îmi refuz tot ceea ce ar putea să îmi facă bine sau să îmi placă, sau să mă facă să simt că locul meu e aici. Nu vreau să mă sinucid, nici vorbă. Încerc să prelungesc cât mai mult chinul... Să îmi împing limitele cât mai departe. Partea frustrantă este că nu voi reuși niciodată să le împing peste barierele impuse prin construcție... Așa că s-ar putea spune că mă lupt cu morile de vânt. Fie. Mă îndrept către dulapul în care toate hainele miros a fum. Pe alea de pe jos le mai las la aerisit până diseară. A început o nouă zi. E timpul să iau încă o dată lumea de guler și pe mine peste picior. Și nu e așa ușor precum ar putea părea... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy