agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-30 | [This text should be read in romana] |
Tocmai ieșisem din peșteră, din atmosfera aceea sufocantă. Încă mă gândeam la macabrul avertisment, deci noi știm că suntem vii pentru că există moartea dar dacă ești nemuritor în ce stare știi că te afli? Mie mi-ar plăcea să fiu nemuritoare pentru că aș putea experimenta atâtea stiluri de viață, aș trăi istorie și aș scrie propria mea variantă. Dar există un impediment: existența mea are un început dar nu are sfârșit și în general lucrurile pe Terra sunt duale.
Sau aș putea fi excepția care confirmă regula. Prima oară când am auzit expresia asta nici nu am înțeles ce înseamnă, am luat-o ca atare. Si nu sunt singura, mulți oameni folosesc expresii care se potrivesc cu niște situații dar nu au decât o vagă idee ce înseamnă. Adică există regula că toți oamenii mor după o anumită vârstă, ori ca această regulă să fie adevărată trebuie să existe și oameni care nu mor niciodată, altfel ar fi nerealist acest principiu. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la pod, grupul cu care eram discuta despre drumul pe care mergeam, Drumul Oaselor, despre filmele în care l-au mai văzut, despre lilieci, posibile căderi în gol. Mă prinsesem așa tare în gândurile mele încât urechile îmi erau acoperite de împăienjenișul lor. Am așa o oroare de poduri pentru că se pot prăbuși. Si cu toate astea mă atrag înălțimile. M-am aplecat peste balustradă, mă uitam cum curgea apa. Îi auzeam vocea, vorbea cu toată lumea mai puțin cu mine pentru că ceilalți sunt dispuși la dialog iar eu nu. Vorbeau despre „rapel”, ce este așa extraordinar să te dai cu sfoara până jos, totul se desfășoară în siguranță, nici măcar nu se poate numi rapel. Ce frumos conviețuiesc apa și gheața în același loc. Zăpada nu supraviețuiește. Am împins niște zăpadă cu piciorul și am văzut cum cade și cum se topește în apă. Se întoarce înapoi la origini. Se zice că și noi ne întoarcem în pământ când murim de parcă ar fi demonstrat cineva că am fost făcuți din pământ. Sau poate în combinația cu sufletul, variabila care nu se poate teleporta, a rezultat omul. Mă sprijineam în coate pe bara de metal și aruncam zăpadă în apă. Îmi găsisem o ocupație ca să nu îl mai aud cum râde și chicotește cu altcineva. Am închis ochii pentru a visa puțin. Doar așa mă puteam întâlni cu realitatea mea invizibilă. Aș zice că, după cum au evoluat evenimentele, am făcut o alegere greșită. Ambele picioare au luat traiectoria zăpezii și au tras după ele tot restul corpului. Poate dacă m-aș fi ținut cu mâinile de bară, dacă aș fi avut ochii deschiși aș fi reacționat prompt dar așa ...m-am lăsat atrasa de forța gravitației către bucățile din gheață aflate în apă. Cei drept că aveau forme voluptoase, mai devreme îmi furaseră câteva priviri. Dar era musai să îmi lovesc și capul de ele, să disturb circuitul armonios al gândurilor? Aș fi vrut să strig, să scot sunete ca să atenuez durerea dar mi-au furat și sunetele. Brusc imaginea s-a încețoșat, a venit iubitul meu invizibil, Doctorul... - Iubirea mea, cum te simți? Zi-mi ce te doare.... Privirea lui, vorba lui mana lui mă mângâia...dar îmi venea greu să simt...era o senzație ca atunci când nu prea simți gustul mâncării. -Dragule, dă-mi voie să mă uit la ea...nu înțeleg de ce nu scoate nici un sunet și nici nu mișcă prea mult. M-a ținut în brațe cât timp Doctorul m-a examinat cu o privire disperată. Privirea lui îi trădează mereu starea de spirit la fel cum pe mine mă trădează boticul. - Se pare că i-a fost afectat centrul vorbirii.....are o rană adâncă în locul cu pricina...trebuie să o ducem la spital să vedem ce putem face. „Vom comunica prin telepatie...măcar noi putem să facem asta pe când relația ta cu el este distrusă...fără comunicare o relație este ca și moartă...acum te voi avea doar pentru mine...nu știu dacă să mă bucur sau să plâng...zi-mi ce simți...te rog...un gând...sunt aici să te ascult..” „Îmi pare rău...nu reușesc să îmi aduc aminte cum te numești, toate amintirile s-au pierdut în întuneric...mă simt pierdută, simt ca îmi pierd energie, centimetru cu centimetru...” „De ce spui ca îți pare rău? Eu nu sunt el. Nu trebuie să îmi spui că îți pare rău pentru ce simți, pentru ce gândești...te rog...nu îmi oferi aceeași monedă pe care i-o oferi lui. Eu exist doar pentru că vrei tu, pentru că tu închizi ochi și îmi dai voie să exist.. de fapt noi toți trăim datorită ție.” „Adevărat...vroiam să îți spun că îmi pare rău dar ăsta va rămâne locul unde am murit prima dată. Înțelegi? De fapt tu mă înțelegi mereu sau măcar te străduiești. Îmi vei lipsi ca de fiecare dată. Este timpul să experimentez și eu macabrul avertisment, să mă las înghițită de natura la fel cum a făcut fiecare fulg de zăpadă pe care l-am împins de pe pod fără nici o mustrare de conștiință. Te las acum chiar dacă nu îmi aduc aminte numele tău, chiar dacă noi voi mai știi cine ești, ce ai fost pentru mine...te voi recunoaște dacă mă voi întoarce vreodată” M-am stins sub sărutarea lui catifelata, ca atingerea unui pătrățel de ciocolată fină... -Mădă!! Toți ceilalți au luat-o înainte. Vrei să mergem și noi? Se întunecă. Am tresărit, una din realități s-a spart ca un pahar într-o mulțime mare de cioburi...nu aș fi avut răbdare să le număr. Trebuia să plecăm chiar dacă nu aș fi vrut. -Daaa...mergem...dar nu ai putea să o iei înainte și vin și eu? Mă gândeam la ceva când m-ai speriat și aș fi vrut să îmi aduc aminte.... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy