Era prin vara lui 1987 când, deplasându-se pentru un control de rutină într-o comună riverană unui braț al Dunarii, inspectorul finaciar pătrunse în incinta primăriei fără să găsească pe altcineva decât pe secretară. După ce aceasta dădu raportul cum că toți erau plecați la masă, aplecându-se cu o ceașca de cafea catre domnul inspector, începu cu un aer conspirativ.
- Știți domnule inspector, aici în comună este o țesătoare care lucrează clandestin, cuverturi alese cu vergeaua. Știu și unde stă, dacă vreți vă dau pe cineva să vă conducă la ea acasă.
- Dacă ești sigură că se ocupă de așa ceva, bine mă duc să văd la fața locului.
Secretara cu un aer de satisfacție greu de stăpânit, strigă la femeia de serviciu
să-l conducă pe d-l inspector la acea femeie.
Nu departe, în apropierea bisericii din comună, se afla și gospodăria femeii pârâte, ca ar lucra clandestin. Fără a mai bate la poartă și în speranța că femeia nu se va ascunde de el, inspectorul intră în curte fără să se sinchisească prea mult de lătrăturile câinilor.
Încercă în câteva rânduri să se facă auzit de cineva din casă, dar degeaba, nu se arătase nimeni. Din vecini o altă femeie îi spuse să nu mai bată în geam, că femeia este dusă la biserică la o înmormântare. Curios să vadă ce era în încăperea din fața lui, inspectorul se apropie de geam, cu mâna streașină la ochi.
Într-adevăr în încăpere era un război de țesut, așa cum aveau mai toate femeile de la țară. Convins că secretara spusese adevărul și că femeia câștiga bani fără să plătească impozit, inspectorul o porni însoțit de femeia de serviciu de la primărie, spre biserică unde se oficia slujba de înmormântare.
Rar avea obiceiul să intre în biserică, așa că trimise pe însoțitoarea sa să o cheme discret, afară pe cea cu lucrul clandestin. Nu dură mult și femeia veni salutând cum era obiceiul, să trăiți domnule inspector. Știu pentru ce mă căutați, dar să așteptăm puțin să se termine sljba, că nu e bine să plecăm înaintea mortului.
-Bine dacă nu mai durează mult, stăm să plece mortul, apoi mergi acasă să-mi arăți ce lucrezi la razboiul de țesut. Să nu spui că nu ai, că l-am văzut pe geam.
Nu trecu mult timp și pe ușa bisericii, ieșiră două sicrie nu unul, imagine care pe domnul inspector îl ului.
- Doi morți deodată, întrebă el.
-Eee, domnule inspector, Dumnezeu nu doarme, spuse femeia cu un oftat adânc.
În drum spre casă, la nedumerirea inspectorului, femeia mai oftase de câteva ori,
dând din cap si repetând că Dumnezeu nu doarme. Nerăbdător inspectorul întreabă, bine, bine....dar ce s-a întâmplat aici ...


- Aici e vorba de o poveste tare tristă. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar uite că cineva plătește acum. Pe aici sunt mulți lipoveni, ai văzut și dumneata.
S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, că un băiat de aici din comună, s-a îndrăgostit de o fată de lipoveni, care nu se știe cu cine, a făcut un copil din flori, o fetiță.
Asta nu a însemnat prea mult pentru tânărul îndrăgostit, doar că anii treceau și el cu soția aleasă nu aveau nici un copil. Creștea totuși în grădina lui, acea mândrete de fată din flori, pe care o avusese soția lui înainte de căsătoria cu el.
Ei, vezi dumneata domnule inspector cum este omul... de la un timp bărbatul ajuns acum la maturitate, nu mai avea ochi decât pentru fata soției.
Când fata împlinise 16 ani, tatal vitreg o ceru sa-i fie lui nevastă, după ce o batjocorise. Poate că se temea de pușcărie, sau o iubea cu disperarea vârstei ce-i apucă pe unii câteodată. Asta numai ei o știu, ca noi nu avem cum să știm.
I-au făcut mamei fetei o căsuță undeva mai în fundul curții și au silit-o să se retragă acolo. Fostă soție, devenită soacră. Ce va fi îndurat, numai ea știe, că de plâns tot timpul o vedeam plânsă. Așa sunt femeile, adună în ele necazuri și numai ce auzi ca s-a stins. Te mai și întrebi, de ce, că doar nu o știam bolnavă.
Au trecut anii, tatal vitreg și tânăra-i soție au avut copii, care au crescut, au mers la școli. Numai că într-o zi nefastă două fetițe ale lor, cald fiind se duseră să se scalde în Dunăre, pe care o știau de mici. Cum apa este cea mai înșelătoare cale, la un moment dat fetele au început să strige ajutor către tatăl lor, prinse într-un vîrtej puternic și trase în afund. Disperarea omului nu mai cunoștea margini. Neputincios în a-și salva copiii, agitându-se în toate părțile, chemând la rândul lui ajutoare. Totul a fost zadarnic. Copilele au fost găsite abia după trei zile, undeva în aval. Grea durere pentru cei rămași. O mamă încă tânără ce-si striga suferința pierderii suferite, un barbat înnebunit de durere că nu-și putuse salva fetele de la înec, văzându-le cum sunt înghițite de ape. În urma carului funerar o femeie gârbovită de ani și de neajunsuri, vărsa lacrimi amare pentru nenorocirea lor. Nimeni nu va ști vreodată dacă pe cei doi soți i-a ajuns un greu blestem, rostit de mama în vârstă când a fost abandonată, sau a fost Dreptatea Divină.
În amărăciunea ei se va fi putut abține femeia abandonată să nu-si blesteme propria fiică pentru starea în care o aduseseră cei doi ...nimeni nu știe.
Singurul lucru cert era că cei doi își duceau pe ultimul drum cele două copile pe care Dunarea le trimisese, dincolo de lumea aceasta și de fărădelegile ei.
Aici femeia mai spuse încă o dată cu tristețe... Dumnezeu nu doarme.
Cum se apropiaseră de poarta casei sale făcu loc domnului inspector să treacă înainte să vadă ce era de văzut. În încăperea cu războiul de țesut, încă în lucru se afla un preș țesut din zdrențe, cum se mai poartă încă prin casele de oameni săraci dar curați. A răsuflat ușurat inspectorul, că nu-i plăcea să tot facă la procese verbale de constatare și impuneri pe orice fleac. Și-a terminat controlul financiar pentru care venise în comună și a plecat.
În mintea lui și astăzi stăruie acea întâmplare și vocea femeii care repeta de fiecare dată, Dumnezeu nu doarme.Zăbovește dar plătește. Sfârșit.