E o noapte albă...În întuneric răsună ecoul unui glas disperat care cere ajutor de la timp.
Merge zgribulit cu aripile lăsate;îl înghit străzile; urmele abia vizibile rămînîndu-i pe zăpada moale tocmai căzută.Părul îi cade pe umeri însa din cauza fulgilor culoarea-i pare ștearsa și parcă poartă în el toată veșnicia timpului.Își frînge buzele;frigul a făcut ca un fir roșu să se prelingă pe bărbie și asa a și rămas.El nu a simțit.Ochii cenușii par mai triști ca niciodată, pleoapele cad obosite ca si cum cineva ar fi pus pe ele povara nefericirii,a tristeții,a eșecului…Hainele abia se mai țin pe el,iar pașii sunt mici de tot,picioarele refuzînd a-l mai servi.Cu ultimile puteri urca scara unui bloc.Respira greu,era vlăguit, frigul îi ințepa oasele cu acele sale.Privi in imensitatea orașului si ochii i se umplură de lacrimi.
Jos răsunau chiote de îndrăgostiți si clinchetele ambulante ale copiilor bucuroși de prima zăpadă.In urma lor trecu un copil singur si trist.Nu-l bucura zăpada?! Ba da,căci era doar un copil,dar asta era pentru el o luptă fără prea multi sorți de izbîndă.De cînd într-o iarnă, frigul i-a luat parinții și surioara,a încetat să mai creadă în minuni și în moș Crăciun.Își văzu toate visele ruinate.Incerca sa mai pastreze măcar cioburile lor,dar zadarnic.Ciobul în care se mai păstra o fotografie de familie îi încoltea sufletul;îl durea. Merse mai departe cu capul plecat rătăcit printre deziluzii.Era doar un copil… De ce și-a bătut joc destinul de el?!
Lacrimile i-au înghețat pe obraz;încerca să-și ridice aripile,îi era frig și vruse ca… însă la un moment dat a pierdut șirul gîndurilor.
-El e!El e!își zise cel de pe clădire,schițind un zîmbet ușor- o rază de speranța.

Iarăși acel copil trecu pe sub scara blocului.Nu avea unde sa doarmă și îi era foame.Mergea desculț prin zăpadă,mîinutele îi erau vinete cu toate ca le ascundea în buzunarele sparte ale unui sacou vechi. Ne mai știind ce să facă se așeză jos sub o fereastră și începu să scîncească încetișor;își prinse capul în mîini vrînd să-și încălzească urechiușele amorțite, dar numai le atinse și scoase un țipăt de durere,începînd să plîngă și mai tare.La un geam ieși un bărbat boțit și gras peste măsura cu nasul roșu din cauza vinului.
-Hei tu!N-ai altundeva unde să urli? Pleacă de aici! Mă auzi? Pleacă, nimeni n-are chef să-ți asculte scheunatul.
Copilul își ridică ochii înlăcrimați spre geam.
-Da,da,cu tine vorbesc,zise bărbatul pe un ton argățos și grosolan.
-Sunt al nimănui,nimeni nu mă iubește,nimeni n-are nevoie de mine... De ce,Doamne, m-am născut?!...se gîndi copilul.Se sculă de jos amorțit și încercă să facă cîțiva pași,dar căzu; vru să-l strige pe bărbat,dar acesta dispăruse.Statu înțepenit cîteva clipe apoi înțelese că dacă nu se va ridica va muri. Cu mare greu se sprijini de peretele rece și încet,încet începu să se miște.
-Stai,unde pleci?îi striga o femeie.El întoarse capul și văzu doi oameni ieșiți la ușă.
-Vino la noi, spuse bărbatul. Vrei?
Bărbatul înaintă spre el,îl luă în brațe și-l strînse tare la pieptul său.Femeia îi puse mîina pe frunte și-i zise bărbatului:
-Are febră,să-l ducem în casă.Ușa se închise și toți trei au dispărut în întunericul unei camere sărăcăcioase.

-Nu nici el nu e,își zise dezamăgit.
Ninsoarea se îndesise, aripile sale nu-i mai serveau la nimic; înghețase , simțea cum undeva în piept se crapă Totul. Un val de durere îl copleși.Desfăcu aripile, vîntul împingîndu-l de pe marginea clădirii;nu mai dorea sa le miște și cădea cu repeziciune în gol.Cind aproape ca aripile sale să atingă pămitul, bătu un vînt usor și-i aruncă particulele printre fulgii mari ce cădeau liniștit.

Era un destin căruia i-a fost hărăzit să își caute Omul ;era singur …în propriul timp. Urmele au dispărut sub zăpada albă și rece. Se așternuse tăcerea nopții.
Din susul străzii apăru un om trist și singur, mergea zgribulit cu capul aplecat,pletele albe căzîndu-i pe umeri.Era desculț și îi era frig…