O dată, pictorul Hokusai a spus: „Am început să pictez la vîrsta de patruzeci de ani. La cincizeci îmi terminasem ucenicia. La șaizeci, îmi înțelesesem arta. La șaptezeci am atins maturitatea. Acum, la optzeci de ani, sînt printre pictorii cei mai cunoscuți. La nouăzeci, voi fi cel dintîi. Și dacă mi se va da să trăiesc pînă la o sută de ani, voi ajunge desăvîrșit."
Fericite epoci în care înaintarea în vîrstă era sinonimă cu acumularea de cunoaștere și de înțelepciune. Și-n care, la rîndul lor, cunoașterea și înțelepciunea erau echivalentul excelenței artistice. Astăzi, cînd sîntem cu toții celebri timp de un sfert de oră, după expresia lui Andy Warhol, este foarte greu de închipuit o astfel de progresie netulburată în arcanele artei. Cei mai mulți dintre noi abia dacă apucăm să dăm primul „șvung", al tinereții sclipitoare prin ea însăși, devreme și din ce în ce mai devreme. E vîrsta la care ne credem geniali și imbatabili și-n care ne-nchipuim că vom rămîne astfelforever, că vom scrie mereu la fel de tare, orice-ar fi, că nu ne vom trăda niciodată ideile nonconformiste din junețe. Habar n-avem atunci cît de mult te uzează viața, nu știm că la prima spaimă legată de disfuncții corporale se termină cu ideea ta de invulnerabilitate, că primul eșec și prima nedreptate suferite îți erodează credința în tine. Scrii „în draci", ge-nialoid, iresponsabil, ai da foc lumii pentru un joc de cuvinte, ai distruge vieți pentru un calambur (căci „o, ini-
mă, ce-nseamnă mări de sînge..."). Poeții mai bătrîni — cei de peste treizeci de ani sînt Matusalemi pentru tine — ți se par niște mîrțoage demodate, bune de trimis la grajd, jcăci ai venit tu, cel mai recent și prin urmare cel mai bun. Indiferent cum scrii atunci, genial sau imbecil (căci din păcate tinerețea îți dă automat enorme avantaje, dar nu și talent), trebuie să știi că nu vei mai avea nici-cînd aceeași pasiune, același orgoliu, același curaj în fața paginii de hîrtie.
Căci vremea trece, trece chiar și peste tine. Din zece ca-re-ați pornit împreună rămîne unul singur, dacă rămîne. Spre stupoarea ta, apar alții și mai tineri decît tine, care deja vor să te-nlăture, deși nu ai nici treizeci de ani. Nu poți polemiza cu ei, căci timpul e de partea lor. Ce să le spui? Tu ți-ai dat măsura: o cărticică. Ei n-au publicat deocamdată nimic și de aceea sînt invulnerabili: ar putea face orice, totul. Ei pot ataca broșura ta; tu nu le poți ataca virtualitatea.
Atunci, dacă ești cel ales, acel unul care rămîne, va trebui să te schimbi, căci publicul tău îmbătrânește o dată cu tine. La fel cum, de la o vîrstă, nu mai poți fi iresponsabil în viață (fiindcă încep să depindă de tine alte vieți), vei simți chinuitor cum, vrînd-nevrînd, te părăsește și iresponsabilitatea poeziei, așa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei începe să simți tot mai acut scurtimea vieții, urgența lucrurilor care trebuie spuse, vei simți, în locul levitației adolescentine, presiunea culturală din spatele tău. Chiar dîndu-te peste cap va fi cu neputință să rămîi poetul tînăr și exuberant de altădată. Chiar al-coolizîndu-te, chiar făcîndu-ți viața praf și pulbere. Căci lumea democratică — încă Platon o știa foarte bine — a fost mereu o lume a tinerilor, a lipsei de memorie, în care poezia este echivalentul exact al tinereții. Să fii poet bătrîn era acceptabil, poate chiar inevitabil, în vremea druizilor sau a lui Hokusai. Astăzi este doar o tristă neînțelegere. Și, după cum publicul nu te mai urmează de la un timp
(pentru că tot ce-ai inventat tu cu douăzeci ani în urmă a devenit acum normă și pare vetust și plicticos), nu te mai urmează nici propria ta minte. Jongleriile verbale nu te mai distrează, cărțile încep să-ți pară fade. Nu te poți umfla la nesfîrșit. Ajungi să-ți umpli conturul și de-atunci încolo trebuie să te repeți, să te schimbi sau să taci. Dacă nu-ți poți găsi foarte repede un alt domeniu în care să poți merge mai departe fără să scazi nivelul, nu-ți rămîne decît gestul fotbalistului la treizeci de ani sau al gimnastei la optsprezece: retragerea. Urmează ani de amărăciune și uitare, în care-ți mai răsfoiești uneori vechile pagini, vechile cronici în care erai numit „o promisiune a literaturii de azi". Tu știi că ai realizat ce-ai promis, dar oamenii cărora le-ai promis s-au dus și-au luat și promisiunea ta cu ei: „Bizoni nu mai sînt / Și cei ce-au mai văzut bizoni nu mai sînt..." Rămîne poate, de pe urma nebuniei tale, o carte frumoasă, pierdută între alte mii de cărți frumoase, ca sfărîmăturile de cochilii la malul mării.
Dar ce se-ntîmplă dacă nu ești cel ales, dacă ai fost o promisiune care nu s-a confirmat? Cel mai bine pentru tine este să nu-ți dai seama niciodată de asta. E situația comună. în afară de cîțiva autori atît de mari încît să-și permită s-o spună (Faulkner: „Noi toți am ratat..."), nu vei auzi niciodată pe cineva, fie și pe ratatul cel mai evident, care să-și recunoască eșecul. Se va vedea o dată, vei auzi, cît de importantă a fost cărticica publicată de el în junețe, după care n-a mai scris nimic douăzeci de ani, sau a scris încă douăzeci de cărți pe care nu le-a mai citit nimeni, în literatură toată lumea poate să spere pînă la capăt. Dacă ești săritor în înălțime, nu-ți va contesta nimeni rezultatul concretizat în cifre exacte. însă dacă ești scriitor vei fi întotdeauna contestat, cu atît mai contestat cu cît vei fi mai bun. Performanța ta, uimitoare pentru unii, va fi ridicolă pentru alții. Toți mediocrii speră să dea pînă la urmă, totuși, prin cine știe ce minune, o carte mare, fie Și la 70, 80 sau 90 de ani. Dar trecerea timpului duce cu sine și puterea, și credința, și speranțele tale.
Un lucru e sigur: pentru literatură, așa cum o-nțele-gem (sau n-o-nțelegem) azi, tinerețea este vîrsta de aur. Ea trebuie „înșfăcată", cum spuneau latinii, atîta vreme cît se mai poate. Nimeni nu-ți va mai reda anii pierduți în tinerețe. Nici o justificare nu va fi valabilă, oricît de nobilă și de omenească. Ai scris sau n-ai scris. Ai înșfăcat vremea ta sau ai lăsat-o să-ți curgă printre degete. De-a-ceea, într-un fel, n-ar trebui să ne supere excesele, aroganța, suficiența, agresivitatea tinerilor poeți. Sînt dîrdo-rile artei, prin care am trecut cu toții. Grav este să rămîi așa pînă la capăt, crezînd că-ți rămîi astfel fidel ție însuți, în realitate, fiecare vîrstă are lumea ei, decența ei, poate chiar și arta ei.