Biblioteca "V.A. Urechia" și Penitenciarul din Galați a organizat în data de 24 martie în cadrul bibliotecii o dublă lansare - volumul de debut "Din cioburi", autor Valeriu D.G. Barbu și revista Intervalul, a cărui redactor șef este autorul volumului.

La eveniment au luat parte o serie de invitați precum: Constantin Lămureanu, venit de la Constanța, editorul cărții tipărite de Editura „Neliniști metafizice“, profesorul Constantin Ardeleanu de la Catedra de Istorie a Universității „Dunărea de Jos“, Aurel Manole, directorul artistic al Centrului Cultural „Dunărea de Jos“, Radu Moțoc, secretar al Asociației "Pro Basarabia și Bucovina", Costin Croitoru, muzeograf la Muzeul de Istorie Galați, Lidia Popița Stoicescu, autoare de proză și versuri care a transmis și mesajul Preasfințitului Casian, Episcopul Dunării de Jos și Valeriu Þugui, comandantul penitenciarului gălățean (e posibil să mai lipsească anumite persoane - iertare!) Acestora li s-au alăturat membri diverselor situri literare din țară, precum și prieteni și apropiați ai autorului.

După ce moderatoarea acestui eveniment, Geanina Craciun a făcut prezentarea invitaților i s-a dat cuvântul dl. director al bibliotecii "V.A. Urechia", Ilie Zamfir, care a afirmat că acest eveniment e unul deosebit, e ceva ce nu s-a întâmplat până acum în bibliotecă, și că, urează tuturor un bun venit la această manifestare!

Purtătoarea de cuvânt (mie îmi place să-i spun moderatoarea) mulțumește în mod deosebit domnului Valeriu Þugui, directorul Penitenciarului Galați prin amabilitatea căruia se întâmplă să participăm astăzi la acest eveniment. Este de menționat faptul că este pentru prima dată când se face o lansare de carte în afară, de obicei aceste evenimente se întâmplă ,,cu ușile închise", acesta este sistemul, de data aceasta a fost mai multă înțelegere, drept pentru care i se mulțumește domnului comandant…

Pentru o desfășurarea cât mai aproape de realitate a evenimentelor, voi lăsa ca această lansare să curgă exact cum s-a întâmplat în biblioteca "V.A. Urechia"


Valeriu Þugui, comandantul Penitenciarului Galați

Buna ziua și bine ați venit în acest cadru la lansarea unei cărți, ceea ce nu se întâmplă în fiecare zi! Îmi exprim bucuria și emoția în fața acestui moment special pentru noi. Este prima dată când particip la o lansare de carte a unei persoane private de libertate, mai ales în afara penitenciarului și vreau să mulțumesc gazdelor și tuturor celor care au fost alături de noi și de autor pentru a putea realiza această lansare, care arată capacitățile de integrare a celor din penitenciare și efortul nostru de le fi mereu alături. Totodată are loc și lansarea unei reviste în care scriu persoane private de libertate, care au ca obiect atât legătura cu persoane private de libertate cât și a persoanelor care se ocupă de conducerea activităților din penitenciar. Răscruci existențiale ne-au marcat și ne vor marca traseul educațional și informațional. Iată de ce apariția revistei Intervalul, revistă ce se adresează în bună măsură persoanelor private de libertate din Penitenciarul Galați, vine să ofere prin multitudinea de subiecte abordate, informații despre viață și societate, consultanță educațională și profesională. Sper ca revista să fie un adevărat forum de dialog între persoanele private de libertate pe de-o parte, iar pe de alta, între aceștia și conducerea unității penitenciariste. Mulțumim tuturor invitaților pentru participare!


Sterian Vicol, redactorul Revistei Porto Franco, Galați

Este prima dată când particip la o asemenea manifestare, deja am frunzărit cartea lui Valeriu Barbu, este o carte a unui poet matur, nu o să întreb ce caută acolo, sau poate din această cauză a scris această carte nemaipomenită. Ce pot spune despre autor e că are o gândire romantică, desigur că au mai fost și alți scriitori și poeți la fel. Vreau doar să vă spun că sunt realmente emoționat pentru că poezia este un liant pentru ce au făcut oamenii dincolo de ei, de voința lor. Vreau să vă spun că în numărul viitor această carte va fi prezentată și vor apărea și unele poezii ce mi se par mie mai interesante.


