Cu mulți ani în urmă, într-un sat așezat pe un deal și o vale, trăiau două oale de lut, care-și duceau viața în casa a două bunicuțe : una la bunicuța din deal, cealaltă la bunicuța din vale.
Și cum era obiceiul din străbuni , bunicuțele umpleau borș în oale de lut. Așa se face că oala de lut de la deal și oala de lut de la vale aveau parte de toate bunățaturile : huște, cimbru, crenguțe de vișin și stejar, ….
Ascultați numai:

Cum oala de lut de la deal și oala de lut de la vale făceau borșul cel mai gustos și mai sănătos, tot satul venea să ia borș de la cele două bunicuțe. Și uite așa, oamenii din sat trăiau mulțumiți și împăcați.
Dar iată că într-o zi de vară, când soarele era sus pe cer, oala de lut de la vale numai ce-o vede la portiță pe oala de lut de la deal.
- Dar ce s-a întâmplat, surato?
- Păi n-ai auzit?
- Ce să aud?
- Păi, uite……
- Da’ spune odată, surato, că mă faci curioasă și apoi, n-ai făcut atâta drum, din deal până-n vale, ….
- Păi tu n-ai auzit că avem un mare concurent ? Că s-ar putea mâine poimâine nici să nu mai existăm!
- Cum așa?
- Păi, bătrânica Ileana, vecina, o știi, spune c-a apărut în sat Lămâia.
- Ce-i aia Lămâia?
- Este o fructă galbenă și rotundă, care, când o tai, dă un suc acru, asemenător cu borșul pe care-l păstrăm noi. Numai că Lămâia n-are nevoie de oală de lut, ea crește în copac, peste mări și țări.
- Și atunci ce caută ea în satul nostru?
- Of, surato! Pe ce lume trăiești tu? Păi au adus-o oamenii, stai că știam cum le zice …comer…..stai, acuși îmi aduc aminte…oh, da, comercianții….
- Oh, Doamne ! Să știi că ai dreptate, că și eu am auzit-o, mai zilele trecute, pe stăpâna mea vorbind cu vecinul de peste drum despre oamenii ăștia. Cum zici că-i cheamă? Comar….
- Co-mer-ci-anți….. Am venit să-ți spun de Lămâie, dar să mă și sfătuiesc cu tine, să vedem ce-i de făcut, pentru că sigur oamenii din sat, așa cum îi știu, vor începe să folosescă pentru borș sucul de lămâie, că, doar e mai comod.
-Da, dar noi facem borșul gustos și sănătos. Nu cred eu că Lămâia…..
-Da știi ceva , surato? Eu aș zice să ne mai gândim. Așa c-o să discutăm mâine. Nu, nu mâine, de mâine într-o săptămână, că atunci vine bunicuța mea la vale , iar eu am să mă pitesc în căruță….
- Bine, surato, cum zici tu, că doar tu ești mai mare.
Între timp, tot satul începuse să folosească sucul de lămâie ca să acrească borșul, fie el de legume sau de carne.
Oalele de lut erau în mare primejdie.
Când a venit vremea să se întâlnescă din nou, mai că erau gata să se dea bătute, ceea ce-ar fi însemnat să-și petreacă restul zilelor sus pe gard, cu capul în jos, să le bată vântul și soarele, sau să stea uitate undeva în întunecimea beciului.
Era o dimineață frumoasă, când oala de lut de la deal a ajuns iar la oala de lut de la vale. Un timp s-au uitat una la alta, fără să-și spună nimic, decât să ofteze din când în când.
- Of, surato!
- Da, surato și mie îmi vine greu să mă predau. Îți poți tu imagina una ca asta? Să stăm noi sus pe gard cât e ziulica de mare!
- Știi ceva? Am o idee.
- Ce idee?
- Ce-ar fi să mergem și să stăm de vorbă cu Lămâia ?
- Cum ? Cu rivalul nostru ? Din cauza căruia mâine, s-ar putea să ajungem pe gard ?
- Stai ! Ascultă numai….
A doua zi, oalele i-au făcut o vizită Lămâii, la magazinul satului. S-au apropiat de raftul din față, unde stătea Lamâia și au rugat-o să le asculte povestea, cum că, din pricina ei, a Lămâiei, ele, oalele de lut , s-ar putea nici să nu mai existe.
Nu mică le-a fost mirarea când au auzit-o pe Lămâie exclamând:
- Îmi pare tare rău! Dar n-am știut nici că sunteți în sat nici că vă necăjiți așa de tare. Bineînțeles că am să vă ajut, că doar eu pot face mai multe lucruri decât acela de-a acri borșul gospodinelor. Eu am și altă menire: cu aroma mea se fac prăjituri, sucuri, se dă gust plăcut ceaiului, și multe altele. Ca să nu mai spun că îi vindec și pe copii de răceală…
- Deci, crezi că ne-ai putea ajuta ?
- Sigur că da.
- Nu-mi vine să cred, spune oala de lut de la deal, sărind în sus de bucurie.
- Eu însă stau și mă întreb cum ai să ne poți ajuta, acum, că tot satul a ajuns să acrească borșul cu suc de lămâie, spune și oala de lut de la vale, încercând măcar ea să rămână cu picioarele pe pământ !
- Păi să vedeți cum vom face…..
În câteva zile, toate gospodinele din sat au ajuns să se plângă că borșul lor de fasole nu mai era așa de gustos ca înainte. Apoi, nici borșul de cartofi, nici cel de carne.
De când foloseau sucul de lămâie, toate borșurile erau prea acre…și pe drept cuvânt. Pentru că cele doua oale începuseră să meargă pe la casele oamenilor și cum vedeau că o gospodină folosește sucul de lămâie, se urcau, cum puteau ele pe o băncuță, și de pe băncuță pe sobă, și turnau peste sucul de lămâie, borș de la ele. Și uite așa ieșea borșul acru de ți se făcea gura pungă. Nu le-a fost ușor: de multe ori, au fost gata să fie prinse de stăpân sau încolțite de vreun câine. O dată, oala de la vale era chiar să cadă, și țăndări s-ar fi făcut, dacă oala de la deal n-ar fi ajutat-o să treacă pragul casei cu bine.
Tare s-au mai zbătut ele, sărăcuțele, cam nouă zile în șir, dar au izbutit.
Gospodinele, neștiind de lupta oalelor, dar nici de înțelegerea dintre oale și Lămâie, supărate de atâta acreala, au venit iar la bunicuțele de la deal și de la vale, să cumpere borș adevărat ….că așa numea acum tot satul borșul din oalele de lut: borș adevarat.
Iar de atunci, Lămâia a fost folosită numai pentru prăjituri, și ceaiuri, și sucuri.
Dar nu vă spun că într-o zi le-am văzut eu, cu ochii mei, pe cele două oale de lut, stând la un ceai cu aromă de lămâie.