Un cocoș era foarte arătos de felul lui – mereu îl vedeai pășind țanțoș prin ogradă, înfoiat în pene și fudul nevoie mare. Găinile îl adorau și alergau cu cârdul din urma lui, iar când îl vedeau venind spre ele galeș, cotcodăcind tandru, cu o aripă lăsată în jos – pe loc li se muiau picioarele! Stăpânii iarăși, văzându-l atât de frumos și vrednic la trebile sale, îl admirau peste măsură. Așa că, de câte ori le era dor de o zeamă sau o răcitură de cocoș, îl tot ocoleau, luând altul mai puțin arătos.

Într-o zi cocoșul o auzi pe stăpână lăudând unei vecine zeama, pe o făcu dintr-un confrate al lui. Și … prinse a-l roade invidia. Nu putea să uite nicidecum, că un altul a fost mai bun decât el măcar pentru o treabă. Atunci, prinse a se fandosi printre găini, zicându-le: “O zeamă bună din amărâtul acela?! Ba bine că nu! Să vedeți ce zeamă ar ieși din mine! Dar știu că stăpânii mă iubesc prea mult, ca să mă sacrifice!” Găinile, proaste, au început să cotcodăcească cu admirație, lăudând zeama, pe care ar îndulci-o iubitul lor. Au ridicat o asemenea zarvă, că a aflat toată mahalaua despre calitățile excepționale ale cocoșului orgolios. Stăpânii aflară și ei pătărania, de aceea când le trebui o orătanie pentru zeamă, nu au rezistat ispitei și l-au tăiat.


Morala: Nu încerca dragostea mai marilor tăi – s-ar putea întâmpla să le placă mai mult zeama!