Geanina Craciun – moderatoarea acțiunii

Noi am vrut să-l cunoaștem pe dl. Valeriu Barbu mai bine lăsând la o parte vremelnica lui petrecere în penitenciar și l-am rugat să ne scrie o autobiografie. Ne-a impresionat modul în care a scris și din care aș dori să citesc:

Din 30 Mai 1968, sunt mezinul unei cârciumărese, crescut la bunica, într-un târgușor de provincie, Bereștii Galațiului. Cezarina Berindei, învățătoarea care încă, este întâia, icoană. Copilăria mea în viile i.a.s.-ului, în livezile cu cireși, în pădurea cu stejari, pe valea Chinejei, la ,,căprioara’’, ,,moara dracilor’’, la cinema ,,Luceafărul’’, Casa de cultură Ion Creangă, condusă pe atunci de poetul și jurnalistul Ion Trif Pleșa, tanti bibliotecara, care nu mă lăsa să citesc Homer în clasa a V-a, Haloca de la casa pionerilor, care încerca să mă stăpânească în curiozitatea mea în ale electronicii, profu de fizică Cornel Vâlcu, acesta-mi tot repeta că-s ,,brânză bună în burduf de câine’’… gata, opresc aici înșiruirea nedreptățind memoria multor oameni din copilăria mea fericită. Îndrăgostit pe la unsprezece ani de Iulia, într-o vacanță la Buzău, apoi de sute de ori până ce Măriuca-mea-care mă așteaptă la Roma – mi-a pus astupuș inimii! Liceul gălățean mi-a pictat în inimă o altă icoană, profa de română Doina Sălișteanu. Mașinist la Navrom, lucrător la serviciul tehnic dintr-un compartiment de investiții de la o mină tânără pe atunci – din Petroșani, profii Mihai Barbu și Iuteș… acolo mi-am rupt ,,ața minții’’! Concursuri literare, apariții rare și nesemnificative în ziarele vremii; îndrăgostit de Ionica, odihnească-se-n pace, evenimentele 89-iste, tipograf la Galați, agent comercial, întreprinzător, ,,cei șapte ani în Tibetul meu – eterna Roma…’’, ,,din cioburi’’ iată-mă-s!…

Am reușit să dezamăgesc, începând cu mine, deseori, cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul, prin lungul șir de erori... Studiile mele, adică instruirea pe băncile școlii, au rămas undeva în urmă doar începute și multe motive-scuză am în acest sens, ba că s-a schimbat materia pentru admiterea la drept, ba că geologia nu-i de mine... ! Ori nesăbuința reușea să mă stăpânească magistral, fix în momentele cele mai decisive! Vis neîmplinit? Să devin ,,educator de grădiniță’’. Defecte ? Hm..., superficialitate, disipare, egoism, impulsivitate din categoria latră-și-nu-mușcă, un pic din toate defectele lumii! Calități? Curiozitatea, învățarea continuă despre sinceritate, toleranță, credință... Extrovertit, auto-ironic, mai mult bine-dispus decât mofluz; tristețea și frica, vin din bănuiala că Universul ar fi finit și că un dincolo de acesta n-am voie! Am învățat, probând rușinea, umilința interioară, dorul, neputințele, am învățat că minunile ni se întâmplă la tot pasul și de cele mai multe ori suntem chiori, căutând extraordinarul mult mai departe decât acesta este...că iertarea este una dintre aceste minuni. Nu mă mai tem de libertate, știu cum să pun preț sau nepreț! Unde, cui...ș.a.m.d-uri... ! Dorința mea cea mai puternică? În planul personal, să o duc pe Măriuca-mea în fața altarului. În plan și mai personal: să reușesc să repar ceea ce doar eu trebuie să repar apoi să pun bazele unei mișcări, unei școli spirituale: ,,Academia Iertării’’. Numele meu este Mulțumesc!

Notă : Vai căte am omis: marea, munții, istoria, muzica veche...câtă lume importantă...dar desigur aceasta este doar așa, pentru o părere despre mine-bună desigur... !!!


Florin Caragiu cel care a scris și a prefațat volumului "Din cioburi"

Poezia lui Valeriu Barbu este una de tip arborescent, mizând deopotrivă pe rememorare și percepție. Eul liric apare ca suspendat într-un loc de unde cu o anume detașare transpune poetic realitatea, cu nuanțele ei dramatice, pe alocuri dureroase. Este un câmp de așteptare totodată: „undeva mă așteaptă faptele”, spune poetul, și un spațiu al rodirii: „iubirea ține timpul în miezul ei/ și-n coajă teama, grija”.

