Străzile erau eliberate de oamenii retrași din calea arșiței. În apartamente răsunau doar sunetele înfundate care anunțau masa de prînz. Ieșită la vedere din orbitele blocului, Maria privea dincolo de geamul balconului. Pentru că nu avea de gînd să rămînă cu ochii pe cer, în ascunzătoarea ei obișnuită, a luat din mormanul din fața ei o păpușă. Aceasta stătea cu fața lipită de geam și era îmbrăcată doar cu niște chiloței rupți chiar pe cusătură. Cu toate că Maria nu-și amintea să-i fi spălat vreodată.
A intrat cu păpușa în camera ei, cu tot cu o pînză de păianjen, și a lăsat-o pe un scrin. Pe celălalt perete este o oglindă mare ovală. Se așează în fața ei, se găsește frumoasă și se apucă să se pieptene cu o ușoară tristețe. În spatele ei păpușa îi face cu ochiul în oglindă.
Zâmbetul i se ofilește pe loc și se întinde pe sofa. Păpușa se smulge de pe mobilă, se aruncă în oglinda care se clatină puțin și se întunecă ceva mai mult de parcă o briză ușoară ar fi așternut un strat subțire de cenușă pe suprafața ei. După o vreme, pîcla începe să se șteargă și oglinda își arată din nou fața luminoasă. În tot acest timp Maria era pierdută pentru lume.
În cealaltă camera a apartamentului, într-o tihnă văratică se servește felul doi: piure de cartofi cu friptură și în nările tuturor, în special ale invitatilor, persistă mirosul de gogoșari murați. Mama stă în capul mesei și reflectă ca adult și ca femeie despre absența Mariei la masă.

*
*
Dupa ce închise ochii, Maria văzu camera ei goală, nu mai era nici patul, numai niște pereți insalubri invadați de mucegai și de o țesătură vegetală. Nu mai era nici ușa: o cameră din care nu se poate ieși. Într-o tihnă vegetală plantele acaparau spațiul sumbru și tot mai îngust. În zadar își încorda ea toate puterile mintii, încercînd să vadă deasupra etajelor suprapuse, cerul. Toate aceste vieți care nu se întîlnesc, separate de un plafon de beton s-au întors împotriva ei. Apăsarea lor venea ca o avalanșă, prăbușindu-se asupra ei. Trebuia să admită că apele se închid deja deasupra ei. În această beznă chiar și speranța trebuie să se stingă.
*
Firele de păianjen se vedeau pentru că erau acoperite de rouă dar Maria nu a avut timp să se gîndească mai departe, privirea îi era captivată de picioarele subțiri ale păianjenului care o legăna și îi țesea totodată capcana. Atunci cînd țipătul i s-a oprit în gîtlej ca un vînt rece spre înghețat s-a gîndit că umezeala vine de la o cascadă. În imaginația ei stătea suspendată în fața cascadei care se menține egală cu sine însăși lustruind buza aceea argintie, care ține totul în suspensie. Atunci cînd frisonul cascadei a început să o plictisească a căzut în apă, o apă care o dă mai departe peste coturi, peste pietrele care nu o ating numai din pudoare. Se agață totuși de un bolovan mare și se urcă pe el ca să admire priveliștea. Era într-o vale între doi pereți de stîncă urîți și ciuruiți de ploi. Erau ca doua cranii care se holbează unul la altul cu ură, neîmblânzite. Printre fălcile lor împietrite un pârâu bolborosea ceva încetișor, ca să nu fie auzit. Uneori pleca însă urechea și auzea:
-Clara, Clara, o strigau apele, sau în alte feluri. Le privea încrezătoare. Ele bolboroseau cuvinte nebune care o făceau să râdă și să se întristeze apoi de o asemenea companie.
Astfel contempla stîncile acelea, crisparea față în față a pereților de cremene între care doar un clipocit înfundat îți aducea aminte de un limbaj posibil. Nu era destul de clar ce căuta acolo dar regretele o urmăriseră și aici ca niște servitori credincioși. A renunțat să mai creadă în lumea aceasta care a redevenit lumea cealaltă. Atunci Maria s-a întors în camera din care nu se poate ieși. Plantele continuau să crească luxuriant cu rădăcinile înfipte în igrasia și mucegaiul de pe pereți.
Astfel s-a trezit la viață o parte din ea pentru că cealaltă privea încă apa scurgîndu-se în prăpastie. Și va mai face asta încă o vreme pentru că o liniștește.