agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
vuietul ce ieșea din pîntecele torționarului
părea fără sfirșit. Ce crimă putuse să comită Fubuki ca să merite o astfel de pedeapsă? N-am aflat niciodată. Dar, oricum, îmi cunoșteam colega: competența, ardoarea în muncă și conștiința sa profesională erau excepțio-nale. Oricare i-ar fl fost greșeala, nu putea fi decît scuzabilă. Și chiar de n-ar fi fost așa, înainte de toate ar fi trebuit ținut cont de deosebita valoare a acestei femei re- marcabile. Erarn, de bună seamă, naivă între- bîndu-mă cu ce greșise șefa mea. Cel mai probabil era că nu avea nimic să-și reproșeze. Domnul Omochi era șeful: avea dreptul, dacă dorea, să găsească un pre-text anodin pentru a-și satisface poftele sadice pe seama acestei fete cu aspect de manechin. Nu avea nevoie de nici o justi- ficare. Brusc mă trăsni ideea că asistam la un episod din viața sexuală a vicepreșe-dintelui, care în mod clar își merita titlul: cu un fizic de așa amploare, mai era în 121 stare să se culce cu o femeie? In compensație, dimensiunile îl făceau cu atît mai apt pentru răcnete și urlete care făceau să tremure plăpînda siluetă a acestei frumuseți. De fapt, vicepre-ședintele o viola pe domnișoara Mori, iar dacă se deda astfel celor mai mîrșave instincte în prezența a patruzeci de per-soane, o făcea ca să-și adauge plăcerii și voluptatea exhibiționismului. Această explicație era atît de justă încît am văzut trupul șefei mele gîrbovindu-se. Era totuși o dură, un caracter de fier: dacă fizicul ei ceda, asta dovedea tocmai că îndura un atac de naiură sexuală. Picioa-rele o lăsară, ca pe o amantă istovită: căzu înapoi pe scaun. Dacă ar fi trebuit să fiu interpretă, tra-ducerea simultană a discursului domnului Omochi ar fi fost următoarea: — Da, am o sută cincizeci de kilograme, iar tu cincizeci; împreună cîntărim două chintale, iar asta mă excită. Grăsimea mă jenează în mișcări, mi-ar fi greu să te aduc la orgasm, dar mulțumită masei mele pot 122 să te trîntesc, să te strivesc, și asta-mi place la nebunie, mai ales cu toți cretinii ăștia care se uită la noi. Imi place enorm că orgoliul tău suferă, îmi place enorm că n-ai dreptul să te aperi, îmi place enorm genul ăsta de viol! Cu siguranță, nu eram singura care-și dăduse seama de natura celor ce se petre-ceau: în jurul meu, colegii erau cuprinși A de o profundă stînjeneală. Intorceau ochii și-și ascundeau rușinea în spatele do-sarelor sau al calculatorului, atît cît era cu putință. Acum, Fubuki era frîntă în două. Coatele subțiri erau rezemate de birou, pumnii strînși îi susțineau fruntea. Mitraliera verbală a vicepreședintelui îi scutura spinarea fragilă la intervale regulate. Din fericire, n-am fost atît de proastă încît să-mi urmez pornirea care, în astfel de circumstanțe, ar fi fost reflexă: să in-tervin. Nu-ncape îndoială că asta ar fi agravat soarta celei sacrificate, fără a mai vorbi de a mea. Totuși, mi-ar fi imposibil 123 să pretind că m-aș mîndri cu abținerea mea înțeleaptă. Onoarea constă cel mai adesea în a fi idiot. Și oare nu-i mai bine să te comporți ca un imbecil decît să te dezonorezi? Și azi mai roșesc pentru că am preferat inteligența decenței. Cineva ar fi trebuit să intervină și, de vreme ce nu era nici o șansă ca altcineva să-și asume riscul, ar fi trebuit să mă sacrific eu. Desigur, șefa nu mi-ar fi iertat-o nici-odată, însă n-ar fi avut dreptate: cel mai rău lucru nu era oare faptul că ne com-portam așa cum o făceam - asistînd fără să crîcnim la acest spectacol degradant -, răul cel ipare nu rezida oare în supunerea noastră absolută față de autoritate? Arfi trebuit să cronometrez cearta. Tor-ționarul avea plămînii zdraveni. Aveam chiar impresia că, o dată cu trecerea tim-pului, strigătele sporeau în intensitate. Ceea ce dovedea, dacă mai era nevoie, natura hormonală a scenei: asemenea juisorului, ale cărui forțe sînt reîmpros-pătate ori înzecite la vederea spectacolului propriei furii sexuale, vicepreședintele 124 devenea din ce în ce mai brutal, urletele lui degajau o energie din ce în ce mai mare, al cărei impact fizic o zdrobea din ce în ce mai mult pe nefericită. Spre sfirșit, veni un moment de-a dreptul dezarmant: așa cum probabil se întîmplă cînd suferi un viol, se vădi că Fubuki regresase. Oare am fost singura care a auzit înălțîndu-se o voce firavă, o voce de fetiță de opt ani, gemînd de două ori: — Okoruna. Okoruna. Ceea ce, în limbajul incorect cel mai copilăros, cel mai familiar pe care l-ar folosi o fetiță pentru a protesta împotriva tatălui său, adică în limbajul la care dom-nișoara Mori n-ar recurge nicicînd pentru a se adresa șefului său, înseamnă: — Nu te supăra. Nu te supăra. Strigăt de îndurare la fel de derizoriu ca și acela al gazelei care, deja sfișiată și devorată pe jumătate, i-ar cere fiarei s-o cruțe. Dar mai ales scandaloasă abatere de la dogma supunerii, a interdicției de a te apăra împotriva a ceea ce vine de sus. 125 Domnul Omochi păru nițel descumpănit de această voce necunoscută, lucru care nu-l împiedică să zbiere și mai abitir, dimpotrivă: ba poate că atitudinea asta copilăroasă îl satisfăcea chiar mai mult. Trecuse o veșnicie cînd, fie plictisit de jucăria asta, fie pentru că tonifiantul exer-cițiu îi făcuse foame de un sandviș dublu garnisit cu maioneză, monstrul plecă. Tăcere de moarte în sectorul contabi-litate. în afară de mine, nimeni nu în-drăznea să se uite la victimă. Aceasta rămase inertă cîtcva minute. Cînd avu forța să se ridice, fugi fără să scoată o vorbă. N-aveam nici îndoială asupra locului către care alergase: unde se duc femeile violate? Acolo unde curge niște apă, acolo unde poți voma, acolo unde e cît mai puțină lume cu putință. în birourile de la Yumimoto, locul care corespundea cel mai bine acestor exigențe era toaleta. Atunci am comis gafa. Mi s-a urcat sîngele la cap: trebuia să merg s-o alin. în zadar am încercat să rămîn rațională amintindu-mi de umilințele 126 la care mă supusese, de insultele pe care mi le zvîrlise-n față, ridicola mea compasiune ieși învingătoare. Ridicolă, o repet: dacă tot era să nu țin seama de bunul-simț, aș fi fost de o sută de ori mai inspirată aruncîndu-mă între domnul Omochi și șefa mea. Cel puțin ar fi fost ceva curajos. In vreme ce atitudinea mea finală a fost pur și simplu complezentă și prostească. M-am repezit la toaletă. Plîngea, în fața unei chiuvete. Cred că nu m-a văzut intrînd. Din nefericire, mă auzi spunîndu-i: — Fubuki, îmi pare rău! Sînt alături de dumneavoastră cu tot sufletul. Sînt cu dumneavoastră. Eram deja aproape de ea, cu brațul întins într-un gest cald de mîngîiere, cînd o văzui întorcîndu-si spre mine privirea încețoșată de mînie. Vocea sa, de nerecu-noscut în turbarea-i patologică, îmi răcni: — Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți? Probabil că mintea nu-mi mergea prea repede în ziua aceea, căci m-am apucat să-i explic: 127 — N-am vrut să vă supăr. Vroiam doar să vă asigur de prietenia mea... Cu o ură paroxistică, îmi dădu una peste braț de se-nvîrti ca o morișcă și strigă: — Tăceți odată! Și plecați mai repede! Era limpede însă că nu mă grăbeam, căci împietrisem locului, interzisă. Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi și Nagasaki în celălalt. Am o certitudine: dacă ar fl avut dreptul să mă ucidă, n-ar fi șovăit. Am înțeles în sfirșit ce trebuia să fac: m-am cărat. Intoarsă la biroul meu, mi-am petrecut restul zilei simulînd o minimă activitate, în timp ce-mi analizam propria imbeci-litate, vast subiect de meditație, dacă se poate spune așa. Fubuki fusese umilită toată, din creștet pînă-n tălpi, sub ochii colegilor săi. Sin-gurul lucru pe care putuse să ni-l ascundă, ultimul bastion al onoarei sale pe care izbutise să-l salveze erau lacrimile. Avu-sese puterea să nu plîngă de față cu noi. 128 lar eu, isteață, mă dusesem s-o văd hohotind în refugiul său. Ca și cum aș fi vrut să mă bucur de rușinea ei pînă la ultima picătură. Niciodată n-ar fi putut să conceapă, să creadă sau să admită că atitudinea mea venea din bunătate, ba chiar dintr-o bunătate prostească. o oră mai tîrziu, victima se așeza la locul său. Nimeni nu întoarse privirea spre ea. Se uită la mine: ochii secați mă fulgerară cu ură. în ei stătea scris: „Ce-i al tău e pus deoparte". Apoi și-a reluat lucrul ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, lăsîndu-mi răgazul de a interpreta sentința. Era clar că, după părerea ei, mă deda-sem la represalii. Știa că mă maltratase în trecut. Pentru ea, nu încăpea îndoială: singurul meu scop fusese răzbunarea. Mergînd să-i contemplu lacrimile la toaletă, voisem să-i plătesc cu aceeași monedă. Aș fi vrut atît de mult să-i deschid ochii, să-i spun: „De acord, a fost o prostie și o stîngăcie, dar vă conjur, credeți-mă: n-am 129 avut nici o altă motivație decît simpla, cinstita și prosteasca omenie. Pînă nu demult vă purtam pică, așa-i, și totuși, cînd v-am văzut umilită cu atîta mîrșăvie, n-a mai fost loc în sufletul meu decît pentru elementara compasiune. lar inteli-gentă cum sînteți, nu se poate să nu știți că, din toată compania, nu, din lumea întreagă, nimeni nu vă stimează, nu vă admiră și nu e subjugat de farmecul dumneavoastră ca mine!". Nu voi ști niciodată cum ar fl recționat dacă i-aș fi declarat toate astea. A doua zi, Fubuki mă întîmpină avînd întipărită pe chip o seninătate olimpiană. „Și-a revenit, se simte mai bine", mi-am zis. Cu voce calmă, mă anunță: — Am o misiune nouă pentru dumnea-voastră. Urmați-mă. Am părăsit încăperea împreună cu ea. ^ Incepeam să mă neliniștesc: așadar noua mea misiune nu se desfășura în cadrul sectorului contabilitate ? Ce putea fi? Și încotro mă ducea? 130 Frica mea prinse contur cînd am constatat că ne îndreptam spre toaletă. Ei, nu - îmi ziceam eu, în ultima clipă vom face la dreapta sau la stînga și vom intra într-un birou. N-am virat nici la babord, nici la tribord. Mă duse, într-adevăr, la toaletă. „Fără-ndoială că m-a adus în locul ăsta izolat ca să ne lămurim asupra celor de ieri", îmi zisei. Nicidecum. Impasibilă, declară: — lată noul dumneavoastră post. Sigură pe sine, îmi arătă, cu mult pro-fesionalism, gesturile care de acum înainte urmau să fie și ale mele. Ruloul de „pînză uscată și curată" trebuia schimbat după ce fusese folosit în întregime pentru ștergerea mîinilor; trebuiau de asemenea reîmprospătate rezervele de hîrtie igie-nică în interiorul cabinelor - în acest scop, îmi încredință prețioasele chei de la deba-raua în care erau conservate minunățiile acelea, la adăpost de poftele pe care în mod cert le-ar fi stîrnit în inimile func-ționarilor companiei Yumimoto. 131 Atracția spectacolului se produse cînd frumoasa făptură apucă delicat peria ca să-mi explice, cu toată seriozitatea, modul de folosință - presupunea oare că nu-l cunoșteam? o dată cu capul nu mi-aș fi putut închipui că-mi va fi dat s-o văd pe această zeiță ținînd în mîini un asemenea obiect. Și cu atît mai puțin în scopul de a-l desemna drept noul meu sceptru. Buimacă în ultimul hal, am întrebat: — Pe cine înlocuiesc? — Pe nimeni. Femeile de serviciu fac treburile astea seara. — Și au demisionat? — Nu. Doar că, după cum probabil ați remarcat, serviciul nocturn nu e de-ajuns. Nu rareori se întîmplă ca, în cursul zilei, ruloul de pînză uscată să se termine, să nimerești într-o cabină fără hîrtie igienică sau chiar ca vreun closet să rămînă mînjit pînă-n seară. E jenant, mai ales cînd ne vizitează funcționari ai unor companii partenere. Pentru o clipă, m-am întrebat cu ce era mai jenant pentru un funcționar să vadă 132 un closet mînjit de către cineva exterior companiei sale decît de către un coleg. N-am avut timp să găsesc răspunsul la această chestiune de etichetă, deoarece Fubuki conchise, cu un zîmbet dulce: — De acum înainte, mulțumită dum-neavoastră, nu vom mai suferi de aceste neajunsuri. Și plecă. M-am trezit singură în loca-lurile postului în care tocmai fusesem promovată. Uluită, am rămas nemișcată, cu brațele atîrnînd. Atunci ușa se deschise din nou. Ca la teatru, Fubuki se întorsese să-mi spună partea cea mai frumoasă: — Era să uit: e de la sine înțeles că serviciul dumneavoastră include și toaleta domnilor. Să recapitulăm. Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înțe-les că ceream prea mult și-am mai turnat puțină agheasmă-n vin: aveam să fiu Isus. Mi-am dat seama curînd că era o ambiție excesivă și-am acceptat să „mă fac" martir cînd voi fi mare. 133 Adultă, m-am hotărît să fiu mai puțin megalomană și să lucrez ca interpretă într-o companie japoneză. Vai, era prea mult pentru mine și a trebuit să mai cobor o treaptă, devenind contabilă. Nimic însă nu putea încetini fulgerătoarea mea coborîre socială. Am fost așadar mutată pe post de a cincea roată la căruță. Din nefericire — ar fi trebuit să-mi dau seama -, a cincea roată la căruță, pentru mine, tot prea mult era. Am fost atunci învestită cu misiunea finală: curățarea budelor. A In fața acestui inexorabil parcurs de la divinitate la toaletă, ai tot dreptul să te lași cuprins de admirație. Despre o cîn-tăreață care poate trece de la soprano la contralto se spune că vocea ei posedă un registru tonal vast: îmi permit să sub-liniez gama extraordinar de largă a talen-telor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi. o dată depășită perplexitatea, primul lucru pe care l-am simțit a fost o ușurare stranie. Avantajul, cînd freci la un closet 134 murdar, este că nu trebuie să te mai temi că ai putea cădea mai jos. Ceea ce se petrecuse în mintea lui Fubuki se poate probabil rezuma astfel: „Mă urmărești la toaletă? Perfect. Acolo o să rămîi". Și-acolo am rămas. Imi închipui că, în locul meu, oricine ar fi demisionat. Oricine, dar nu un nipon. A-mi oferi postul ăsta era, din partea șefei mele, o manieră de a mă forța să-mi dau demisia. Or, demisionînd, îmi pierdeam obrazul. Curățatul budelor nu era ceva onorabil în ochii unuijaponez, dar obrazul nu era pierdut. Dintre două rele, trebuie să-l alegi pe cel mai mic. Semnasem un contract pe un an. Expira pe 7 ianuarie 1991. Eram în iunie. o să rezist. o să mă comport ca o niponă. In privința asta, nu făceam excepție de la regulă: pentru orice străin doritor să se integreze în Japonia, respectarea uzan-țelor Imperiului constituie o chestiune de 135 onoare. Lucru demn de remarcat, reciproca nu e absolut deloc valabilă: niponii, care sînt ofuscați de abaterile celorlalți de la codul lor, nu-s niciodată scandalizați de propriile derogări față de bunele maniere ale altora. Eram conștientă de această injustiție și totuși mă conformam întru totul. Cele mai de neînțeles atitudini ale unei vieți ome-nești se datorează adesea persistenței unei orbiri de tinerețe : pe cînd eram copil, frumusețea universului meu japonez mă impresionase atît de mult încît funcțio-nam încă pe baza acestor rezerve afective. Aveam acum în fața ochilor monstruo-zitatea sfidătoare a unui sistem care nega ceea ce iubisem și cu toate astea rămî-neam fidelă unor valori în care nu mai credeam. Nu mi-am pierdut obrazul. Timp de șapte luni, am fost la post în toaleta com-paniei Yumimoto. începu deci o viață nouă. Oricît de bizar ar putea părea, nu aveam impresia că mă aflu la limita cea mai dejos. Meseria asta, 136 luată pe toate părțile, era mult mai puțin atroce decît cea de contabilă - mă refer aici la postul meu de verificatoare a chel-tuielilor din călătoriile de afaceri. Intre a extrage dintr-un calculator, cît e ziua de lungă, numere din ce în ce mai schizo-frenice și a extrage rulouri de hîrtie igie-nică dintr-o debara, nu am nici o ezitare. In noua mea carieră, nu mă simțeam depășită de evenimente. Creierul meu handicapat înțelegea natura problemelor care i se prezentau. Nu mai aveam de căutat cursul de schimb al mărcii din 19 martie ca să transform în yeni factura de la hotel, să compar apoi rezultatul meu cu cel obținut de domnul în cauză și să mă întreb de ce lui îi ieșea 23 254, iar mie 499 212. Trebuia să transform murdăria în curățenie și lipsa de hîrtie în prezență a hîrtiei. Igienă sanitară nu se poate fără igienă mentală. Celor care nu vor pregeta să considere nedemnă supunerea mea în fața unei decizii abjecte se cuvine să le spun 137 următoarele: niciodată, nici măcar o singură clipă pe parcursul acestor șapte luni, n-am avut sentimentul că aș fi umilită. Din momentul în care am primit incre-dibila numire pe post, am intrat într-o altă dimensiune a existenței: universul deri-ziunii pure și simple. Imi închipui că realizasem această trecere din reflex: ca să suport cele șapte luni pe care aveam să le petrec acolo, trebuia să-mi schimb refe-rințele, să întorc cu susul în jos ceea ce pînă atunci îmi ținuse loc de repere. Și, printr-o transformare salvatoare a facultăților mele imunitare, această răs-turnare a fost instantanee. Imediat, în mintea mea, murdăria a devenit cură-țenie, rușinea a devenit glorie, torționarul victimă, iar sordidul comic. Insist asupra acestui ultim cuvînt: am trăit în acele locuri (sînt datoare s-o spun) perioada cea mai plină de haz a existenței mele, care nu dusese totuși lipsă de așa ceva. Dimineața, încă din metroul care mă aducea la Yumimoto, mă și apuca rîsul 138 cînd mă gîndeam la ce mă aștepta. lar cînd îmi exercitam înaltele funcțiuni, trebuia să lupt împotriva unor accese furioase de rîs incontrolabil. In companie, alături de vreo o sută de bărbați, erau, după toate aparențele, și cinci femei, dintre care Fubuki era singura care obținuse statutul de funcționar supe-rior. Mai rămîneau deci trei angajate, iar acestea lucrau la alte etaje: eu nu eram acreditată însă decît la toaleta de la etajul patruzeci și patru. Prin urmare, toaleta doamnelor de la etajul patruzeci și patru era, ca să zicem așa, domeniul particular al șefei mele și al meu. în paranteză fie spus, mărginirea mea geografică la etajul patruzeci și patru dovedea, dacă mai era nevoie, futilitatea absolută a numirii mele. Dacă ceea ce militarii numesc cu eleganță „urme de frînare" îi jenau în asemenea hal pe vizi-tatori, nu văd de ce la etajul patruzeci și trei sau patruzeci și cinci situația ar fi fost mai puțin stînjenitoare. 139 N-am aruncat în balanță acest argument. Dacă m-aș fi apucat s-o fac, cu siguranță mi s-ar fi zis: „Foarte adevărat. De acum înainte, jurisdicția dumneavoastră se ex-tinde și asupra celorlalte etaje". Ambiția mea era satisfăcută cu cît aveam. Răsturnarea valorilor mele nu era o simplă fantasmă. Fubuki era de-a dreptul umilită de ceea ce ea interpreta probabil drept o manifestare a forței mele de iner-ție. Era clar că mizase pe demisia mea. Rămînînd, îi jucasem un renghi. Dezonoa-rea i se întorcea drept în față. Bineînțeles, această înfrîngere nu a fost niciodată consfințită prin vorbe. Am avut totuși probe. Astfel, mi-a fost dat să-l întîlnesc, la toaleta masculină, pe domnul Haneda în persoană. Amîndoi am fost foarte impre-sionați: eu, fiindcă era greu să ți-l închipui pe Dumnezeu în acel loc; iar el, probabil fiindcă nu era la curent cu promovarea mea. Pentru o clipă, zîmbi, crezînd că, în stîngăcia-mi legendară, gresisem toaleta. 140 Zîmbetul îi pieri cînd mă văzu luînd ruloul de pînză care nu mai era nici uscată, nici curată și înlocuindu-l cu altul. Atunci pricepu și nu mai îndrăzni să mă pri-vească. Părea foarte jenat. Nu mă așteptam ca acest episod să-mi schimbe soarta. Domnul Haneda era un președinte prea bun ca să pună în discuție ordinele vreunui subordonat de-al său, cu atît mai mult cu cît ele proveneau de la singurul funcționar de sex feminin din întreprinderea sa. Am avut totuși motive să cred că Fubuki trebuise să-i dea niște explicații cu privire la această numire. A doua zi, într-adevăr, la toaleta doam-nelor, îmi spuse cu voce calmă: — Dacă aveți motive să vă plîngeți, mie trebuie să mi le spuneți. — Nu m-am plîns nimănui. — Știți foarte bine la ce mă refer. Nu știam chiar așa de bine. Ce-ar fi trebuit să fac ca să nu las impresia că m-aș plînge ? Să plec imediat în goană ca să dau de înțeles că într-adevăr greșisem toa-leta? 141 Cert e că fraza șefei. mi-a plăcut la nebunie: „Dacă aveți motive să vă plîn-geți...". Partea care-mi plăcea cel mai mult din acest enunț era acel „dacă": trebuia luat în considerare și cazul în care n-aș fi avut astfel de motive. lerarhia mai autoriza încă două per-soane să mă scoată de aici: domnul Omochi și domnul Saito. Se înțelege de la sine că vicepreședin-tele nu se îngrijora pentru soarta mea. Dimpotrivă, el a fost cel mai entuziasmat de numirea mea. Trecînd pe lîngă mine la budă, îmi spunea, jovial: — E bine să ai un post, nu? o spunea fără nici o ironie. Credea desigur că această sarcină avea să-mi aducă trebuincioasa împlinire sufletească ce nu putea izvorî decît din muncă. Faptul că o ființă atît de incapabilă ca mine își găsea în sfirșit un loc în societate consti-tuia în ochii săi un eveniment pozitiv. Pe de altă, probabil răsufla ușurat că nu mai trebuia ca el să mă plătească, iar eu să stau degeaba. 142 Dacă cineva i-ar fi atras atenția că numirea asta mă umilea, ar fi izbucnit: — Cum adică? E mai prejos de demni-tatea ei? Ar trebui să fie fericită că lucrează aici. Cazul domnului Saito era foarte diferit. Părea profund indispus de povestea asta. Remarcasem deja că era mort de frică în fața lui Fubuki: degaja de patruzeci de ori mai multă forță și autoritate decît dînsul. N-ar fi îndrăznit să intervină pentru nimic în lume. De fiecare dată cînd trecea pe lîngă mine la toaletă, un rictus nervos se înstă-pînea pe fața lui sfrijită. Șefa mea avusese dreptate cînd îmi vorbise despre omenia domnului Saito. Era bun, dar fricos. Cel mai jenant a fost să-l întîlnesc în acele locuri pe minunatul domn Tenshi. A intrat, m-a văzut și s-a schimbat la față. o dată trecută surpriza, deveni portocaliu. Murrnură: — Amelie-san... Se opri aici, înțelegînd că nu era nimic de spus. Avu atunci o atitudine uimitoare: 143 ieși imediat, fără să fl efectuat nici una dintre operațiunile prevăzute pentru acelloc. Nu știu dacă nevoia sa dispăruse sau dacă s-a dus la toaletă la alt etaj. Am văzut astfel că, încă o dată, domnul Tenshi găsise soluția cea mai nobilă: modul său de a-și manifesta dezaprobarea față de soarta mea consta în boicotarea toaletei de la etajul patruzeci și patru. Căci nu mai călcă niciodată pe-acolo - si, oricît de angelic ar fi fost, făptura sa nu era alcă-tuită numai din spirit. Curînd mi-am dat seama că propăvă-duise cuvîntul cel bun împrejurul său; în scurtă vreme, nici un membru al secto-rului de produse lactate nu-mi mai frecventa vizuina. Și, puțin cîte puțin, am constatat o scădere progresivă a intere-sului pentru toaleta masculină chiar și din partea celorlalte sectoare. îl binecuvîntam pe domnul Tenshi. Pe deasupra, acest boicot constituia o ade-vărată răzbunare față de Yumimoto: angajații care alegeau să meargă la etajul 144 patruzeci și trei pierdeau, așteptînd liftul, un timp pe care l-ar fi putut pune în slujba companiei. în Japonia, asta se cheamă sabo-taj: una dintre cele mai grave crime nipone, atît de odioasă încît se folosește cuvîntul franțuzesc, căci trebuie să fii străin ca să-ți treacă prin cap o asemenea mîrșăvie. Această solidaritate m-a înduioșat și a constituit un deliciu pentru pasiunea mea filologică: deși la originea cuvîntului „boicot" se află un proprietar irlandez pe nume Boycott, se poate totuși presupune că etimologia patronimului său conține o aluzie la un băiat. lar blocada departa-mentului aflat în îngrijirea mea a fost, într-adevăr, exclusiv masculină. Nu a existat nici un girlcott. Dim-potrivă, Fubuki părea mai ahtiată ca oricînd de mersul la toaletă. Incepu chiar să vină să se spele pe dinți de două ori pe zi: nici nu ne închipuim ce efecte benefice are ura asupra igienei buco-dentare. Așa de mare-i era ciuda pe mine pentru că nu demisionasem, încît se folosea de orice pretext ca sa vină să-mi dea cu tifla. 145 Comportamentul ăsta mă distra. Fubuki credea că mă deranjează, pe cînd eu, dimpotrivă, eram încîntată să am atît de multe ocazii de a-i admira frumusețea tumultuoasă în acel gineceu ce ne era rezervat doar nouă. N-a existat budoar mai intim decît toaleta pentru doamne de la etajul patruzeci și patru: cînd ușa se deschidea, știam precis că era șefa mea, deoarece celelalte trei t'emei lucrau cu un etaj mai jos. Era așadar un spațiu închis, racinian, în care două actrițe de tragedie se întîlneau de mai multe ori pe zi pentru a scrie un nou episod dintr-o încleștare turbată de patimă. încetul cu încetul, lipsa de popularitate a toaletei pentru domni de la etajul patru-zeci și patru deveni un pic prea vădită. Abia de mai vedeam vreo doi sau trei aiuriți ori pe vicepreședinte. Acestuia din urmă, îmi închipui, i-a sărit țandăra și a sesizat autoritățile. Trebuie să fi fost o veritabilă problemă de tactică: oricît de dirijiști erau, 146 mai-marii companiei nu puteau totuși să le ordone funcționarilor să meargă să-și facă nevoile la etajul lor, iar nu la cel de mai jos. Pe de altă parte, nu puteau tolera un act de sabotaj. Prin urmare, trebuia acționat. Dar cum? Bineînțeles, responsabilitatea acestei infamii căzu asupra mea. Fubuki intră în gineceu și-mi spuse cu o figură ame-nințătoare: — Așa nu se mai poate. larăși îi inco-modezi pe cei din jur. — Ce-am mai făcut? — Știi prea bine. — Vă jur că nu. — N-ai băgat de seamă că domnii nu mai îndrăznesc să frecventeze toaleta de la etajul patruzeci și patru? Pierd timp mergînd la alte etaje. Prezența dumitale îijenează. — înțeleg. Dar nu eu am ales să fiu aici. Știți asta. — Neobrăzato! Dacă ai fi capabilă să te comporți cu demnitate, nu s-ar întîmpla astfel de lucruri. Mi-am încruntat sprîncenele: 147 — Nu văd ce are a face demnitatea mea în toată treaba asta. — Dacă te uiți la bărbații care vin 1a toaletă la fel cum te uiți la mine, atitu-dinea lor este ușor de explicat. Am izbucnit în rîs: — Liniștiți-vă, nu-i privesc cîtuși de puțin. — Și atunci de ce sînt incomodați ? — E normal. Simpla prezență a unei ființe de sex opus îi poate intimida. — Și de ce nu tragi învățămintele care se impun? — Ce învățăminte vreți să trag? — De a nu mai fl acolo! Mi se lumină chipul: — Sînt eliberată din funcțiile mele de la toaleta pentru domni? 0, mulțumesc! — N-am spus asta! — Atunci nu înțeleg. — Ei bine, de cum intră un bărbat, ieși. Și așteaptă să plece. — De acord. Dar, cînd sînt în toaleta pentru doamne, n-am de unde să știu dacă la domni este cineva. Doar dacă... 148 — Ce? Mi-am luat o mutră cît mai stupidă și mai neroadă. — Am o idee! E de-ajuns să se insta- leze o cameră video în toaleta masculină, cu ecranul de supraveghere în cea a doamnelor și-atunci aș ști cînd mă pot duce dincolo. Fubuki se uită la mine cu stupefație: — o cameră video în toaleta bărba-ților? Þi se mai întîmplă să și gîndești înainte de a deschide gura? — Din moment ce domnii nu sînt la curent! am continuat cu candoare. — Taci! Ești o imbecilă! — Să sperăm. Inchipuiți-vă că ați fi dat postul ăsta cuiva inteligent! — Cu ce drept îmi răspunzi ? — Ce am de pierdut? E imposibil să-mi dați un post inferior! De data asta mersesem prea departe. Am crezut că șefa mea face infarct. Mă sfișia din priviri. — Atenție! Nu știi ce ți s-ar putea întîmpla. 149 — Spuneți-mi. — la seama. Și fă așa încît să dispari din toaleta masculină cînd vine cineva. Plecă. M-am întrebat dacă amenințarea era reală ori șefa se grozăvea. M-am supus așadar noilor ordine, ușurată să frecventez mai puțin un loc în care, vreme de două luni, avusesem zdro-bitorul privilegiu să descopăr că masculul nipon nu era nicidecum distins. Pe cît de terorizată erajaponeza de cel mai mărunt zgomot produs de persoana sa, pe-atît de puțin se sinchisea japonezul. Chiar și după reducerea prezenței mele acolo, am constatat că membrii sectorului de produse lactate nu-și reluaseră obiceiu-rile la etajul patruzeci și patru: sub impulsul șefului, boicotul lor continua. Bine-cuvîntat fie domnul Tenshi în vecii vecilor. De fapt, în urma numirii mele, să mergi la toaleta întreprinderii devenise un act politic. Bărbatul care mai frecventa încă toa-leta de la etajul patruzeci și patru spunea: 150 „Supunerea mea în fața autorității este absolută și nu mă interesează dacă străinii sînt umiliți. De altfel, nici n-au ce căuta la Yumimoto". Cel care refuza să mai meargă acolo exprima următoarea opinie: „îmi respect șefii, dar asta nu mă împiedică să-mi păstrez spiritul critic față de unele dintre deciziile lor. Pe de altă parte, cred că Yumimoto ar ieși în cîștig folosindu-i pe străini în anumite posturi de răspundere în care ne-ar putea fi utili". Niciodată un cabinet de toaletă n-a fost teatrul unei dezbateri ideologice cu o miză atît de profundă. Orice existență cunoaște într-o bună zi un traumatism primar care o împarte într-un înamte și un după și a cărui amintire, chiar furișă, e de-ajuns ca să încremenești de groază irațională, anima-lică și de nevindecat. Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanță colosală: petreceam 151 ore-n șir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă amețeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă. Eram în plin excrcițiu de defenestrare cînd se dezlănțui o nouă dramă. Am auzit ușa deschizîndu-se în spatele meu. Nu putea fi decît Fubuki; și totuși, nu era zgomotul clar și rapid făcut de torționara mea la trecerea pragului. Era ca și cum ușa ar fi fost trîntită la pămînt. lar pașii care urmară nu erau aceia ai unor pantofi cu toc, ci aceia grei și dezlănțuiți ai unui yeti în rut. Toate astea se derulară foarte repede, abia dacă am avut timp să mă întorc ca să văd prăvălindu-se asupra mea masa vice-președintelui. Microsecundă de uimire („Cerule! Un bărbat - dacă namila asta se putea numi bărbat - la doamne!"), apoi o veșnicie de panică. 152 M-a înhățat cum o înșfacă King Kong pe blondină și m-a tras afară. Eram o jucărie în brațele lui. Frica mea a atins culmea cînd am văzut că mă duce la toaleta domnilor. Amenințările lui Fubuki îmi reveniră în memorie: „Nu știi ce ți s-ar putea întîmpla". Nu glumise. Aveam să plătesc pentru păcatele mele. Inima-mi încetă să mai bată. Creierul meu își scrise testa-mentul. îmi amintesc că gîndisem: „O să te violeze și-o să te asasineze. Da, dar în ce ordine? Numai de te-ar omorî înainte!". Un bărbat se spăla pe mîini la chiuvete. însă vai, prezența acestei terțe persoane nu păru să schimbe cu nimic planurile domnului Omochi. Deschise ușa unei cabine și mă zvîrli pe budă. „Þi-a sunat ceasul", mi-am zis. începu să urle convulsiv trei silabe. Eram atît de îngrozită încît nu înțe-legeam: credeam că era banzai-uî piloților kamikaze adaptat la cazul precis al vio-lenței sexuale. 153 In culmea turbării, continua să strige cele trei sunete. Deodată se făcu lumină și am putut desluși bolboroseala: — No pepa ! No pepa! Adică, în nipono-americană: — No paper ! No paper ! Vicepreședintele alesese deci această manieră delicată ca să mă anunte că era lipsă de hîrtie în acele locuri. Am șters-o la iuțeală spre debaraua a cărei cheie îmi fusese încredințată și m-am întors în goană, simțind cum mi se taie picioarele, cu brațele încărcate de rulouri. Domnul Omochi se uită la mine cum le instalam, îmi urlă ceva, probabil nu un compliment, mă zvîrli afară și se izolă în cabina acum bine echipată. Cu inima sfișiată, m-am refugiat în toaleta doamnelor. M-am ghemuit într-un colț și am început să plîng cu lacrimi analfabete. Ca din întîmplare, acela fu și momentul ales de Fubuki să vină să se spele pe dinți. o vedeam, în oglindă, cu gura plină de 154 spuma pastei de dinți, uitîndu-se cum plîng. Ochii ei jubilau. Pentru o clipă, mi-am urît șefa pînă acolo încît i-am dorit moartea. Gîndin-du-mă brusc la coincidența dintre patro-nimul său și un cuvînt latinesc care pica la țanc, am fost cît pe ce să-i strig: „Memento mori!". în urmă cu șase ani, îmi plăcuse la nebunie un film japonez care se chema Furyo - titlul englez era Merry Christmas, mister Lawrence. Totul se petrecea în timpul războiului din Pacific, prin 1944. o bandă de soldați britanici erau prizo-nieri într-un lagăr militar nipon. Intre un englez (David Bowie) și un șef japonez (Ryuichi Sakamoto) se înfiripau ceea ce unele manuale școlare numesc „relații paradoxale". Poate fiindcă mă aflam pe-atunci la o vîrstă foarte fragedă, filmul lui Oshima mi se păruse deosebit de zguduitor, mai ales scenele de confruntare tulbure între 155 cei doi eroi. Se termina cu condamnarea la moarte a englezului de către nipon. Una dintre scenele cele mai delicioase ale acestui lung metraj era cea în care, spre sfirșit, japonezul venea să-și con-temple victima pejumătate moartă. Drept supliciu, se hotărîse s-o îngroape în pămînt, lăsîndu-i doar capul afară, în bătaia soarelui: ingenioasa stratagemă ucidea prizonierul prin trei metode dife-rite în același timp - setea, foamea și insolația. Era cu atît mai potrivit cu cît blondul britanic avea o carnație susceptibilă de a fi prăjită. lar cînd căpetenia războinică, țeapănă și demnă, venea să se reculeagă la obiectul „relației paradoxale", chipul muribundului avea culoarea unui roast-beef prăjit prea tare, puțin înnegrit. Aveam șaisprezece ani și acest mod de a muri mi se părea o frumoasă dovadă de iubire. Nu mă puteam împiedica să nu văd o înrudire de situație între povestea asta și propriile mele tribulații în compania Yumomoto. Desigur, pedeapsa pe care o 156 înduram eu era diferită. Eram însă prizonieră de război într-un lagăr nipon, iar torționara mea era de o frumusețe cel puțin egală cu a lui Ryuichi Sakamoto. Intr-o zi, în timp ce se spăla pe mîini, am întrebat-o dacă văzuse filmul. A încu-viințat. Cred că eram curajoasă în ziua aceea, căci am continuat: — V-a plăcut? — Muzica era faină. Păcat că era o poveste falsă. (Fără să știe, Fubuki practica revizio-nismul soft specific încă multor tineri din țara Soarelui-Răsare: compatrioții săi n-aveau nimic să-și reproșeze în legătură cu ultimul război, iar incursiunile lor în Asia avuseseră scopul de a-i proteja pe indigeni împotriva naziștilor. Nu aveam eu căderea să discut despre asta.) — Cred că trebuie văzută acolo o meta-foră, m-am mulțumit să zic. — Ce metaforă? — A raportului cu celălalt. A rapor-turilor dintre mine și dumneavoastră, de pildă. 