Fervoarea asociațiilor și sinapselor pulsează de dorința unei regăsiri și în același timp a unei vieți noi, al unei expansiuni și cuceriri a lumii din locul iubirii și rugăciunii: „tăcerea mea e rugăciune/ nu-i pământul atât de mare/ pe cât mi-l închipuiam/ în noaptea aceasta” („Colindul închisorii”). Este un parcurs ce surprinde starea purității de copil ce are acces la taină: „în drumul meu/ am lăsat pâinea unui copil/ plângea așteptându-și mama/ privind în sus/ mai sus decât am putea privi noi/ oamenii mari”.

Poezia este „zbatere gemând sub literă”, pășire peste „muchii” și „drumuri colțuroase” ca o ultimă îndeletnicire până ce „dincolo/ voi ajunge cu inima șchiopătând”, întrebându-se imediat: „cine-mi va măsura unghiile sau urma/ după cățărarea pe muntele pe care suindu-l se scufundă”.

E interesant că tema trupului este legată de o „contemplare de aproape”, de „atingerea vieții” ce „încarcă sufletul de mirare de taine”, după cum mărturisește poetul. Inefabilul trupului este surprins cu o detașare plină de duioșie: „îmi port trupul pe brațe ca și cum ar fi al altuia”, spune el, și: „în dimineața aceasta/ la trezire/ în oglindă trupul meu/ era întruchiparea umilinței curate”.

Gândul circumstanțiază din diverse unghiuri dorința unui gest dus până la capăt: „voi păși în altă dimineață neatârnat de umbră/ de intenții/ de data aceasta voi duce gestul până la capăt/ și rugăciunea”. Este un capăt de unde se deschide în fond libertatea visată, un capăt imaginat ca un început fără sfârșit, în care „te iubesc” este semnul sau mărturia unui „eu intact”.

Pasajul spre această resuscitare este unul pe alocuri dureros, iar poezia are menirea de a dezvălui valențele tămăduitoare și morale ale cuvântului: „dă-mi mâna ta/ prin aceste șiruri de cuvinte”, spune poetul și: „răsucesc virgule în carnea verbului «a păsa»/ până dau de numele tău”.

Această renaștere e resimțită și ca o desprindere paradoxală de sine: „ar părea că toate acestea nu mie mi se întâmplă”, și: „m-am dus atât de departe de mine”, mărturisește poetul surprinzând o înstrăinare din care țâșnește ca un reflux poezia, cuvântul purtător al unui vector inefabil spre comuniune.

Autoironia dezvăluie cu luciditate insuficiența și fragilitatea propriei condiții, pentru care singurul cuvânt de sprijin este Cuvântul. „Voi smulge jalnica fereastră/ în locul rămas voi atârna la uscat neputințele”, spune poetul, însă tocmai din acest punct de ultimă rezistență al umilinței în care „lacrimile mustesc mirările” „mustirea cea nouă a ierburilor” din inima sa este închinată lui Dumnezeu.

Este adevărat că drumul este presărat de contraste, de „splendoare și balegă”, însă accesul în zona memoriei profunde apare drept „satul interzis celor care nu-s desculți”. Trupul și gestul său iconic devin în topologia poetică o înfășurătoare a chipului celuilalt, o punte între interioritate și exterioritate. „De azi vă voi înveli pe toți cu urechile mele/ și vă voi săruta cu ochii/ cu mâinile vă voi aduce flori și vin/ și voi spune poezie/ amin”.

Și totuși în acest culoar al lumii domnește încă o incompletitudine, o absență, un regim de separare, înregistrat de sensibilitatea poetului și transmutat în cuvânt: „jumătăți de copaci/ de frunze/ de iubită – de un ceas mâna mea-i soclul/ buctului ei din hârtie/ îi caut întregirea, surâsul ei deplin și aici/ cum este fix, încremenit/ la fel și lacrima, la fel și arsa-mi așteptare” („Reflux din fotografii”).

Conștiința poetului surprinde cu o nostalgie și tristețe lipsite de revoltă fulguranța trecerii, vanitatea zbaterilor mundane, îmbrățișând nebunia unui cuvânt ce se refuză instrumentalizării spre a se lăsa mișcat de imprevizibilul duhului.

