Neoanele începeau să clipească, băncile erau încremenite de așteptare. Trebuia să bordeze marginile lacului cu avioane de hîrtie. Tot avîntul elicilor se zburătăcea în frunzare nemișcate. Cerul de hîrtie se șifonase doar puțin, nu dădea semne de viață, nici un semn. Era tîrziu și departe de cînd așteptam. Lucrurile își schimbaseră ordinea și mă temeam că o să le pierd șirul din nou cu toate pragurile lor cu tot. Nu puteam să aștept mai mult. Era o logica să renunt încrîncenată ca un cui în parchet și trebuia să fac așa iar nu altfel. Șiroaiele de praf se scuturau pe terenul de fotbal și eu așteptam la umbra rău famatei clădiri. Îmi era ca o soră năpîrcă, ca un șarpe de plastic, ca un magnetofon uriaș înțepenit. Mă enerva și mă încrîncena inima pusă de mine la adăpost. Eram atît de singur în deșert și mai erau să vina și alții apoi. Îmi mai rămînea doar logica beciurilor, a subteranelor cu aspect familiar, brutalizat de paragină și nesomn. Mă culcam pe o prispă de asfalt încins și rămîneam acolo pîna se făcea seară, răcoare.