157 S-a uitat la mine perplexă, părînd să se întrebe ce-o mai fi născocit handicapata asta mintală. — Da, i-am dat eu înainte. Intre mine și dumneavoastră există aceeași diferență ca între David Bowie și Ryuichi Sakamoto. Occidentul și Orientul. Dincolo de aparen-tul conflict, aceeași curiozitate reciprocă, aceleași judecăți greșite care maschoază o reală dorință de înțelegere. Degeaba mă mărginisem la litote dintre cele mai ascetice, îmi dădeam seama că mersesem deja prea departe. — Nu, zise șefa mea cu sobrietate. — De ce? Cum avea să răspundă ? Singura greu-tate era să aleagă: „N-am nici o curio-zitate în privința dumitale", „ n-am nici o dorință de a mă înțelege cu dumneata", „cîtă neobrăzare să îndrăznești să-ți com-pari soarta cu cea a unui prizonier de război!" sau „între aceste personaje era ceva tulbure în care eu nu mă regăsesc sub nici o formă". 158 Dar nu. Fubuki se arătă foarte abilă. Cu voce neutră și politicoasă, se mulțumi să-mi dea un răspuns mult mai percutant, deși curtenitor: — Nu mi se pare că ai semăna cu David Bowie. Trebuia să recunoști că avea dreptate. Era ceva rarisim să vorbesc de cînd căpătasem postul ăsta. Nu era interzis, și totuși, o regulă nescrisă mă oprea s-o fac. Ciudat, dar cînd îndeplinești o misiune atît de puțin glorioasă, singura manieră de a-ți păstra onoarea constă în a tăcea. într-adevăr, dacă o femeie care spală budele pălăvrăgește, ești înclinat să crezi că-și face treaba cu dragă inimă, că acolo îi este locul și că postul respectiv îi inspiră o asemenea bucurie încît îi vine să ciri-pească. în schimb, dacă tace, înseamnă că-și trăiește munca ca pe o penitență mona-hală. Retrasă în muțenia sa, își ispășește canonul spre iertarea păcatelor omenirii. Bernanos vorbește despre copleșitoarea banalitate a Răului; ea, femeia care spală 159 budele, cunoaște copleșitoarea banalitate a dejecției, mereu aceeași dincolo de unele disparități respingătoare. Tăcerea sa dă glas consternării sale. Ea este carmelita toaletelor. Tăceam deci și gîndeam tot mai mult. De exemplu, în ciuda lipsei de asemănare dintre mine și David Bowie, consideram că făcusem o comparație viabilă. Intre cazul meu și al său exista realmente o înrudire de situație. Fiindcă, oricum, de vreme ce mă numise într-un post atît de murdar, sentimentele lui Fubuki față de mine n-aveau cum să fie dintre cele mai limpezi. Mai avea și alți subordonați în afară de mine. Nu eram singura persoană pe care-o ura și-o disprețuia. Ar fi putut să-i mar-tirizeze și pe alții, nu numai pe mine. Or, ea nu-și exercita cruzimea decît asupra mea. Probabil că era un privilegiu. Am hotărît s-o iau ca pe o predestinare. Aceste pagini ar putea lăsa să se creadă că nu aveam nici un fel de viață exterioară 160 companiei Yumimoto. Nu e chiar așa. Aveam, în afara companiei, o existență care nu era nici pe departe goală sau insignifiantă. Am hotărît totuși să nu vorbesc despre asta aici. Mai întîi pentru că ar fi în afara subiectului. Apoi, pentru că - dat fiind programul meu de muncă - această viață privată era cel puțin limitată de timp. Dar mai cu seamă din rațiuni de ordin schizofrenic: cînd eram la post, în toaleta de la etajul patruzeci și patru al companiei Yumimoto, frecînd la vestigiile necurățe-niilor unui funcționar, îmi era cu nepu-tință să concep că în afara acelui imobil, la unsprezece stații de metrou de-acolo, exista un loc în care niște oameni mă iubeau, mă respectau și nu vedeau nici o legătură între mine și o perie de curățat WC-uri. Cînd partea asta nocturnă a cotidia-nului meu îmi venea în minte la locul de muncă, nu puteam gîndi decît un singur lucru: „Nu. Ai inventat și casa, și pe indi-vizii ăia. Dacă ai impresia că există dinainte de ultima ta numire, e o iluzie. 161 Deschide ochii: ce înseamnă carnea acestor fragile ființe dragi pe lîngă eternitatea faianței de la grupul sanitar? Amin-tește-ți fotografiile cu orașe bombardate: oamenii sînt morți, casele distruse, dar toaletele tot se înalță mîndre spre cer, cocoțate pe țevăraia în erecție. După ce Apocalipsa își va fi înfăptuit lucrarea, orașele nu vor mai fi decît niște păduri de bude. Camera liniștită în care dormi, per-soanele pe care le iubești sînt niște creații compensatorii ale minții tale. E tipic pentru ființele care execită o meserie jal-nică să proiecteze ceea ce Nietzsche nu-mește o lume ideală, un paradis terestru sau celest în care își dau toată silința să creadă pentru a se consola cu condiția lor infectă. Edenul lor mental e cu atît mai frumos cu cît sarcina le este mai josnică. Crede-mă: nimic nu există în afara toaletei de la etajul patruzeci și patru. Totul e acum și aici". Mă apropiam atunci de peretele de sticlă, parcurgeam din priviri cele unspre-zece stații de metrou și, la capătul 162 drumului, mă uitam: nu se putea vedea sau închipui nici o casă. „Vezi bine: căminul ăsta tihnit e rodul imaginației tale". Nu-mi mai rămînea decît să-mi lipesc fruntea de sticlă și să mă arunc pe fereastră. Sînt singura persoană din lume căreia i s-a întîmplat acest miracol: defe-nestrarea mi-a salvat viata. Fărîme din trupul meu trebuie să mai fie și azi risipite prin tot orașul. Lunile au trecut. Cu fiecare zi, timpul își pierdea din consistență. Eram inca-pabilă să aflu dacă se scurgea repede sau încet. Memoria mea începea să funcțio-neze după principiul WC-ului: seara, trăgeam apa. o perie mentală elimina ultimele urme de murdărie. Curățare rituală care nu servea la nimic, deoarece în fiecare dimineață clo-setul meu cerebral era mînjit din nou. Așa curn au remarcat majoritatea muri-torilor, toaleta este un loc propice meditației. Pentru mine, care devenisem 163 o carmelită a acelor locuri, asta a fost ocazia de a reflecta. Și acolo am înțeles un lucru mare : acela că, în Japonia, existența înseamnă întreprinderea. E, desigur, un adevăr ce-a fost deja scris într-o mulțime de tratate de economie consacrate acestei țări. Dar între a citi o frază într-o carte și a o trăi există un zid de diferență. Puteam acum să-i pătrund înțelesul pentru membrii companiei Yumimoto și pentru mine. Calvarul meu nu era mai rău decît al lor. Era doar mai degradant. Pentru atîta lucru, nu invidiam soarta celorlalți. Era la fel de mizerabilă ca și a mea. Contabilii care petreceau zece ore pe zi transcriind cifre erau în ochii mei niște victime sacrificate pe altarul unei divi-nități lipsite de măreție și mister. De cînd e lumea, cei sărmani și-au închinat viața unor realități care îi depășeau: înainte, puteau măcar să presupună vreo cauză mistică pentru această risipă. Acum, nu puteau să-și mai facă iluzii. Iși sacrificau existența pentru nimic. 164 Japonia este țara cu cea mai ridicată A rată a sinuciderii, o știe oricine. In ce mă privește, ceea ce mă miră este că sinuci-derea nu e și mai frecventă. lar în afara întreprinderii, ce-i așteaptă pe contabilii cu creierul spălat de cifre? Berea obligatorie cu colegii la fel de tre-panați ca și ei, orele de înghesuială în metrou, o soție deja adormită, niște copii deja obosiți, somnul care te aspiră ca o chiuvetă ce se golește, rarele vacanțe cărora nimeni nu le cunoaște modul de folosire: nimic care să merite numele de viață. Și cel mai rău e cînd te gîndești că, la scară mondială, oamenii ăștia sînt niște privilegiați. Veni și decembrie, luna demisiei mele. Cuvîntul ăsta ar putea să uimească: mă apropiam de sfirșitul contractului, nu trebuia deci să demisionez. Și totuși tre-buia. Nu mă puteam mulțumi să aștept seara de 7 ianuarie și să plec după cîteva A strîngeri de mîini. Intr-o țară în care pînă 165 de curînd, cu contract sau fără, erai în mod automat angajat pe viață, nu părăseai un loc de muncă fără a îndeplini toate formalitățile. Ca să respect tradiția, trebuia să-mi prezint demisia la fiecare treaptă ierar-hică, adică de patru ori, începînd cu partea de jos a piramidei: mai întîi lui Fubuki, după aceea domnului Saito, apoi domnu-lui Omochi și, în final, domnului Haneda. M-am pregătit mental pentru această ceremonie. Era de la sine înțeles că voi respecta cu strictețe marea regulă: să nu mă plîng. De altfel, primisem un consemn părin-tesc: afacerea nu trebuia să umbrească în nici un caz bunele relații dintre Belgia și țara Soarelui-Răsare. Nu trebuia deci să dau de înțeles vreunui nipon că întreprin-derea se purtase rău cu mine. Singurele motive pe care aveam dreptul să le invoc -căci trebuia să explic rațiunile ce mă determinau să părăsesc un post atît de avantajos - trebuiau să fie argumente enunțate la persoana întîi singular. 166 Din punctul de vedere al logicii pure, asta mă scutea de deliberări: însemna că trebuia să iau întreaga vinovăție asupra mea. o asemenea atitudine nu putea să nu fie ridicolă, dar plecam de la principiul că salariații Yumimoto vor fi recunoscători văzînd că procedez astfel pentru a-i ajuta să nu-și piardă obrazul și mă vor între-rupe, protestînd: „Nu vă acuzați pe ne-drept, sînteți o persoană foarte capabilă!". Am solicitat șefei mele o întrevedere. Mi-a dat întîlnire la sfirșitul după-amiezii într-un birou gol. Chiar înainte de a mă duce, un demon mi-a șoptit la ureche: „Spune-i că, pe post de madam Pipi, poți cîștiga mai mult în altă parte". Mi-a fost foarte greu să-i astup gura acestui diavol, iar cînd am luat loc în fața frumoasei eram deja muncită de un rîs nebun. Demonul profită de moment ca să-mi strecoare o sugestie: „Spune-i că rămîi numai dacă se pune la budă o farfurie în care fiecare utilizator are să lase cincizeci de yeni". 167 Mi-am mușcat obrajii pe dinăuntru ca să rămîn serioasă. Era atît de greu încît nu reușeam să vorbesc. Fubuki suspină : — Ei bine ? Aveați ceva să-mi spuneți ? Ca să-mi ascund gura ce se strîmba, am plecat capul cît am putut, ceea ce mi-a dat o înfățișare umilă de care șefa trebuie să fi fost satisfăcută. — Contractul meu se apropie de sfirșit și voiam să vă anunț, cu tot regretul de care sînt capabilă, că nu voi putea să-l reînnoiesc. Vocea mea, supusă și temătoare, era cea a subalternei arhetipale. — A? Și de ce? mă întrebă ea sec. Ce întrebare formidabilă! Vasăzică nu eram singura care juca teatru. Nu m-am lăsat mai prejos și i-am dat un răspuns caricatural: — Compania Yumimoto mi-a dat mari și nenumărate ocazii de a-mi dovedi capa-citățile. Pentru asta, îi voi fi veșnic recu-noscătoare. Numai că, vai, n-am putut să 168 mă arăt la înălțimea onoarei ce-mi era acordată. Am fost nevoită să mă opresc ca să-mi mușc din nou obrajii, atît de comic mi se părea ceea ce debitam. Fubuki nu părea să considere că ar fi ceva amuzant, căci spuse: — Așa este. După dumneavoastră, de ce nu ați fost la înălțime? Nu m-am putut abține să nu ridic capul și s-o privesc cu stupefacție: era oare posibil să mă întrebe de ce nu eram la înălțimea budelor companiei? Nevoia sa de a mă umili era chiar atît de lipsită de măsură? Și, dacă da, atunci care putea fi adevărata natură a sentimentelor ei față de mine? Privind-o în ochi, ca să nu-i ratez reac-ția, am pronunțat următoarea enormi-tate: — Fiindcă nu aveam capacitățile inte-lectuale necesare. Puțin îmi păsa care erau capacitățile intelectuale necesare pentru a curăța un closet murdar, dar vroiam să văd dacă o 169 atît de grotescă dovadă de supunere va fi pe gustul torționarei mele. Chipul ei de japoneză bine crescută rămase imobil și inexpresiv; a trebuit să-l studiez cu seismograful pentru a detecta ușoara crispare a fălcilor provocată de răspunsul meu: juisa. Pornită pe calea plăcerii, n-avea să se oprească tocmai acum. Continuă: — Și eu cred la fel. De unde provine, după dumneavoastră, această incapa-citate? Răspunsul era evident. Mă distram foarte bine: — Din inferioritatea creierului occi-dental față de creierul nipon. Incîntată de docilitatea mea în fața dorințelor sale, Fubuki găsi o replică echitabilă: — Sigur că și asta e o parte din adevăr. Totuși, nu trebuie exagerată inferioritatea creierului occidental mediu. Nu credeți că incapacitatea asta provine mai ales dintr-o deficiență proprie creierului dum-neavoastră ? 170 — Cu siguranță. — La început, credeam că aveați dorința de a sabota Yumimoto. Jurați-mi că n-o făceați intenționat pe proasta. — Jur. — Sînteți conștientă de handicapul dumneavoastră ? — Da. Compania Yumimoto m-a ajutat să-mi dau seama de el. Chipul șefei mele rămînea impasibil, dar după voce simțeam că i se usca gura. Eram fericită să-i ofer în sfirșit un mo-ment de voluptate. / — Intreprinderea v-a făcut așadar un mare serviciu. — îi voi rămîne recunoscătoare în veci. Adoram turnura suprarealistă pe care o lua acest dialog ce o înălța pe Fubuki pînă la nebănuite culmi ale plăcerii. în fond, era un moment foarte emoționant. „Scumpă furtună de zăpadă, dacă mi-e cu putință, cu o așa de mică osteneală, să fiu instrumentul desfătării tale, nu tejena deloc, asaltează-mă cu fulgii tăi tari și aspri, cu grindina ta de așchii de silex, 171 accept să fiu sărmana rătăcită în munti asupra căreia norii tăi grei de furie să-și descarce mînia, primesc drept în față miile lor de stropi reci ca gheața, nu mă costă nimic, și ce frumos spectacol această nevoie a ta de a-mi cresta pielea cu insulte tăioase, gloanțele tale-s oarbe, scumpă furtună de zăpadă, am refuzat să fiu legată la ochi în fața plutonului tău de execuție, căci e atîta amar de vreme de cînd așteptam să văd plăcerea în ochii tăi." Am crezut că dorințele îi fuseseră satisfăcute, căci mi-a pus o întrebare care mi se păru doar de formă: — Și după aceea, ce aveți de gînd? N-aveam de gînd să-i vorbesc despre manuscrisele la care lucram. Am dres-o cu o banalitate: — Aș putea eventual să predau fran-ceza. Șefa izbucni într-un rîs disprețuitor. — La catedră! Dumneata! Te crezi capabilă să predai! A naibii furtună de zăpadă, mereu avea un cartuș pe țeavă! 