Cel mai enigmatic scriitor din toate vremurile a fost, desigur, Isus. Evanghelia ni-l arată o singură dată scriind ceva, și atunci nu pe hîrtie, ci, cu un bețișor, în țărînă, în cursul uimitoarei scene a femeii prinse în adulter. Nu vom ști niciodată ce a scris el acolo, sau dacă măcar scria ceva ori doar desena. Trebuie să fi fost însă un lucru important, căci Isus era atît de absorbit, aplecat asupra acelor pieritoare semne, încît iudeii au trebuit să-l întrebe de mai multe ori ce trebuie făcut cu femeia înainte ca el să le dea acel răspuns de neuitat: „Cine dintre voi e fără păcat să arunce primul cu piatra." Cei mai mulți iudei știau carte și, pe de altă parte, noul învățător era extrem de important pentru ei. De ce nici unul nu a citit cele scrise în fața lui? De ce imensele biblioteci ale Apusului stau pe umerii a doi oameni care n-au lăsat scrieri în urma lor, So-crate și Isus? Care e deosebirea dintre înțelepciunea care nu scrie și inteligența care umple biblioteci pentru sau contra înțelepciunii? Chiar dacă n-a lăsat cărți, Isus, să nu uităm, a trăit pe o carte enormă, cuprinzînd epopeea unui popor, psalmii lui, cîntarea dragostei lui și, prin Iov, a disperării lui. Omul din Nazaret a vrut să fie indexul acelei cărți și încununarea ei. Scena iertării femeii căzute-n păcat mi se pare parabola centrală a Evangheliei, iar scrisul rămas în țărînă — cea mai frumoasă operă a umanității și, poate, definiția ei.