Se manifestă tensiunea unei lupte cu împietrirea, o salvare în cuvânt a memoriei de adâncime spre întâlnirea mai vie cu celălalt: „Spune-mi, prietene drag,/ de ți-e apăsare numele meu (...) / voi prinde o anume distanță/ destul cât/ să respiri adirea dorinței/ să am iar un nume cum să mă strigi/ să mă chemi să împărțim răsăritul/ să nu ne găsească pe fiecare singuri înserarea”.

Nu este astfel vorba doar despre proiecție idealistă ci este implicată o dublă luciditate: a conștiinței vulnerabilității și insuficienței unei alcătuiri „din cioburi”, precum și a conștiinței unui glas din înalt.

Chemarea acestuia din urmă reface în chiar focul zbaterilor și crizelor vasul întreg al iubirii dumnezeiești care este omul: „Nu știu, ah, de aș ști cine, cum și de ce a spart oul mirării și iată-mă/ plângând pe dinăuntru, adun/ apusa splendoare din cioburi./ Nimeni nu-mi dădea vreun încotro măcar/ unde să-mi lipesc o latură, unde cealaltă și tot așa.../ o a doua oară?/ Nu, era ecoul sau ce a mai rămas/ din sunetul acela înalt”.


Maria Prochipiuc

Buna ziua și bine v-am găsit! Nu am gândit că voi vorbi într-o sală cu un public atât de mare, din această cauză iertate-mi fie emoțiile! Trebuie să vă mărturisesc ca a trebuit să mă acomodez cu trecerea de la proză la poezie, fiindcă acum două zile am participat la lansarea unei cărți de proză a scriitorului roșiorean Liviu Nanu a cărui carte a ajuns și la Valeriu Barbu cu dedicație din partea autorului. Iată-mă, azi aici, spunând, că m-am adunat din cioburi pentru a aduce cuvântul meu în fața dumneavoastră. Cuvântul meu, poate fi considerat o scrisoare intimă despre, cu și pentru omul Valeriu Barbu și poezia sa.

când ochiul vostru ridică literele acestea
sub ele stau alți ochi
și la rândul lor alții

o spirală sub fiecare literă
.....................................
mi-am procurat un manual de braille
am încercat și cu urechea aplecată pe foaie să-i aud pulsul
i-am pus chiar și termometrul

suflul meu se întoarce învins
.....................................
mă apropii de o ușă
pe muchia foii
odată prelins dincolo înotând în oceanul de ochi
nu voi ști să-i recunosc pe ai voștri

dacă vedeți litere rătăcind semănând a gene arse
ori planând departe scrijelind după-amiezile goale- vulturi flămânzi
să nu dați vina pe foaie
țineți minte


Nimic nu e întâmplător. Nici nu mai știu câte primăveri au trecut sau cine știe poate au fost mult mai multe ierni, am trecut de mai multe ori printr-un decembrie, decât printr-un sfârșit de toamnă, dar așa cum bine spune poetul, toate aceste parcă într-un anumit moment nici nu mai contează, fiindcă amintirile devin realități, sau corect este, că amintirile sunt aduse în realitate…

Intru în dialog direct și fără prea multe ocolișuri la ore târzii din noapte cu un anume poet ce își dorea să înțeleagă cuvântul mai presus de fire. Era un fel de filozofie a stărilor pe care le trăiești prin poezie, era un fel de a scoate din cuvânt tot ce îți poate da până îl lași fără vlagă…o fire melancolică, din când în când îmi spunea că Maria se supără că își petrece prea mult timp cu amanta lui – Poezia…și când era discuția mai palpitantă începea să delireze: mă încui în melancolie și înghit cheia, dorm îmbrăcat mă trezesc ghilotinat și mahmur /sictirit, mă prefac că mă doare-n 'prejur, nu mai e nimic nou, /răsturnați /norii se mișcă, prelingându-se pe deal, eu aștept așteptarea, fără vreun ideal.

Altă dată îmi spunea că nu mai poate sta, că Maria lui îl strigă și că nu-l înțelege, că el este întemnițat de cuvânt și că trebuie să se lepede de tot ce îi măcina interiorul, ea îl dorea doar pe el, era poate geloasă pe cea care i-l răpea de atâtea ori… uneori timpul trecea pe lângă noi, vorbeam ore în șir de starea poeziei… avea obiceiul să mulțumească pentru orice lucru, mereu spunea: "mulțumesc că exiști, tu ești poetul de care am imperioasă, blestemată nevoie, /fără tine precis m-aș sinucide, tu mă rănești, apoi îmi lingi așa de meticulos rănile!"

Îmi vorbea despre o despărțire ce urma să fie, să fi fost oare inuiția mai presus de înțelegerea noastră? Nu știu, dar cuvintele de atunci, sunt realitatea de azi: devorat de patimă, EU, divizat în bucăți mici de carne, de către speranțele învechite sub ochii mei, între timide riduri
și dat spre hrană aceleași patime …/pipăind toate meseriile de bărbat, fără să strălucesc singur /lumina nu izvorăște din oasele mele vremelnice, /îmi ține lanterna Tatăl /dezamăgit de încă un eșec și mă lasă în paza îngerilor de "second hand"!

O fire inventivă, când venea de la serviciu, pentru că drumul era lung, nu putea să-și piardă timpul, fiindcă știia el ceva, că e bine să-ți trăiești clipa cu intensitate, fiindcă următoarea nu-ți mai aparține, își punea laptopul pe brațe și începea să mângâie tastele. Da, următoarea clipă, câte clipe nu trec pe lângă noi, fără a le simți măcar, doar singurătatea ne face să înțelegem sensul timpului mai ales când în calea noastră apare câte o Golgotă: Poetul în flăcări violet-aurii, /urcă golgota lui, mâncându-și propria inimă mustind de dureroasă iubire de viață.

Poezia vorbea înaintea poetului, poate într-un fel îi pregătea calea…oare chiar așa să fi fost? Îmi închipui doar…cum brutalitatea timpului accelerează respirația nu mai există control, totul se derulează fără să înțelegi limbajul celor ce sunt în jurul tău, cuvintele nu mai au dulceața sensurilor, ticurile nervoase pun în mișcare mașinării cu zăngănit de fiare… dacă rememorezi poemele, crezi cu adevărat că acest om își cunoștea destul de bine destinul, era mereu pregătit de drum, doar că nu știa pe ce cale…

Ce faci tu poetule? Cum îți sunt nopțile…îmi închipui că acele figuri deformate ce par a fi oameni te privesc prin deschizătura ochiului fixat în ușă, așa cum leii își privesc prada în agonie…unii dintre ei sunt supravețuitorii timpului ce se vrea uitat…dar acum, acum, care timp ar fi?…ce spui? că din când în când îți auzi urletul disperat al sufletului, nu-i așa, că, acum visezi mai mult? …Visele îmi sunt beduini pe cămile bătrâne, /Nilul se scurge pe tâmple,
pe gât, pe piept, până la genunchi /și nimeni nu-l poate opri! /Devin transparent, aștept gemând/lichefierea anotimpului acesta gazos

Ficare cale are un scop, încearcă să privești și să înțelegi că toate au un sens, că totul vine din mâna celui ce ține în palmele sale cerul și pământul. Observi câți îngeri sunt în juru-ți? E un lucru extraordinar, nu crezi că toți aceștia sunt instrumentele lui Dumnezeu? Nu dau verdicte și nici sfaturi, te cunosc dincolo de cuvinte sau poate nu te știu deloc, poate poemele tale sunt o parte din tine, e de fapt sufletul tău așezat ca ofrandă… ce pot spune, e că, amanta, iubita ta poezia îți joacă uneori feste, încearcă să fii tu… încearcă să repeți în memorie cuvintele pentru a trezi în ele semnificația dorită… știu că totul e în nemișcare, chiar și timpul nu se mai scurge pe acele ceasornicului… nimic nu mai funcționează, scara valorilor capătă altă dimensiune…parcă și memoria îți joacă feste, te vede închis pentru totdeauna în zilele câte or mai fi… dar nu-i așa!

Poetule, nu lăsa să-ți pătrundă printre cuvinte ura, știu cotidianul e altul, nu privi nici la lumea ce se află între tine și Maria, încearcă să numeri din doi în doi și dacă poți fă multiplu de șaptezeci câte șapte. Prin ochiul acela vei descoperi necunoscutul, nu-ți fie frică nici de întâmplare, dar nici de frunzele grele ce își vor părăsi părinții pentru propria transfigurare… lumea iubește… iubește necondiționat, fă mereu pași spre ziua de mâine, va veni cineva să rispească pereții întru dezlegarea vremurilor… și totuși câtă lume poartă pe umeri umbra îngerilor… unde în altă parte decât spre tine… și Aici!

Îți amintești? Am întălnit undeva la margine de drum un om ce își dorea să se întoarcă acasa, dar avea un scop anume… ,,Să știi că la întoarcerea mea în România, unde voi sta doar o lună, am dorința de a revedea mănăstirile noastre, că prea mult timp au colindat ele printre doruri aici! Și la plecare voi lua cu mine "alt bagaj" față de prima dată!’’ Da, desigur aș spune și eu precum poetul care s-a pus pe versuială că mai vrea și altceva, tocmai se confesa unui amic:,,tu care mă știai că doar tai lemne, car apă și dau la pui, acum m-am pus și pe versuială!’’ …Amurgul de nu-i ăsta, vine altul negreșit /și apoi "tăticul" lor, un biet bătrân,/care-mi va da un brânci spre infinit /- în urma mea doar vorbele-mi rămân

Când îți spun toate acestea știu că te prinde dorul, dorul de prieteni, de Maria, dar poate cel mai mult îți este dor de locul acela din metrou unde îți așezai pe brațe jucăria și tastai la ea din preaplinul ființei tale. Mă întrebam uneori, de unde le mai scoate toate acestea, ce face el, e ca un fel de mașinărie a timpului ce tocă cuvintele mărunt, mărunt, dându-le diverse semne și însemne... cred că ai început să pictezi în culori stranii conturul icoanelor, doar ele știu adevărul din inma ta...fă tot ce simte sufletul tău că este bine, dar nu încerca să te pedepsești prin automutilare, știu, ai să-mi spui că așa simți tu să te revolți, nu, nu e revoltă, e doar disperare...lasă doar amintirile să-ți tatueze sufletul, scrie cât poți de mult...scrie la lumina zilei, dar scrie mai ales la lumina nopții... Scriu pe întuneric, /din ochi țâșnesc mii de cai negri lucioși și minusculi!

Nu te lua după golurile mohorâte de dincolo de ziduri, interiorul tău plăsmuiește cerul, nu încerca nici să te minți, privește dincolo de tine, urmărește-ți umbra ce poartă pe umeri speranța, nu, nu te mint, folosește mai adânc semnele de punctuație, fă din puncte trepte spre infinit, nu contează câte…semnele mirării lumii ce te-nconjoară să le lași la margine de rând… nu-i așa că mai miroase din când în când a bujori ca într-un rondel de mai? Privirea-ți se dilată spre colțul acela unde lumina încearcă să capete contur… nu mai ești tu, sau poate acesta este poetul?...În liniștea unei amiezi, în odaia mare /o pândeam pe Maria - /exasperarea-i ieși ca un abur albăstriu, ca o aură, /croșeta o învelitoare pentru tocul meu de creioane când / rupse tăcerea: "spune-mi, nu te-am întrebat niciodată, /tu visezi în rime noaptea? /tu mă vezi un vers /o metaforă /o literă?! /am prins-o de mână și i-am spus așa: /" Maria, tot acest timp am închis în tine femeia /și al naibii, nu știu unde am rătăcit cheia..."

Þinând în mână cartea lui Valeriu Barbu îmi vin în minte aceste cuvinte:din cioburi mi te-am clădit cuvânt și te-am găsit mirare!


Constantin Lămureanu-editorul volumului ,,din cioburi’’

O să încep printr-o poveste: într-o zi un pește zburător îi spune unui albatros, te urmăresc de mult, te invidiez, poți să plutești peste toată întinderea asta de ape, dacă vrei poți să zbori până la nori, până la soare. Eu, sărmanul de mine trebuie să stau aici între ape, nu pot decât să trec de pe un vârf de val pe celălat vârf de val. Te înșeli îi apune albatrosul, același lucru îl pot spune și eu despre tine, tu dacă vrei să te oprești poți, dacă vrei să te odihnești te oprești pe o piatră și te odihnești, eu nu am unde pe întinderea asta de ape, trebuie să dorm zburând, trebuie să mă odihnesc zburând și probabil voi muri zburând. Oceanul și cerul privindu-i le-a spus: drăguților, libertatea e în voi, găsiți-o!

Valeriu Barbu e singurul autor pe care l-am publicat fără să-l văd măcar o dată în viață. Mi-au fost de ajuns poeziile sale. Dincolo de poezia de excepție pe care o scrie Valeriu, el și-a găsit libertatea în poezie. Acum dacă vorbește editorul și scriitorul, dați voie să vorbească și sociologul. În cercetările sociologice pe care le-am făcut prin penitenciare, există un principiu între principiile fundamentale ale pedagogiei, care spune, că detenția trebuie să însemne nu numai ispășirea pedepsei, ci și redarea după sfârșitul pedepsei a persoanei cu trăsătura morală ce-a avut-o. Dacă Valeriu Barbu merită aprecierile poetice, dumneavoastră cei de la conducerea penitenciarului meritați toată considerația noastră pentru felul în care se desfășoară această activitate, felicitările noastre!

În 2005 mi-a murit un prieten, George Þărnea, poate cel mai bun prieten, i-am scos ultimul volum și pe 10 noiembrie 2005 am făcut primul spectacol la Teatrul Național, de aniversare, după care am plecat prin țară și i-am lansat volumul împreună cu alte două volume pe care le-am găsit în apartamentul lui. De la el am luat mai multe lucruri, în primul rând 35 de ani de prietenie, dormeam în același pat, el ziua, eu noaptea, purtam aceeași cămașă, eu ziua, el noaptea, viața ne-a pus în situația de a descoperi că de fapt gândim la fel și ne-a rămas niște mărunțișuri: o perie de haine, un burete cu silicon luat din Italia, o geantă din piele foarte bună cu care i-am cărat cărțile prin țară la lansări, o geantă diplomat, pe care nu o folosesc pentru că e jerpelită, dar îmi aduce aminte de el. În anii ’70 când mă ocupam de etnografie și băteam țara cu piciorul, dormind noaptea prin gări sau prin trenuri cu aparatul de fotografiat de gât, am scris o poezie care sună cam așa:

ce dacă iubesc ce dacă scriu versuri
ce dacă mi-i dat prin gări să adorm
ce dacă nu am haine eu am înțelesuri
cu-n top de hârtie și-un vârf de creion

Dragă Valeriu, am să te rog să primești de la mine stiloul lui George Þărnea și o călimară. Prima condiție este să le folosești cu folos și a doua condiție e dacă se termină cerneala din călimară să nu arunci sticla, ci să completezi cu cerneală din altă sticlă, iar cea de-a treia condiție este atunci când vei ajunge bătrân, și ți va fi suficient un vârf de creion, să le dea mai departe unui tânăr poet, care are mai multe de spus. Iar fiindcă astăzi e ajunul Bunei Vestiri îi doresc lui Valeriu o Bună Vestire către 2009!


Valeriu Barbu

Numele meu de astăzi este Mulțumesc! Vreau să mulțumesc domnului Constantin Lămureanu pentru încrederea acordată și pot spune că voi păstra cu pioșenie stiloul și călimara primite, și vă spun cu emoție că este cel mai frumos cadou primit în viața mea.

Mulțumesc mult directorului bibliotecii, dumnealui mă cunoaște din anii ’80 când îmi petreceam zilele în sălile de lectură, eram nelipsit și vă mulțumesc că ați asigurat acest cadru, pentru lansare.

Referitor la debut și la povestea care stă în spatele acestui volum de poezii, este de precizat că și înainte de a fi în penitenciar colaboram cu diverse site-uri literare. Sunt persoane care au făcut munca deosebită de a strânge toate poeziile pe care le trimiteam. Meritul de a trimte, la diverse cercuri literare, poeziile mele, aparțin acestor persoane. Cu timpul, am trimis o scrisoare și câteva texte domnului Constantin Lămureanu, de la revista «Neliniști Metafizice», care și-a dat acordul publicării acestui volum la editura pe care o conduce. Mulțumesc tuturor și sper ca, în scurt timp, să public cel de al doilea volum care se intitulează «Arlechinul cu fesul pe dos».