172 Mi-am dat seama că nu se săturase. Așa că n-aveam să-i răspund prostește că aveam o diplomă de profesor. Am lăsat capu-n jos. — Aveți dreptate, încă nu sînt destul de conștientă de limitele mele. — Ce-i drept. Sincer, ce meserie ai putea face? Trebuia să-i deschid calea către paro-xismul extazului. în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adre-sezi cu „uimire și cutremur". Am adorat dintotdeauna această formulă care se potrivește atît de bine cu jocul actorilor din filmele cu samurai, cînd se adresează șefului lor, cu vocea traumatizată de un respect supraomenesc. Mi-am compus așadar o expresie de uimire si am început să tremur. Mi-am atintit privirea plină de spaimă în ochii femeii și-am îngăimat: — Credeți că mă vor accepta la gunoieri ? — Da! îmi răspunse cu un entuziasm cam exagerat. 173 Răsuflă adînc. Reușisem. A trebuit apoi să-mi prezint demisia domnului Saito. Mi-a dat și el o întîlnire într-un birou gol, dar, spre deosebire de Fubuki, nu părea să se simtă în largul său cînd m-am așezat față în față cu el. — Contractul meu se apropie de sfirșit și voiam să vă anunț cu regret că nu voi putea să-l reînnoiesc. Chipul domnului Saito se crispă într-o năvală de ticuri. Neizbutind să traduc această mimică, mi-am continuat nu-mărul: — Compania Yumimoto mi-a dat nenu-mărate ocazii de a-mi dovedi capacitățile. li voi fi veșnic recunoscătoare. Din nefe-ricire, nu am putut să mă arăt la înălțimea onoarei ce-mi era acordată. Trupul mărunt și pirpiriu al domnului Saito fu scuturat de niște tresăriri nervoase. Părea foarte jenat de cele ce spuneam. — Amelie-san... Ochii săi căutau prin toate colțurile încăperii ca și cum acolo avea să găsească .*. un cuvînt de spus. II compătimeam. 174 — Saito-san? — Eu... noi... îmi pare rău. N-aș fi vrut ca lucrurile să iasă așa. Un japonez care se scuză în mod sincer, asta se-ntîmplă aproximativ o dată la o sută de ani. Am fost șocată să văd că dom-nul Saito acceptase o asemenea umilință pentru mine. Era cu atît mai nedrept cu cît el nu avusese nici un amestec în destituirile mele succesive. — N-are de ce să vă pară rău. Lucrurile s-au petrecut cît de bine s-a putut. lar cît am fost în companie am avut multe de învățat. Și spunînd asta nu mințeam deloc. — Aveți vreun proiect? mă întrebă el cu un zîmbet extrem de încordat și gentil. — Nu vă faceți griji pentru mine. o să găsesc eu ceva. Sărmanul domn Saito! Tot eu trebuia să-l îmbărbătez pe el. Iri ciuda relativei sale ascensiuni profesionale, era un nipon ca atîția alții, totodată sclav și călău neîndemînatec al unui sistem care în mod sigur nu-i era pe plac, dar pe care nu l-ar 175 fi denigrat niciodată - din slăbiciune și din lipsă de imaginație. Veni rîndul domnului Omochi. Eram moartă de frică la gîndul de a rămîne singură cu el în biroul său. Greșeam: vicepreședintele era cît se poate de bine dispus. Văzîndu-mă, exclamă: — Amelie-san! o spusese în acea nemaipomcnită ma-nieră niponă de a confirma existența unei persoane rostindu-i numele. Vorbise cu gura plină. Ghidîndu-mă numai după felul cum îi suna vocea, am încercat să diagnostichez natura alimen-tului. Trebuie să fi fost păstos, lipicios, genul de chestie după care trebuie să-ți descleiezi dinții cu limba timp de cîteva minute bune. Prea puțin adercnt față de cerul gurii ca să fie caramele. Prea gras ca să fie lemn-dulce. Prea gros ca să fie marshmallow. Mister. Am dat drumul la pomelnic, deja bine rodat: 176 — Contractul meu se apropie de sfirșit și voiam să vă anunț cu regret că nu voi putea să-l reînnoiesc. Delicatesa, aflată pe genunchii săi, era ascunsă privirilor mele de birou. Duse la gură încă o porție: încărcătura, pe care degetele groase nu-mi îngăduiau s-o văd, fu hăpăită înainte să-mi dau seama de culoarea ei. Am rămas nedumerită. Obezul băgase de seamă probabil curio-zitatea mea față de alimentația sa, căci trase pachetul și mi-l vîrî sub ochi. Spre marea mea mirare, am văzut că era niște ciocolată de un verde pal. Perplexă, mi-am ridicat privirea temă-toare spre vicepreședinte: — E ciocolată de pe planeta Marte? începu să urle de rîs. Sughița con-vulsiv: — Kassei no chokoreto ! Kassei no cho-koreto ! Adică: „Ciocolată de pe Marte! Cioco-lată de pe Marte!". Mi se părea o manieră destul de bizară de a-mi întîmpina demisia. lar această 177 ilaritate plină de colesterol măjena foarte tare. Creștea din ce în ce și vedeam deja clipa în care o criză cardiacă îl va doborî la pămînt sub ochii mei. Cum o să le explic autorităților? „Veni-sem să-mi prezint demisia. Asta l-a ucis." Nimeni din companie n-ar fi înghițit o asemenea versiune: eram genul de anga-jată a cărei plecare nu putea fi decît o veste excelentă. Cît despre povestea cu ciocolata verde, nimeni nu i-ar da crezare. Nu se moare din cauza unei tablete de ciocolată, fie ea și de culoarea clorofilei. Teza asasinatului s-ar dovedi mult mai credibilă. Nu do mobiluri aș fi dus eu lipsă. Pe scurt, trebuia să sper ca domnul Omochi să nu dea ortul popii, căci aș fi fost vinovata ideală. Mă pregăteam să turui cel de-al doilea cuplet ca să pun capăt acestui taifun de rîs cînd obezul preciză : — E ciocolată albă cu pepene verde, o specialitate din Hokkaido. Delicios. Au 178 reconstituit la perfecție gustul pepenelui japonez. Poftim, gustați. — Nu, mulțumesc. Imi plăcea pepenele nipon, dar ideea acelui gust amestecat cu cel de ciocolată albă mă îngrețoșa de-a binelea. Din motive obscure, refuzul meu îl irită pe vicepreședinte. Iși reînnoi ordinul într-o formă politicoasă: — Meshiagatte kudasai. Adică: „Vă rog, faceți-mi o favoare și mîncați". Am refuzat. Incepu să coboare de-a berbeleacul nivelurile de limbă: — Tabete. Adică: „Mănîncă". Am refuzat. Strigă: — Taberu! Adică: „Halește!". Am refuzat. Explodă de mînie: — la stai, cîtă vreme contractul dumitale n-a expirat, trebuie să-mi dai ascultare! 179 — Ce vă pasă dacă mănînc sau nu ? — Nerușinato! Nu eati aici ca să-mi pui întrebări, ci ca să-mi execuți ordinele! — Ce risc dacă nu le îndeplinesc? Să fiu dată pe ușă afară ? Mi-ar conveni. în clipa următoare, mi-am dat seama că mersesem prea departe. Era de-ajuns să-i vezi mutra domnului Omochi ca să-nțelegi că bunele relații belgiano-japo-neze erau pe cale să se deterioreze. Infarctul său părea iminent. Capul plecat sabia nu-l taie: — Vă rog să mă iertați. Mai avu destul suflu cît să ragă : — Halește! Asta-mi era pedeapsa. Cine ar fi crezut că a mînca ciocolată verde putea constitui un act de politică internațională? Am întins mîna spre pachet gîndin-du-mă că poate tot așa se întîmplase și în grădina Edenului: Eva n-avea nici un chef să muște din măr, dar un șarpe obez apucat de o criză de sadism pe cît de bruscă, pe atît de inexplicabilă o silise s-o facă. 180 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy