agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-24 | [This text should be read in romana] | Igor, motănelul nostru, e mai necontrolabil decât un cățel, căci sare și sus pe frigider, pe mobile, dar se merită. Mă întrebă nevastă-mea întruna de el, îl caut și îi comunic rezultatul, că se spune că e bine să existe comunicare… Îl iau în brațe și i-l duc plocon să îl mângâie și ea, și mă capăt… de un zâmbet cald. Îmi fac și curaj să-i scap mâna pe trup (ei, nu lui Igor). Fără legătură cu propoziția anterioară… se bucură nespus. Citește tolănită relaxată cu el torcând lângă ea. Mă privește aprobator cum îl dezmierd… bucurie mare de tot. Sare drept pe imprimanta Epson cu atâta grație de apare ca teleportat. Stă pe ea cu șoldurile melc. Se lasa apoi fleșcăit cu capul și picioarele atârnându-i peste margini în jos, ca ceasurile acelea scurse ale lui Salvator Dali. Când își agită coada, mătură cu ea ecranul monitorului, și și-o lasă așternută chiar pe toată tastatura. Nevastă-mea vâră finuț degetul dedesubt și i-o ridică ca să bată litere. -Măi lenevilă!... Ciulesc urechile și dau și eu târcoale, căci se merită să fii în preajma unei femei bine dispuse. El pășește peste tastatură sub privirea ei tandră, se întoarce nehotărât iar. Chiar dacă o stânjenește nu îl repede, ce mai, face ce vrea din ea, ca și bărbatul profitor în primii ani de căsnicie... Zice drăgăstos: -Dragul de el, nu știe ce să mai vrea!... Când face nani stăm doar să îl admirăm cum stăteam demult îmbrățișați lângă pătuțul unde dormea copilul, și priveam prostiți de iubire. Uneori stă lungit pe masă pe o parte și toarce. Noi îl mângâiem amândoi deodată. E așa de relaxant de zici că numărăm bani. I se netezește blana, și i se lungește trunchiul ca unui pește baban turtit maiestos în zona viscerelor. -Uite și tu măi Sofi, ar merge excelent din el o știucă umplută!... -Ce prostii zice mă capsomanul ăsta de tactu?... i-o fi plăcând împăiat!... Ne tachinăm ceea ce e foarte bine. Cu el în preajmă toată ziua suntem bine. Toate se duc însă abilitatea de a conversa ține cuplul mai bine și mai mult. S-a isprăvit cu pacea aceea falsă pe care o putea alunga orice proastă dispoziție ceva, cu reproșuri dalea răsreproșate, cum se poartă la casa omului. Eu sunt specializat… în a-l alerga și în a-l smotoci. Uneori îl imobilizez jos pe covor cu degetele făcute inel, cum țineau exploatatorii pe răsculați cu gâtul băgat între două lemne scobite rotund și alăturate. El saltă doar vârful cozii și îl agită, cum bate podeaua cu palma luptătorul când se recunoaște răpus de adversar. Când strâng ’’lațul’’ și îl enervez se încovrigă și mă zgârie până îi dau drumul. Fuge în salturi, îmi dă târcoale și se întoarce iar să lupte cu mine. Deobicei e blajin, uneori dimineața îl găsim în ghiuvetă, stă ca și cloșca în cuibar. Îl pun eu și-n cratiță, și se încovrigă cooperant de ai crede că stă și să torni apă de să-l dai și într-un clocot... însă, îl apucă și pe el bâzdâcul, ca și pe noi oamenii, când le avem pe toate și uităm să mai fim recunoscători soartei. Face rele, sare pe părțile moi ale mobilei, zgârie foarte hotărât tapițeria. Îl mustri dar el nimic, îi arăți palma, na, na, se oprește și se uită atent de ai zice că ia aminte, apoi se concentrează iarăși să julească stofa cu și mai multă sârguință. Dacă îi dai una cu pliciul, nu îi pasă, întoarce botul să îl miroasă. Adriana Bahmuțeanu a zis că ust’ură.. poate pentru că spre deosebire de el ea nu are blana pe popou... Oricum, nu știe de bătaie răsfățilă lu’ mamă-sa... Îl smulg apucat de burtă și îl arunc într-o parte, că-mi distruge cotierele de la canapele. Nu-s fraier s-o fac cu ură, ci așa blând, mai ales când ea e de față, căci îl apără: -E, își ascute și el ghiarele!… Îl alerg de-a lungul holului și el face salturi cu coada ridicată arătându-și rușinea. Þopăie și noi râdem, și e foarte bine așa. E recomandat să râzi cel puțin o oră pe zi, și la muncă nu prea poți râde așa deșănțat. Se zice că dacă omul râde așa la toți ca-n ajun de sărbători, sau cântă așa când merge, ori își face casă, ori e sărit cu țandăra. Acum oamenii sunt preocupați de funcții, de cariere, de să-și dea importanță. Nu mai sunt relaxați ca pe timpul lui Ceașcă când doi deștepți la un loc nu se deranjau, și te puteai bucura de tovărășia și prietenia colegilor. Nici să cultivi prea multă prietenie cu hohote și să te bați pe burtă cu vrun amic nu mai merge, că ies repede vorbe... și dacă vezi prostii din toate, începi tu însuți să problematizezi... că se zice că orice bărbat are un aplecuș homo, și mai ales ’’taurul’’. Scrie în zodie că acesta se poate distra în cursul dimineții cu o femeie, iar seara o poate face cu un bărbat. Deși e limpede că Igor e binevenit în casa noastră, eu sunt mai răutăcios. Îi zic cotoi. Ea nu acceptă că sună sexos și flatant, și atunci îl strig pe placul ei, motănele. În definitiv chiar e un biet motănel căruia îi dau în glumă tot felul de nume de ocară. Relaxat, îmi vărs și eu focul de la școală acum când legea interzice să ironizezi elevii, să îi poreclești, său să-l faci pe vrunul țigan, sau să îi altoiești. S-a strâmtorat peste tot, au dat ăștia legi deștepte?!... vorba colegei mele, Daniela Frangopol. -Dane, ai auzit mă?... până aici ne-a fost, a apărut legea că nu mai avem voie să venim beți la școală și nici să facem sex cu elevii!... Îi mai zic lui Igor și: ce face băiatu mic, motănelul Arpagic, după cel al Anei Blandiana, dar asta e parfum, îi place și ei. E altă treabă că lasă păr prin apartament, și se așează popândău, și își așterne anusul pe masa unde noi mâncăm de ani de zile. Ea zice că nu e problemă că se linge, și de ce nu îl perii că tot frec menta toată ziua... Sunt și dezavantaje că nu merge fără... Gimnastica e utilă, deaceea ne întindem de plăcere să îl salvăm pe Igoraș, sau să îl așezăm chiar noi pe locuri înalte după care tânjește. Alergăm amândoi după el, și asta o mai inspiră pe nevastă-mea să se mai lase și ea alergată... conform ideilor mele fixe, altfel devenite ușor ușor foaarte nesuferite. În cărți se atrage atenția așa zișilor schimbători de fotolii- că sedentarismul e cea mai vătămătoare meteahnă a omului modern. Dormim deja separați ca aristocrații. Ea ține acum toată noaptea ușa deschisă la dormitorul ei dar nu pentru mine. El e animal nocturn, ziua le moțăie bine, ca cei care au fot născuți prin cezariană, că se spune că au fost deranjați din somn. Noaptea să cutreiere cât vrea prin patul ei… și să se culce lângă ea, pe ea, cu ea. Mai încerc și eu să profit, că e mai lesne totuși de vreo tentativă ceva. Când mă ia arțăgoasă cu ’’ce vrei mă în camera mea?’’ deci e clar că are una din cele o sută de dureri sintetizate în trei: ’’capul, curul, au măseaua’’, bag motiv că îl vreau pe Igor, și mă ușchesc. Cât privește pisicuța ei nu mai merge așa să întinzi coarda, că totul în viață are o limită... La revelionul 2008 i-am zis ce mi-a venit mie așa: -Ehe Igore, a mai trecut un an, parcă te și văd mort și te dau la pubelă, și îți seacă ochii-n cap, și te năpădesc furnicile!... Ea a mormăit ceva și eu am insistat, și sigur că mi-a dezvăluit... Nu e bine să uiți reportofonul pe rec, să tragi cu urechea la gaura cheii, și nici să stărui a afla... că îți auzi numai de rău. A zis nici mai mult nici mai puțin: ’’vezi să nu îți sece ție primul...’’. A pus onestă și ’’primul’’, deci acceptă că și ea e tot trecătoare, dar... să fiu eu mai repede. Și eu îl iubesc pe Igor, dar mai glumesc, că umorul e mereu binevenit, oricărui om îi place să râdă de ceva. Totdeauna în grupul primar, sau oricare altul, unii- în general care alcătuiesc o majoritate- își îndreptată obsedant atenția către cel care e considerat mai prostuț așa, și îl sâcâie că bășcălia. La noi în casă, dintre noi trei, Igor e calul de bătaie, căci îi zicem ce vrem noi. Datorită lui ne mai tachinăm și reciproc, ceea ce e foarte bine. Ne scoatem pârleala, căci cu acreala asta dată de ani ar ieși scântei, nu că nu mai ies... E clar că apreciază de ce scot eu pe gură, că dă și ea replici iscusite. Deși sunt mușcătoare, eu le consider agreabile, deci reușesc și să o stimulez, și să o amuz. De nu ar fi așa m-ar beșteli. Aversiunea nu o poți ascunde mult timp, și dă o inspirație grupa mare, spui la reproșuri pe nerăsuflate, ca cei din zodia Vărsător când îi apucă pe ei amocul. Minte și ea de îngheață apele, că dimineață când ea pregetă să se scoale, el îi linge degetele cu limba lui aspră, și își împinge botul sub mâna ei ca să-l mângâie. Îmi toarnă gogoși de parcă eu m-aș fi născut ieri. Parcă ar fi plouat cu pinguini și m-am prelins și eu în casă pe lângă chederele de la termopane. O las în pace să creadă că m-a convins cu minciunile ei gogonate. Dacă dezlegi secretul ăsta ai șanse să trăiești ceva mai mult, și mai liniștit. Când fiică-mea Bianca, stăpâna lui de drept, îl aduce de la București la Constanța, și are niște gheare ca spinul undiței, și nu se mai cuprind nici ascunse de smocurile de păr dintre pernițe, și zgârie cumplit, argumenteză că a prelucrat-o mamă-sa ’’să nu i le tai că dacă pe drum cumva se pierde să aibă și el cu ce să se apere’’ Ce să se apere că nu mai e el combatant ca un cotoi adevărat, și-a pierdut ferocitatea și viclenia de-a lungul generațiilor, că de la natura crudă a trecut la confortul civilizației, și acum, colac peste pupăză, i s-a dus și testosteronul, e molâu molâu. Doarme blănosu’ uneori tolănit și cu picioarele răscăcărate în sus, de pare că așa l-a surprins încemenirea morții, ca pe ăia de i-a acoperit instantaneu și i-a copt așa înțepeniți cenușa încinsă a Vezuviului, și s-au păstrat până azi acolo sub stratul gros exact în poziții oarecum nefirești, cum i-a surprins acel moment fatidic. Am încercat și eu să trândăvesc cumva cu picioarele flexate în sus și îndepărtate așa ca el. Presupun că are o încredere oarbă în noi, ori e adevărat că mâța se consideră stăpâna supremă a locuinței și ceilalți locatari sunt tolerați de ea, căci pentru a putea să te relaxezi sau să te lași chiar furat de somn în asemenea poziție e necesar să ai sentimentul de a fi în siguranță absolută, adică cumva încuiat pe dinăuntru și între persoane de încredere sau aservite ție. În poziția aceea te simți a fi foarte ușor lezabil… și chiar lipsit de demnitate. Psihologii zic că unora dintre femei, deoarece bărbații le trag sub ei, această postură le pare cumva umilă, și de aici le-ar veni multe animozități vis-a-vis de sexul tare și dominant... Eu nu am fost de acord, măcar atât să fi făcut și eu pentru masculinitatea asta, mai nou nerecunoscută și chiar năpăstuită, dar i-am scos pinioanele, că făcea pipi peste tot pe unde credea că se cade să fie numai el tartor. Acum îl iau în balon: -Stai mă mai demn, ești și tu motan, ce, ți-ai schimbat orientarea sexuală?... -Daa, perversul! sare la mine nevastă-mea. -Igore, de ce nu i-ai zgâriat mă pe nenorociții aia de ți-au scos biluțele? Cum te mai dai tu dea dura după pisicuțe? Þi-au dat la coș ce aveai tu mai de preț!... Nevastă-mea, femeie în toată firea- adică deja mai cătrănită, mde, vârsta, zice destul de răutăcios: -Zi-i, Igor, mai bine i le-ar fi scos lui să se sature, obsedatul! Asta-i faza, noroc cu femeile alea mai ’’ușoare’’- care sunt pentru noi bărbații chiar pâinea lui Dumnezeu pe pământ, căci nu te poți relaxa în fapt cu vreo nevastă autointitulată normală că îți desoperă cusururi- că vorbești obscen, sau că ești obsedat, și orice ele nu prețuiesc le definesc ca înclinații perverse… Dacă ar fi după ele am muri de doruri… după chestii nefăcute. Uneori îl căinez: -Sărmanul de tine te-au făcut ăia fetiță! Ea zice: -Nu-i mai spune așa dragă că poate înțelege! Aiurea, vrăjeli de femei care ne-ar vrea pe toți masculii castrați. De atunci de când l-am castrat e de o curățenie