Abia mă trezisem și mi se părea că tavanul este mult mai sus ca de obicei, că albastrul peretelui din stânga făcuse rocada cu orange-ul din dreapta.
“Mai e camera mea?!” mă întrebam ca un om care dormise într-un alt pat iar dimineața totul îi era neobișnuit și nu știa unde se află. Pot să presupun că așa te simți și după ce mori și te găsești în grădina îngerilor unde totul este...cum este.
După vreo cinci minute de încercări de acomodare cu pereții șahiști, m-am gândit să fumez nelipsita țigară de dimineață fără de care ziua se termina cum a început, respectiv prost. Poate vedeam și totul mai clar că acum, toate astea nu aveau nici un sens. Papucii nu erau sub pat, Andrei nu era în pat și nu mai spun că nici patul nu era unde trebuie. Era poate un mod de-al lui de a-mi spune că totul s-a schimbat în relația noastră și că nu mai am ce căuta aici?! Ce gânduri! Doar nu stătea el toată noaptea să dea cu var?! Am râs în sinea mea deși nu eram departe de adevăr în ceea ce-l privește.
M-am îndreptat cu pași mici spre balcon, cu privirile în toate părțile , să văd dacă mai e ceva totuși, la locul lui. Bucătăria era aceeași, mică de nu puteai să aprinzi un băț de chibrit acolo că te sufocai, robinetul de la apa rece... lipsă, vasele unde le lăsasem... Era nou un bilețel pe masă! L-am desfăcut și erau mâzgălite trei cuvinte:” te iubesc” și “andrei” cu a mic. Asta însemna că a reflectat el mult și a ajuns la concluzia că ar fi bine să prelungim agonia iar toate presupunerile mele matinale se anulau și trebuiau uitate pentru o vreme. Am zâmbit prostește deoarece măcar ne potriveam. Și eu ajunsesem la aceeași concluzie doar că, fără să reflectez prea mult.
Pe balcon florile erau unde le așezasem eu, pe jumătate uscate, ceea ce mi-a reamintit că trebuia să le mai ud, săracele... Dar cum au așteptat trei zile, mai puteau să aștepte cinci minute până fumam. Mi-am preparat o cană de lapte cu o jumătate de linguriță de ness ca să zic și eu că beau cafea și mi-am început ritualul de dimineață fără de care ziua nu avea înțeles.
Mă uitam pe geam și vedeam oameni care se duceau la serviciu, la piață, la amante sau în alte locuri și mă simțeam fericită că eu am liber, pot sta toată ziua sau pot face curățenie că în weekend nu am avut timp. Sau pot sta toată ziua!
După ce am intrat în baie și am văzut că nimic nu este schimbat, am făcut un duș rece, prostie care a făcut să îngheț puțin și apoi să-mi fie și mai cald. Citisem eu undeva sau îmi spusese cineva că vara nu e bine să faci duș rece! Asta era...acum! Faptul era consumat și mai rămânea decât să rețin pe viitor! Într-o rochiță care se numea așa degeaba, m-am dus iar pe balcon pentru că prima țigară nu își mai avea rostul dacă nu era și a doua, a treia și așa mai departe. Pe pachet, o imagine macabră cu o dantură oribilă mă avertiza ce o să se întâmple dacă mai continui cu viciul ăsta. Bineînțeles că nu era momentul să mă las acum, așa că am întors pachetul pe partea cealaltă unde scria: ” Protejați copiii: nu-i lăsați să respire fumul dumneavoastră”. M-am mai liniștit! Eu nu am copii și e mai bine decât să mi se facă rău de la prima oră. Și ăștia! E ca și când ai scrie pe o ciocolată: “ să n-o mănânci, că nu e bună!” sau pe un prezervativ: “e 50 % sigur”! În timp ce meditam câte idei stupide poate avea un om, mai ales că toți fumătorii știu la ce se expun și nu era nevoie să văd și reprezentația aia de estetică a urâtului, oricum, exagerată, am auzit niște bătăi slabe în ușă. Sau poate erau puternice dar eu nu prea mai aud bine de la o vreme.
M-am uitat pe vizor, l-am văzut pe tati și am rămas ca un stâlp al infinitului. Mi-am iertat ochii pentru greșeală, m-am uitat iar...dar era tot el. L-am întrebat cine e și mi-a spus simplu: ”tati”.
- Puteam să fac infarct! De ce nu ai anunțat? Aaaa, da mă, stai că nu murisei ! Mă scuzi! Hai intră!
- Păi intru dacă te dai la o parte din pragul ușii!
- Mă scuzi! Vai dar sunt așa emoționată că nu te-am mai văzut de...de mult timp! Ce mai faci? Cum e acolo și unde stai acum? am început eu să-l chestionez gândindu-mă că el știe deja ce fac. După ce am încuiat ușa și m-am întors așteptând răspunsuri care mă chinuiau demult, am văzut o față tristă pe care o mai văzusem în atâtea rânduri, de exemplu când a venit acasă și nu mai era geamul de la sufragerie pentru că frate-miu mi-l spărsese în cap.
- Am venit să...te ajut!
- La ce? La curățenie? am zâmbit eu fals.
- Știi foarte bine la ce mă refer !
- Da, știu ! Dar poate semăn cu tine ! Nici tu nu ai cerut ajutor și uite ce ai făcut !
- Îmi pare rău ! Dar faptul este consumat ! Ce vrei să mai fac acum?!
- Îți paaaare rău! Frumooooos! Alt răspuns nu ai găsit?
- Ãsta e și răspunsul tău mereu și văd că lumea îl acceptă! Tu de ce nu poți?! A trecut atâta timp...
- Bine, hai lasă-mă pe mine! Zi-mi și mie despre tine că mă întreb în fiecare zi!
- Știi bine că nu pot! Eu am venit să...te ajut! E datoria mea de tată și am facut multe eforturi să pot veni aici! À propos, altceva mai mare nu ați găsit?
- Îmi închipui peste un deceniu de eforturi! i-am răspuns ironic.
- Și nu, altceva mai mare nu am găsit...la banii pe care îi avem! am întărit.
- Dai vina pe mine și pentru asta?! Văd că maică-ta te ajută mereu iar tu nici nu te duci măcar să o vezi!
- Că tu te duci des! Ce să-ți spun!
- Mă duc cât pot de des ! Și nu m-am chinuit atât să vin la tine ca să-mi ții predici ! mi-a spus pe un ton autoritar pe care îl uitasem aproape.
- Mă rog, îmi cer iar scuze dar văd că numai eu fac asta! Puteai să începi tu așa și apoi mai discutam! Nu mai sunt mică să-mi închizi gura cu două palme la fund!
- Da. Văd. Acum cu greu îți mai închide cineva gura! Dar ai mai avea nevoie de câteva palme! În sfârșit, să nu mai lungim, că nu pot sta mult!
- Ca de obicei! l-am întrerupt.
- Mă asculți sau nu?!
- Zi-i!
- Trebuie neapărat să te lași de toate prostiile tale că eu nu țin așa tare să te văd cât mai curând! Mai ales că maică-ta...
- Și mă rog de unde știi tu? l-am întrerupt iar.
- Mai bine erai ipohondră! Serios, tu nu te vezi?! aproape că țipă el.
- Nici de doctor nu mai ai nevoie!
- Știi tu cum mă simt eu !
- Știu. Încăpățânato!Că altfel...nu mai eram aici! Mi-a spus cu o tristețe așa de mare că i-a deformat fața.
- Eu sunt mândru de tine orice ai face, dar nu asta! Te rog! Ceilalți au copii fericiți...eu sunt singurul care v-a lăsat așa... și a început să plângă iar eu am aflat că și îngerii plâng. Mi-a părut rău.
Până să apuc să îi promit că mă voi schimba și că...a dispărut! S-a evaporat ca o masă de apă expusă la 100 de grade! L-am căutat peste tot, am verificat ușa...dar...mă lăsase iar singură!
M-am trezit și eu plângând iar tavanul era la locul lui, culorile la fel...doar bilețelul de la Andrei nu mai era! Uitasem să ud florile...