Geanina Craciun – moderatoarea acțiunii

După cum știți e o dublă lansare"Din cioburi"- versuri și "Intervalul"- revista. De fapt este o revistă a deținuților gălățeni a unor persoane care din întâmplare mai mică sau mai mare au ajuns acolo unde poate nu ne dorim cu toții să ajungem, dar care au reușit să alcătuiască un prim număr, numărul inaugural al revistei Intervalul. Chiar în motto se cheamă ,,Ieși la interval’’, dacă ați sta de vorbă cu ei v-ar explica mai bine ce înseamnă. Ieși la interval la raport, la domnul comandant, ieși la interval când îți spui părerea, ieși la interval și spune tu cine a făcut asta, ieși la interval cu tot ce ai de spus, că e de bine că e de rău e bine să spui, înainte de a acționa dacă e bine rău… Revista Intervalul e o revistă despre ei, cu ei și un dialog cu noi cei care ne gândim la integrarea lor, care asigurăm condițiile pentru o bună viețuire. Acum era de datoria mea să spun ce este Intervalul și vă vom oferi câte un exemplar celor ce sunteți aici, pentru că e o deosebită plăcere să vă facem martori la această lansare. Poate nu am fost atât pe cât am sperat, dar e o primă încercare și cred eu că ne-am adunat toate forțele pentru a fi azi aici. Dau cuvântul doamnei Elena Toma


Elena Toma

Constatasem ca Valeriu Dandeș Barbu lipsea de ceva timp de pe site-urile de literatură. Nu mica mi-a fost mirarea când Cristina Rusu mi-a comunicat să-l caut urgent pe Valeriu, care, se afla de cateva luni în penitenciarul din Galați. Fără multe întrebări, am scris un mail comandantului penitenciarului Galați în care solicitam aprobarea unei vizite, anunțând și pe site-uri că organizez excursie la penitenciarul din Galati.
Am parut hazlie, dar am reușit ! La data anunțată prin scrisoarea trimisa lui Valeriu, împreuna cu Al Trep și Liloo, eram la poarta penitenciarului. Valeriu m-a întâmpinat cu brațele deschise, i-am ascultat povestea și, fireste, i-am promis că îi voi fi alături în aflarea adevarului despre el și nu numai.

Am fost încântată să aflu că în luna martie 2008 urma să apară prima carte de poezii scrisă de Valeriu Barbu. Ca un bun organizator, si dorind să-i fac lui Valeriu o bucurie, mi-am imaginat că mai mulți colegi vor dori să-i fie alături, motiv pentru care, o data ce primisem botezul penitenciatului, mi-am permis să cer conducerii penitenciarului Galati permisiunea de a organiza lansarea de carte a colegului nostru.

Au urmat convorbiri cu purtatorul de cuvant Gianina Craciun, telefoane, invitații, emoții, dar ziua cea mare a venit și sunt tare încântată să revăd aici pe Codrina Verdeș, Georgeta Muscă Oană, Mariana Kabout, Maria Prochipiuc, Florin Caragiu, Alexandru Huppert, Florin Iulian, Florin Otrocol și nu numai, toți alături de Valeriu Barbu.


Lidia Popița Stoicescu, autoare de proză și versuri

În primul rând vreau să transmit din partea Preasfințitului Casian, episcopul Dunării de jos binecuvântarea Preasfinției Sale și regretul că nu a putut fi prezent la acest moment unic. Am citit poezia lui Valeriu, este un poet matur, iar versurile sale au consistență și putere de convingere. Vreau să vă spun un lucru important, dintre toți invitații, doar unul singur nu a fost anunțat - Maria, ea se află aici!
Poezia lui Valeriu Barbu are o organizare proprie, cuvintele au un anumit loc, uneori rupând efectele armonice. Toată admirația pentru poet și voi recita una dintre poeziile sale care mi-a plăcut cel mai mult:

îngerică, dragă,
mult amar și dezamăgire ai strâns, nu-i așa?
Ia, spune, de câte ori ai vomitat din cauza mea
câtă lehamite…
ar fi trebuit să mă fi tras de păr, să
mă fi plesnit peste ceafă
mai în toate cărările mele răsturnam pasul
asimetric, în erori, scuză-mă, îngerică scump,
du-i Domnului lacrima mea, spune-i
că aș vrea să mă întorc Acasă
Nu fi supărat… și încă - era să uit - ceva
spune-i, de-l vezi pe îngerul Mariei,
să-mi facă o favoare, să o păzească bine că
o iubesc, să știi…
ai grijă de tine să nu răcești, hai mai vorbim, pa…!


> Imagini de la lansare puteți viziona doar aici!