Am auzit de-atîtea ori în ultima vreme că tineretul nu mai citește, că o generație de mici sălbatici — noii barbari ai televiziunii prin cablu, ai jocurilor pe computer și-ai Internetului — e pe cale să ia puterea și să răstoarne cu susu-n jos lumea cea veche a lui Gutenberg. „Ce-o fi-n capul lui? Are pereți întregi de bibliotecă în casă și nu pune mîna pe-o carte cu lunile!", auzi cîte-o mamă (intelectuală), dezolată că nu-și mai poate înțelege copilul. Mulți le fac celor mici program de lectură, le stivuiesc cărțile „esențiale" pe noptieră, doar-doar s-or dedulci la „zăbava cea dulce", vorba cronicarului, a cititului. Rezultatul, firește, e de cele mai multe ori inversul celui scontat. La școală se vorbește tot mai mult de „strategii" pedagogice, de proiecte pentru deschiderea apetitului pentru lectură a celor mici (sau mai mari). Dar, prin cine știe ce perversiune ciudată, tocmai această insistență pe „deschiderea apetitului" pare să întărească blazarea elevilor, care se feresc, de regulă, de o carte cu atît mai mult cu cît profesorul îi scoate-n evidență calitățile, presupusa sau reala „măiestrie artistică". „Domnu' Cărtărescu, ascul-tați-mă pe mine, mai bune erau manualele alea cu Eugen Barbu, D.R. Popescu și Fănuș Neagu", îmi spunea deunăzi un profesor de română de la un liceu bucureș-tean unde am fost invitat. „Fiindcă dacă ești într-un manual, poți fi sigur că nu te mai citește nimeni. Ce să căutați dumneavoastră, optzeciștii, în manuale? Cum să analizezi în fața copiilor o poezie de Iaru fără s-o omori definitiv? Dac-aș fi în locul dumneavoastră, m-aș ruga de ministra învățămîntului să-și termine mai repede restaurația începută, să vă dea afară pe toți din cărțile de școală, ba chiar să vă interzică de tot! Să vedeți atunci ce v-ar mai citi puștii pe sub bănci!"
Dar mă tem că nici atunci puștii nu ne-ar citi. E adevărat, de fapt, că ei nu mai citesc. Dar în același timp plîn-gerile noastre mi se par ipocrite, pentru că adevărul adevărat este că nici noi nu mai citim. Așa e, am citit în iepoca de tristă amintire. Altceva, ce să fi făcut? Cărțile erau ieftine și bune (căci nu găseai nicăieri romane populare, ci doar capodopere), televizor nu, filme nu, alte distracții nici atît. Decît să mori de plictiseală, mai bine citeai „Război și pace". Și-n felul acesta populația nefericitei noastre țări s-a culturalizat fără măcar s-o știe. E drept, „Crimă și pedeapsă" era luată drept roman polițist, iar în „Răscoala" cartea se deschidea singură la anumite pagini ce țineau loc de „Playboy" sau „Hustler". Rîdeam cu Bul-gakov și plîngeam cu Flaubert. linerii din generația mea au citit în anii '70 și '80 absolut aceleași cărți și au văzut absolut aceleași filme. Așa încît, pe lîngă uniforma de liceu rărită-n coate am purtat - și-o mai purtăm și azi ca pe-o haină de război acoperită de glorie - o uniformă culturală: cultura mare, „tot ce s-a spus și s-a scris mai valoros de-a lungul mileniilor"...
Astăzi cultura în această accepție e concurată puternic (și, aș spune eu, neloial) de valul distrugător de cultură „populară", cultura străzii, a divertismentului, a modei, a publicității, care a creat în jurul nostru un mediu, pur și simplu, neprielnic lecturii. Cînd merge televizorul nu poți citi. Ochii-ți alunecă fără să vrei de pe pagină pe ecran. Nu mai citim cu adevărat, nu doar copiii noștri, ci și noi. Nu avem timp, nu avem starea de spirit necesară (căci lectura e aristocratică, presupune o viață oțioasă), nu avem, trebuie s-o recunoaștem, destui bani pentru cărți. Chiar cînd facem eforturi eroice ca să ne rezervăm, seara tîrziu, o oră pentru lectură — unde sînt vremurile cînd citeam chiar și șapte-opt ore pe zi? — ne pomenim că după cinci minute ni se-nchid ochii și ne cade cartea din mînă. Oare nu mai sînt cărțile de azi destul de interesante? Aș spune că, dimpotrivă, noi nu mai sîntem destul de interesanți pentru ele. Viața modernă ne-a aplatizat, de fapt ne-a prostit, ca să spunem lucrurilor pe nume. Ne pomenim că nu ne mai interesează, la recitire, cărți pe care odată le-am iubit din tot sufletul. Că nu ne mai atinge nimic din gingășia și forța marilor autori, care cînd-va ne zbîrleau părul pe brațe de emoție. Scriitorii de azi își blesteamă zilele și se dau peste cap ca să mai smulgă fie și palide aplauze, exagerează cu violența, cu obscenitatea, cu subiectele contorsionate și imposibile, doar-doar or pune capăt căscatului imens al unui public sastisit. Nu-și dau seama că nu ei sînt de vină, că degeaba scriu pagini care ar muia și pietrele, degeaba dezlănțuie o imaginație demiurgică, degeaba descriu crime și incesturi care ar cutremura zeii, căci au de-a face cu cititori care aud, placizi, la știrile din fiecare seară grozăvii cu mult mai mari și citesc în cotidiane fapte cu mult mai improbabile. Cu cititori care umblă după ei cu liste nesfîrșite ale problemelor ce trebuie rezolvate, care au capul plin de alergătura zilnică, absurdă dar absolut necesară. Cine să-ți citească romanul cu care ai vrut să zgudui universul sau doar să storci lacrima unei vînzătoare? Citește-ți-l singur, căci pînă și intelectualii au trei-patru slujbe din care abia-și țin zilele și care nu le lasă timp nici de somn, darmite de citit. Ajunși acasă se aruncă-n fotoliu și, fiindcă literalmente nu mai sînt în stare de nimic altceva, se apucă să „zăpăie" programele de televiziune uitîndu-se placid, cu mintea goală, cîte trei minute pe fiecare.
Puștii măcar nu știu ce pierd. Mozart n-a compus nimic pentru ei și Leonardo n-a pictat pentru ei, și Dante
nu și-a scris „Infernul" pentru ei niciodată. Dacă n-ar exista luna și stelele pe cer, ni s-ar părea într-adevăr firesc să fie cerul nopții negru. Dar pentru noi, pentru care odată stelele ardeau din răsputeri, e uneori insuportabil de trist.