întotdeauna, în perioada ireală a sărbătorilor, cînd mă scol foarte devreme și geamurile sînt înghețate pînă sus, și prin sticla lor deformată ninge înverșunat și strîmb, și cînd stau încă năuc în bucătărie, cu lumina aprinsă - undeva în adîncul blocului sună un deșteptător - am aceeași viziune de cititor înrăit. Sorbind din cafeaua fierbinte, visez Cartea. Mai nebunească decît „Veacul de singurătate", mai profundă decît „Castelul", mai nesfîrșită decît „Căutarea timpului pierdut". Imaginez o mare echipă de scriitori care să muncească timp de cîteva generații la o singură carte, pe care s-o citești din copilărie, de cînd deslușești literele, pînă pe patul de moarte, cînd nu le mai deslușești. O carte care să se substituie vieții tale, dar fără clipele, zilele, lunile, anii monotoni ai vieții. în adolescență, ghemuit în pat, mi se-ntîmpla să citesc uneori de dimineață pînă seara, uitînd să mănînc și aproape și să respir, pentru că paginile — pe care de fapt nici nu le mai vedeam — descriau oameni adevărați, nori adevărați, orașe adevărate, pe cînd, dacă-mi ridicam privirile, nu vedeam decît jalnice umbre. îmi dădeam seama că se înserează doar cînd paginile se făceau roșii ca focul, apoi cenușii.
Drama vieții mele a început mai tîrziu, cînd în locul Cărții am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că
de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărți, așa cum au făcut-o generația mea și cele precedente. Și că utopia lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat.