și așa mai departe
un cuvânt a călcat în materialul
proaspăt
al altui cuvânt
și s-au strivit unul pe altul


după ce termin copilul de zăpadă jucăm ascunsa el se-ascunde într-un om de zăpadă ochii mei sunt iarna frunze verzi și moarte sunt aripi în plase de fluturi pline de aripi care bat
eu nu credeam ca pot să mă ascund în tren lasă-ți papucii sub pat e trenul prin care alergi desculță cu o jucărie imensă în brațe e o singură stație trebuie să te uiți pe geamul lui n-o să vezi niciun chip dincolo de el de aia ai jucăria e momentul în care o sfâșii dupaia stabilești dacă momentul a însemnat ceva
voi nu știți ce trist e dincolo de geamul trenului călători care miros a votcă împinși în marile orașe cu nume ciudate
pensionare cu amintiri nepovestite colcăie în ele ca bulbucii mari din ceaiurile lor
vecinii mei mulțumiți cu puțin ca să suporte viața
cu obrajii tăi pot să-mi spăl eu obrajii nici sufletul tău nu poate purta cerul sufletul tău înnoată în zăpada noastră de cuvinte abia atinge fundul cu vârful picioarelor

dacă ne văd grădinarii ne împușcă
grădinarii mătură fața lumii de aripi așa trebuie să-și așeze fluturii în batiste și să-i numere de obicei înfășori în batistă ce e amar de exemplu un val subțire de lacrimi albe
văd pământul sub zăpadă văd că poate fi negru ud fierbinte moale noi suntem priponiți ca un mobilier greu ce-ar fi să ne mișcăm și să nu știm de ce cînd lucrurile se mișcă și nu știi de ce ți-e frică te-ascunzi și strigi cine-mi mișcă inima? cine-mi mișcă picioarele?
sufletul tău ca un înnotător cu brațele înainte învață cum se învârte inima ca o minge de baschet cum se aruncă și e prinsă în plasă apoi cum cade se aude cum cade

să nu te mai ascunzi în oameni oriunde încep oameni încep despărțiri om -ceasul cu douăzeci și patru de limbi care ard și se lovesc între ele- despărțire așa e. o despărțire trebuie să fie blândă și curată s-o înțeleagă toți să poată fi povestită celor care merg pe stradă din lipsă de povești
asta e zero o să fie despărțirea noastră rotundă întreagă asta e zero forma feței mele găurită mare de doi ochi verzi care vor prefera să orbească
sufletul tău e un înnotător care sare de pe trambulină știi unde te lovești în întrebarea pe care mi-o pui mereu cum face orice zeu repartiția în iad ia o rană și-o întreabă dac-o doare iar rana încă se roagă ajută-mă doamne să mă trezesc în altă lume


după ce s-a terminat copilul de zăpadă jucăm ascunsa singuri ca de obicei