îngerescă. E puțin corcit cu ceva bun că are o blană lungă maron înspicat cu neagru strălucitor pe coamă. Chiar pe burtă bate-n cafeniu, și coada lungă și stufoasă, cum o ține tot timpul în sus, din spate se vede cum e lată ca o pană. Se plimbă el cu aer autoritar dar cu mine nu îi merge. Pe unde îl prind îl răstorn și el se lasă femeiește doborât... Când stă cu burta-n sus în scoica vrunui fotoliu îi bag palma drept între picioarele dinapoi unde are o minune de mohair bej-gălbui, și îl râcâi și mi se cufundă degetele în puful delicat ca în făină. Îl scormonesc, îl clatin și îl târâi în lateral, el mă cuprinde cu ghearele, deschide botul și mă înșfacă dar strânge finuț căci altfel mi-ar străpunge pielea, și mă zgârie la fel de finuț. Uneori mă roade, dar așa gentil. Nu se lasă chiar în voia pornirilor, strânge cu dinții alintător, atent, precum noi la iubitele noastre locurile acelea dulci minunate… Finuț finuț, dar îmi apare antebrațul ca la ăia de nu mai au loc să își injecteze, cicatrici de la colți, și zgârieturi alandala de la gheare. Cojițele dau aspect de linii punctate dispuse în cruciș, curmeziș și strâmbe, arce de cerc, forme de strune rupte întoarse, scrijelituri ca cele primitive de pe statuia menhir neolitică din camera tezaurului a Muzeului de arheologie- Constanța. Se pot imagina pe antebrațul meu pești, oranți și semne runice, ca pe pereții bisericii scobite în creta dealului Tibișir din comuna Basarabi, unde a copilărit tatăl lui Băsescu, și unde strângeau săteni rădăcini de pir din urma plugului, și le făceau grămezi prin șoproane, și băgau iarna în sobă când afară bătea viscolu-n pereți. Păstrând proporțiile, ca și la ăia cu droguri, plăcerea cere sacrificii… Când țip nu mușca, pe moment nu mai mușcă, și eu ziceam că e deștept, dar reacționează absolut la fel dacă strig mușcă-mă. Și totuși este, căci cu ghearele nu are preferințe dar dinții caută loc gol, ca și ticăloșii de noi. Palmele noastre ne mai mulțumim să le plimbăm peste hainele mândrei dar gura, caută spuma pielii descoperite. Zici că e cățel, o simte pe ’’mamă-sa’’ de când calcă pe ștergătoare, și îi sare la propriu în întâmpinare, și i se agită primprejur. Se ridică pe labele din spate și se întinde pe ea ajungându-i până-n talie. -Uite-l ce seamănă cu puma aia desenată pe încălțările sport!... Zic așa, dar mă gândesc la mieii ăia jupuiți atârnați în cârlige prin halele de carne... Nu mai dau în vileag ce îmi vine așa. Se știe că nu e bine să fii prea relaxat... asta dă de gol pe bărbați că iau în derâdere veșnica urzeală a nevestelor de a-i cizela. Până ea își dă hainele jos el toarce țanțoș cu coada drept în sus făcând opturi prin picioarele ei. Se apleacă și îl ia ostentatooriu, cum joacă unii așa gros prin în sitcomuri. -Mă iubește mă puiu’ mic, mă iubeeește!... Odinioară eu eram personajul principal, și tot așa îmi vâjâia coada când îmi făceam rost de ’’tonă’’, unde să mă adăpostesc cu iubita, și pândeam pe vizor, și când îmi sosea, tăbăram pe ea din prag, să o ajut să se dezbrace... Acum mă apropii ca prin filme când uitându-și ura se împacă dintr-o dată în preajma suferinței, sau a morții, și se strâng în brațe ușurați pe la spitale, și uneori, ultimul, mai stingher, se întinde și el peste ceilalți deja îmbrățișați între ei. Eu corespund aceluia, ultimului, și eu pe acolo… dar tot merge, decât deloc. Când îl am în propriile mele mâini, o atrag precum magnetul lama, ea se apropie și pune mâna ei fină de femeie: -Uite aici îi pațe lui, tu îl măngâiezi prea tare!... are puriței băiatul?!... E mană cerească să se izmenească așa o nevastă trecută în partea rea a lui 40, abia sosită acasă sub povara unei zile istovitoare de birou. Un siplu motan contează foarte mult pentru binele comun, alungă dezbinarea și stinghereala, și întărește ce e mai bun și decât iubirea –prietenia și afecțiunea familială. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy