A fost odată ca niciodată un om nici bogat, nici sărac, ca tot omul cinstit care trăiește din munca mâinilor sale harnice.
Avea o casă, ca multe altele din acel sat, cu două odăi de dormit și o tindă. Din tindă dădeai în târnaț, un târnaț mare, împodobit cu tot felul de flori care te îmbătau cu mirosul lor
Mai avea omul doi copii. Un băiat și o fată. Băiatul avea optsprezece ani, fata șaisprezece ani. Nevastă nu avea, murise la câteva zile după ce aduse pe lume fetița. De însurat, nu se mai însurase, de teamă să nu dea peste vreo femeie rea care să-i batjocorească copiii. Trudise singur, numai el știe cum, de-i făcuse mari. Acum erau mândria lui, mângâierea dalbelor plete.
Băiatul mergea cu el la munca câmpului, sau în altă parte, unde era nevoie de brațele lui vânjoase. Măriuca, așa o chema pe fată, rămânea acasă să îngrijească de gospodărie și să facă cele de trebuință pentru traiul de zi cu zi al omului.
Și era Măriuca o mândreață de fătucă ca o ruje îmbobocită. În gingășia sufletului ei își găsise loc o mare dragoste pentru flori. Umpluse tot târnațul cu flori. Ba își făcuse și o grădiniță în fața casei.
În fiecare dimineață primele raze de soare o găseau udând florile. Punea atâta dragoste în grija ei pentru flori, încât tatăl ei îi spuse într-o zi:
- Mai lasă, Măriucă, florile, că toată ziua stai cu nasul în ele și ne-om pomeni când îi fi de măritat că una din ele te fură și te duce în cea lume, de nu te mai vedem...
- Las'tată, nu mai vorbi de rău florile, că tu știi ce dragi îmi sunt.
- Bine, bine. Vezi de pune ceva de mâncare în corfiță, că noi plecăm la sapă în luncă, tu să grijești de casă până venim noi.
Fata le puse o bucată de mămăligă, două cepe, un bruș de brânză. Le înveli într-un ștergar de pânză, le dădu corfița și cei doi plecară.
Când se duse Măriuca să ude florile, văzu printre zecile de flori pe care le semănase în primăvară, o floare pe care ea nu o cunoștea. Nu semăna cu nici o floare dintre cele semănate. Avea o tulpină înaltă, cu frunze lunguiețe. Se uita fata și nu înțelegea cum răsărise acea floare, nesădită de ea. Din acel ceas Măriuca nu mai avu liniște. Pașii o purtau mereu spre floare, murmura ca pentru sine:
"Doamne, oare ce floare o mai fi și asta, de unde o fi apărut în grădina mea?"
Erau întrebări la care frământarea ei nu găsea răspuns.
Neputând să stea mai mult timp s-o privească, Măriuca se gândi s-o mute în târnaț. I-a ales un loc bun și a mutat-o.
Zilele treceau, floarea creștea. În curând s-a văzut un boboc lunguieț semănând cu frunzele de un verde pal. Apoi, treptat, a început să se albească. Măriuca ardea de nerăbdare să se deschidă bobocul, pentru a sorbi mirosul florii, căci, își zicea ea, o asemenea floare trebuie să aibe un miros deosebit.
În capătul târnațului era pus un pat cu așternut ca spuma laptelui. În nopțile de vară, frumoasa copilă dormea acolo legănată de răcoarea plăcută a nopții. De când își mutase floarea misterioasă, Măriuca adormea cu ochii la ea. Iar dimineața prima privire o arunca la ea.
Și iată că într-o dimineață, când deschise ochii, Măriuca văzu floarea înflorită. Se apropie de floare și atunci simți că răspândește un miros puternic, fin și curat.Măriuca uită de treabă tot privind și mirosind floarea, însă o trezi din visare glasul tatălui:
- Dar ce faci, fată, acolo, ai îmărmurit lângă flori?
- Uite, tată, ce floare frumoasă am și ce frumos miroase!
Se aplecă și tatăl și mirosi floarea.
- Dar să știi că miroase, nu glumă, cât toate florile la un loc. Acum lasă florile și hai la treabă.
Plecară fiecare la rostul lui. Seara s-au culcat fiecare la locul său.
Măriuca nu reușea să adoarmă. Abia într-un târziu adormi, învăluită în mirosul acelei flori.
Și iată că, după ce trecu de miezul nopții, floarea începu a se clătina ca în bătaia vântului. Apoi petalele îi căzură și din ea se înălță un tânăr de o neasemuită frumusețe, cu fața albă ca petalele de floare, cu părul auriu și ochii peruzea. Răspândea în jur mirosul florii din care se născuse.
Se apropie frumosul tânăr de copilă, o privi un timp cu ochi duioși, apoi o ridică încetișor în brațe și plecă cu ea. La poartă îi aștepta un cal alb înaripat.Tânărul încălecă cu gingașa-i povară și calul s-a înălțat cu ei în văzduh. Când zorile își arătau lumină, s-a oprit în fața unui palat măreț din aur și argint.
Tânărul o duse pe Măriuca într-o odaie minunat împodobită. O așeză pe pat, iar el îngenunche alături de ea.
După o clipă Măriuca deschise ochii, simți mirosul minunat al florii din târnaț și crezu că se află în patul ei.Își îndreptă privirea spre locul unde știa că trebuie să fie floarea. Și tot atunci a scos un țipăt ușor și sări ca arsă în sus. Privirea i se oprise asupra tânărului care se ridicase în picioare. O clipă Măriuca a rămas fără grai. Tânărul era de o frumusețe nepământeană.
- Cine ești și cum am ajuns aici? îl întrebă ea.
- Mă numesc Crin și sunt stăpânul acestui tărâm, adică tărâmul florilor. De mic copil am fost vrăjit de o zână rea ca să port înfățișarea unei flori. Trebuia să rămân așa până ce o fată cu suflet curat va iubi florile și pe mine în chip de floare, mai mult decât orice pe lume.La sorocul potrivit să aduc fata aceea în împărăția mea și ea să rămână de bună voie la mine. Un an de zile să stea închisă fără să vadă un alt chip decât al meu. De nu va face față întocmai , mă voi preface în floare, fără ca cineva să mă mai poată scăpa. Acum știi totul. Spune-mi dacă vrei să rămâi cu mine, sau te duc înapoi la casa ta?
Măriuca nu putea să spună nu. Când privea cu nesaț chipul frumos al tânărului, cum putea să trăiască departe de mirosul îmbătător care-i umplea inima de dragoste?
- Primesc cu dragă inimă să rămân alături de tine.
- Trebuie să te gândești bine înainte de a urma această cale. Dacă vei greși, voi fi pierdut pentru todeauna.
Spunând acestea, Crin se întristă adânc gândindu-se ce-l așteaptă dacă Măriuca va greși. Copilei i se topea inima văzând tristețea din privirea lui.
- Nu fii trist, nu-ți fie teamă, că nu voi greși. Voi fi fericită alături de tine.
- Dar fratele tău și tatăl tău te vor căuta. Vei rezista să nu le răspunzi când te vor chema?
- Voi rezista. Și la urmă, după ce vei scăpa, vom merge împreună și le vom povesti de ce m-am ascuns de ei.
Crin o îmbrățișe. Măriuca era tare fericită.
Zilele se scurgeau ca apa, una după alta. Nimeni nu-i căuta, nimeni nu le tulbura fericirea.
În acest timp fratele și tatăl ei erau tare nenorociți. Când s-au trezit dimineața și au văzut că nu-i întimpină nimeni, au început să, stige după Măriuca. Au strigat mereu, încoace și în colo, dar nici urmă de fată. Uitându-se în târnaț, au văzut că a dispărut și floarea cea albă.
- Ia te uită, a dispărut și floarea cea albă. Am spus eu că nu-i lucru curat cu dragostea ei mare pentru flori. Te pomenești că o fi vreun zmeu cu chip de floare și peste noapte a furat-o și a dus-o în cea lume.
Băiatul răspunse:
- Nu vine el zmeul, cu chip de floare, dacă vrea să fure o copilă. Eu zic să plec în căutarea ei, oi afla-o eu undeva...
- Ba eu, dragul tatii, zic să mai așteptăm câteva zile. La urmă, dacă om vedea că nu vine, te-i duce în lume s-o cauți.
Zilele treceau și Măriuca nu se mai întorcea. Cei doi se uscau de dorul ei. Când tatăl își pierduse nădejdea că vine Măriuca, s-a îndurat să se despartă și de băiatul lui și-ș zise;
- Du-te, dragul meu, să-ți cauți sora. Să ai grije pe unde umbli și ce faci, să nu rămân singur la bătrânețe.
Se pregăti băiatul de drum. Își puse mâncare în traistă, iar aceasta o agăță în bâtă, apoi, cu bâta pe umăr, își luă rămas-bun de la tată și plecă la drum.
A mers el multe zile și nopți, prin văi și prin munți, prin locuri umblate și neumblate de picior de om. În drumul lui întreba pe cine întâlnea de Măriuca, zicând că-i fată frumoasă, care iubește mult florile. Dar nimeni nu știa nimic de ea.
Mai erau trei zile și se împlinea anul de cănd dispăruse Măriuca. Flăcăul își pierduse nădejdea de a o mai găsi. Răzbit de sete, se aplecă peste marginea unei fântânii să apuce o ciutură. În acea clipă cineva îl împinse în fântână. Sărmanul flăcău, mai abucă să găndească că i-a sosit sfârșitul. Apoi nu mai simți nimic. Își pierduse cunoștința.
Când și-a venit în fire s-a văzut într-o odaie bogat împodobită. La căpătâiul lui sta o copilă de o neasemuită frumusețe. Flăcăul o privi o clipă în tăcere. Fata clipi din gene și lăsă ochii în jos. O întrebă cu glas moale:
- Cine ești și pe ce cale am ajuns aici? Îmi aduc aminte că am căzut într-o fântână de unde am vrut să beau apă.
- Te afli pe tărâmul florilor. Eu sunt o zână. Tocmai treceam pe lângă fântână și am văzut când ți-a dat brânci cel mai rău om de pe acest tărâm. El o ține închisă pe sora ta și-o chinuiește rău. Știa că ești în căutarea ei și te-a împins în fântână cu gândul să te piardă. Eu te-am salvat. Acum depinde numai de tine să-ți scapi sora.
Sărmanul flăcău nu avea de unde să știe că acea făptură minunată nu era așa cum se arătase lui. Era o hârcă de babă rea și urâtă. Luase înfățișarea unei copile nevinovate pentru a-l atrage de partea ei, pentru a-l pierde pe Crin. Acum, când el mai avea puțin timp până să rămână făptură omenească pentru todeauna, hârca dorea din răsputeri să-l împiedice. Ea dorea să rămână stăpână peste acel tărâm minunat. Tot ea era acel cineva, care-l împinse pe flăcău în fântână. Apoi îl salvase pentru a-i fi unealtă împotriva frumosului Crin. Neștiind care este adevărul, flăcăul privea cu ocii inimii, căci se îndrăgostise de frumusețea ei.
- Spune-mi, ce mai știi de sora mea?
- Știu că acel om o ține închisă și nu-i dă voie să vadă pe nimeni. După cum am auzit, mâine la prânz o va omorâ, minți hârca.
- Vai de mine! răspunse flăcăul. Nu voi ajunge la timp s-o salvez.
- Dacă asculți de mine, te pot ajuta!
- Ajută-mă, zână bună! Voi face tot ce-mi vei cere.
- Probabil sora ta nu va voi să te vadă, căci fiind sub vraja acelui om rău, nu vrea să vadă pe nimeni....
- Numai să ajung acolo, c-apoi Măriuca n-o putea ea să stea să nu mă vadă.
Hârca bătrână nu era sigură că Măriuca va vroi să-l vadă. mai era așa puțin timp și Crin era salvat...Ba mai știa ce mult îl iubește Măriuca pe Crin. În mintea babei se urzi un plan.
- Am să te duc eu în grădina palatului, pe unde se plimbă sora ta. Cănd o vei vedea, te prefaci că ești rănit și începi să te vaiți. Dacă sora ta te iubește, va veni la tine. Dcă nu, suntem pierduți cu toții...
- Nici o grijă, Măriuca va alerga fuga la mine, numai să ajung acolo.
Încălecară doi cai înaripați și porniră la drum. În scurt timp au ajuns în grădina palatului lui Crin. S-au ascuns în spatele unui tufiș, așteptând să iasă fata la plimbare. A trecut de amiază și Măriuca nu mai ieșea. Baba începuse a se înspăimânta, peste câteva ceasuri Crin scăpa de blestem și atunci va fi vai de pielea ei zbârcită...
Dar iat-o! Măriuca a ieșit din palat îmbrăcată ca o zână. Pe chip i se citea o mare fericire. Fratele ei rămase uimit zărind-o.
După câțva pași, Măriuca se întoarse cu fața spre palat și privi spre una din ferestre în cadrul căreia se vedea un flăcău de o neasemuită frumusețe. Măriuca îi făcu semn cu o batistă lui Crin, căci el era. Zîmbi și-i trimise un sărut cu vârful degetelor. Se vedea atâta fericire pe chipul celor doi, încât fratele fetei spuse:
- Eu nu știu ce să cred, dar mi se pare tare fericită sora mea. Omul acela e tare frumos și pare tare bun.
Baba se rățoi cu mânie.
- Păi sora ta se află sub vraja lui, de aceea pare fericită și el ți se pare frumos, dar în realitate e urât ca noaptea. Vezi ce faci, căci se apropie sora ta.
Măriuca mergea liniștită și fericită. Mai era doar un ceas și Crin va fi salvat...apoi vor pleca amândoi să-i vadă pe tatăl și fratele ei. Îi era dor de ei. Numai ea stie cum a stat un an întreg fără să-i vadă.
Când ea ajunse aproape de tufiș, flăcăul ieși din ascunzătoare. Măriuca nu-l văzu, mergea cu spatele, uitându-se către fereastra palatului. Crin la văzut pe flăcău și păli. Strigă la Măriuca:
- Iubita mea, vino repede înăuntru, mai avem un ceas și vom scăpa...
Măriuca se opri, neștiind de ce strigă Crin după ea. Apoi auzi glasul fratelui său:
- Măriucă, sora mea cea dragă, multă cale am bătut ca să te pot afla. Vino să fugim de aici!
Cănd îl auzi Măriuca era să leșine, ar fi alergat la el, dar se temea pentru Crin, care între timp ieșise afară și venea spre ea. Baba la văzut și-i șopti flăcăului:
- Vezi că vine vrăjitorul și ne omoară pe toți. Ia-ți sora și vino să fugim.
Atunci flăcăul se lăsă jos și începă să geamă amarnic:
- Vai de mine, am să mor pe meleaguri străine și sora mea nici nu se uită la mine.
Măriuca se întoarse și alergă la fratele ei. Degeaba a rugat-o Crin să aibe răbdare încă un ceas. Ea nu l-a ascultat. Când a ajuns lângă flăcău, el s-a ridicat și i-a zis, cu mâinile întinse ăpre ea:
- Vino, Măriucă, să fugim, nu sunt rănit, dar am vrut să te scap de vrăjitor.
Cănd auzi fata s-a făcut albă ca varul. S-a întors repede spre Crin, care ajunse la câțiva pași de ei și o privea pe Măriuca cu nespusă milă și tristețe, după care îi zise cu lacrimi în ochi:
- Dragă Măriucă, de ce nu mai ascultat? Mai era așa de puțin și apoi puteam pleca la ai tăi. Acum totul s-a sfârșit pentru mine. De acum înainte voi fi o floare nemuritoare, am să te văd mereu, dar nu-ți voi mai putea vorbi. Tu n-ai să mă mai vezi niciodată. Vino să te sărut pentru ultima oară.
Alergă Măriuca cu inima strânsă de durere, în brațele iubitului. Plângea în hohote.
- Crin, iubitule, iartă-mă. Nu mă părăsi, sau ia-mă cu tine.
El o măngâie cu gingășie:
- Te iert, Măriucă, dar ne vom despărți pentru todeauna. Baba cea rea a fost șireată. Acum va fi stăpână peste acest frumos tărâm.
Spunând acestea, o stânse puternic la piept. Apoi dispăru și în locul lui apăru floarea cea frumoasă pe care o îndrăgise fata.
În acel moment, din tufiș ieși baba în adevărata ei înfățișare. Fratele fetei rămase fără grai. Baba molfăi ceva din gură
- Vă mulțumesc că m-ați scăpat de cel mai aprig dușman al meu. Păcat de el că era bun și frămos, dacă mă voia de soție îl iertam. Tu copilă, era să-mi strici toate planurile. Dar am scăpat. Pentru că m-ați ajutat, vă las năframa asta să vă puteți întoarce pe tărâmul vostru.
Zicând acestea, se făcu nevăzută.
Măriuca plăngea amarnic și săruta floarea cea albă, care fremăta ușor la atingerea ei. Fratele său plângea și el. Îi părea rău că s-a lăsat păcălit de zâna babă. Își mângăia sora, chemând-o:
- Măriuca, sora mea, nu mai plânge. Numai eu sunt de vină.Eu am stricat totul.
Măriuca îi răspunse printre suspine:
- Eram așa de fericită! Crin era soțul meu, era așa de bun și de frumos! Peste un ceas scăpa de blestem. Acum totul s-a sfârșit, dar eu nu voi putea trăi fără el.
Măriuca îngenunche lângă floare, o cuprinse în brațe și, plângănd, se rugă:
- Crin, iubitule, ia-mă cu tine!
Pătruns de durerea ei, Crin lăcrimă. Din cupa lui frumoasă, se rostogoliră două lacrimi pe care Măriuca le sorbi. Apoi se prăvăli jos.
Flăcăul plângea în hohote. Sufletul lui era sfâșiat de durere. Rregreta amarnic că ascultase de babă. O ridică pe Măriuca cu floare cu tot și se urcă pe năframa lăsată de babă. Își exprimă dorința de a ajunge la tatăl său. Cât ai clipi din palme s-au aflat în fața casei părintești.
Tatăl lor îmbătrânise parcă, așteptând. Când o văzu pe Măriuca moartă se cutremură de durere.
- Spune-mi, băiete, ce s-a întâmplat cu Măriuca?
El îi povesti totul, apoi săpară o groapă și o îngropară. La capul i-au pus floarea de crin. Iar ei au rămas nemăngâiați tot restul vieți.
Floarea de crin trăiește, ne îmbată și azi cu mirosul ei delicat.
LM