Nu e deloc greu de imaginat că Ovidiu, spre deosebire de noi, se va fi uitat cu antipatie la apele acestei mări. Mai ales iarna. În timp ce viscolul se năpustea peste Tomis, însoțit de urletele lupilor, va fi visat, probabil, cu inima otrăvită de tristețe, la petrecerile Romei care-l răsfațase, cândva, și care, pe măsură ce treceau anii, îl uita, nerecunoscătoare. Și va fi suferit, cred, chiar mai mult decât de frig, din pricină că viața continua fără el. Rafinatul care inițiase protipendada Romei în "arta de a iubi" a învățat aici să urască și să-și ascundă ura în înfocate declarații de dragoste pentru Augustus. L-a lingușit pe împărat în scrisori ipocrite trimise prietenilor, l-a preamărit, în speranța că vorbele sale vor ajunge la urechile lui Augustus și îi vor smulge iertarea, apoi, după moartea lui Augustus, a făcut același lucru cu Tiberiu. Cei douăzeci și cinci de ani petrecuți de Ovidiu printre geții cu bărbi ciudate au fost, cu siguranță, o lungă așteptare, întreruptă, din când în când, de crize de deznădejde, căci nici o corabie nu-i aducea vestea pe care o dorea.


O pornesc de-a lungul plajei spre gardul fostei reședințe a lui Ceaușescu. Am observat că nu s-a schimbat aproape nimic "acolo", în afară de faptul că panourile pe care scrie "acces interzis" sunt acum fosforescente, ca să le vezi și noaptea. Reședința e păzită în continuare de jur-împrejur. Pe oriunde încerci să te apropii, te izbești de o poartă încuiată, de un avertisment sau de un jandarm înarmat care-ți poruncește scurt să-ți vezi de drum.
Misterul "spațiului interzis" a căpătat, însă, ceva decrepit. N-am văzut pe nimeni care să înlăture gunoaiele și spuma murdară pe care valurile o aruncă la țărm. In schimb, pescărușii se adună în cârduri pe plaja degradată acum de dejecțiile mării. Moțăie la soare, siguri că nu-i deranjează nimeni. Sunt bine păziți. Jandarmul care stă deasupra, lângă o gheretă cenușie, veghează ca nici un curios să nu treacă gardul de sârmă, retras, față de vechea "graniță", cu vreo cincizeci de metri. Pe dig, patrulează un jandarm cu pistol mitralieră. Când se plictisește, azvârle cu pietricele în mare. Fantoma lui Ceaușescu a devenit "obiectiv militar".
Dacă aș fi un "barbar" autentic, n-ar trebui să văd în acest "domeniu rezervat" un fel de "Romă"? Mutatis mutandis, evident. Zidurile aureliene au devenit gard metalic. Pretorienii au devenit jandarmi. Iar eu stau, după ce am ieșit din apă, ante portas. Fructul oprit, chiar dacă e putred, atrage.


Cineva se plânge pe terasă că nu mai poate scrie în absența cenzurii. Teama de cenzură îl stimula. Îl făcea să caute mijloacele prin care o putea păcăli. O aluzie curajoasă strecurată printre rânduri stârnea admirația cititorilor. Acum, pe cine mai interesează curajul? Tocmai opreliștile au stimulat forțele creatoare. Concluzia ar fi că sperietoarea cenzurii ne-a adus imense servicii! Ne-a silit să fim asemenea lui Ulise, abili, ne-a obligat să învățăm cum se construiește un cal troian. Ne-a ajutat să bolborosim ca Pythia. Ce profesor de ambiguitate mai bun decât cenzura puteam avea? Acum, am rămas, nu-i așa? fără profesori. Putem spune ce vrem. Drept care ne-am trezit într-o curioasă lehamite. Ce rost mai are să scrii, dacă marea ocazie de a deveni peste noapte un Soljenițîn a trecut?


În epitaful pe care l-a dictat, puțin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi așezat pe mormântul său, Eschil spunea că tufișurile de la Maraton și perșii "cu părul lung" l-au cunoscut bine. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a ajuns la forme demente? Și nu e singurul lucru de neconceput azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va dezmoșteni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg și a cerut să fie pus sub interdicție, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulțumit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoțit până acasă în semn de admirație. Dar se pot da, știu, și alt fel de exemple. Într-o dimineață, atenienii au ieșit pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neștiind că era el, rugându-l să-și scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiți pe Aristide în surghiun? Þi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surâs trist și ar fi înscris pe scoică numele său, așa cum i se ceruse...
N-aș vrea, prin urmare, să fiu crezut mai naiv decât sunt. În fapt, știu că timpul antic nu era mai bun decât cel de azi. Inchiziția creștină a avut și o versiune păgână. Grecii făcuseră din "impietate" un delict grav, pasibil de pedeapsa cu moartea, și nu puțini au fost cei acuzați. Giordano Bruno și Galilei s-au numit în antichitate Socrate, Anaxagora, Euripide și Aristotel. Protagoras, după ce a afirmat în public, într-o zi, că nu există decât adevăruri subiective și că, deci, oricine poate opune adevărului comun un altul, propriul său adevăr, a fost alungat din Atena, iar cartea sa Despre zei a fost arsă în piață. Pe Anaxagora, nici prietenia cu Pericle nu l-a pus la adăpost. A fost acuzat și el de erezie, de "impietate" ("defăimare", s-ar zice azi) și chemat în fața unui tribunal unde opera sa Despre natură, devenită suspectă, a fost întoarsă pe toate fețele pentru a se stabili ce-a vrut să spună filosoful acesta care nu se referea niciodată în carte la Zeus, ceea ce, în ochii juraților, reprezenta o prezumție de vinovăție. Numai fuga l-a ferit să cunoască soarta lui Socrate. Împotriva lui Aristotel s-a formulat aceeași acuzație: impietate. Iar metoda folosită de tribunal a fost, de asemenea, aceeași (utilizată la noi de cenzură fără să i se cunoască vechimea): fraze scoase din context, în care erau găsite tâlcuri ireverențioase. "Nu vreau ca Atena să se murdărească de un alt delict împotriva filosofiei", ar fi spus Aristotel, fugind din cetate, dar se pare că Atena nu se speria de o asemenea teribilă perspectivă; l-a condamnat la moarte în contumacie. Euripide și-a susținut ideile cu prudență. Din când în când, a întrerupt un raționament periculos pentru a da corului posibilitatea să înalțe un imn lui Dionysos. A făcut chiar mai mult decât atât. Când, în reprezentația cu Hippolit, eroul a declarat pe scenă: "Da, limba mea a jurat, dar inima mea a rămas liberă" și spectatorii, indignați, au vrut să-l linșeze pe actor, dramaturgul s-a prezentat pe scenă, să-i calmeze, să-i roage să aibă răbdare, fiindcă, vor vedea, Hippolit va fi pedepsit pentru acest sacrilegiu. Totuși, nimic n-a potolit ura conservatorilor. La șaptezeci de ani, lui Euripide i s-a intentat un proces, fiind învinuit de impietate. Până la urmă, a fost achitat, însă primirea ostilă de care a avut parte următoarea sa tragedie l-a silit să priceapă că era mai bine să părăsească Atena. Platon, încercând să-l apere pe Socrate, n-a putut-o face din pricina urletelor gloatei. Fidias a trebuit să plece din Atena după un scandal în care a fost învinuit că și-a însușit o parte din aurul și din fildeșul destinate statuii criselefantine a Athenei.
Mitologia dezvăluie și ea zone mai puțin olimpiene ale sufletului grec. Adonis s-a născut dintr-un incest. Ajax a necinstit-o pe Cassandra chiar în templul zeiței înțelepciunii. Agamemnon e ucis de o soție adulterină, Helena se întoarce pocăită în brațele lui Menelau după ce a provocat dezastrul Troiei, Artemis, insensibilă și frigida, îi pedepsește pe cei care încearcă să se apropie de ea. Dragostea unică, romantică și neconsolată, care îi va provoca râsul lui Don Juan, n-a găsit mai mult respect la antici. Ulise nu se grăbește deloc să ajungă la Penelopa, iar femeile trace s-au simțit ofensate de fidelitatea lui Orfeu.
Domnii specialiști se vor încrunta. Dacă știu că, vorba lui Byron, orice timp devine bun când devine antic, cum îmi mai întrețin romantismul? Foarte simplu. Ca într-o bibliotecă în care păstrezi doar cărțile care te interesează, în reveriile mele antice nu sunt obligat să suport vecinătăți care îmi displac. În ele (spre deosebire de "actualitate") pot alege numai ceea ce îmi convine. Și e suficient să mă imaginez pe vremea lui Praxitele, într-una din cele două împrejurări (serbările de la Eleusis și cele organizate în onoarea lui Poseidon) când toată gloria masculină a Atenei ieșea pe plajă, s-o vadă pe Frina îmbăindu-se goală, sau să-mi amintesc cum îi transforma Circe în porci, cu o baghetă vrăjită, pe unii (pe care i-aș putea indica eu) pentru a mă vrea, în clipa aceea, "antic".


Habar n-aveam, până acum, că marea înflorește. Unul care se pricepe mi-a explicat că fenomenul de înflorire a mării se datorează Exuvinllei cordata, o algă micuță, cochetă, brun-roșcată, foarte prolifică. Azi, marea a căpătat această culoare. După curenții reci, e al doilea ghinion. În fața acestei mări înflorite, nu prea îmi vine să intru în apă. Încerc, cu gândul că nu-mi pot îngădui să las nici o zi fără "turele" obișnuite, dar Exuvinlla cordata, cocheta algă brun-roșcată care a pus stăpânire pe mare, mă agasează și renunț.


Noroc că "înflorirea" mării n-a durat mult. Acum, apa și-a recăpătat culoarea obișnuită. Și are o temperatură optimă ca să te decizi greu să fii chibzuit. I-am povestit doctorului C, aseară, pățania mea cu hemoragia. Mi-a luat tensiunea. E bună. Dar mă urmărește gândul că și mama și sora mea au murit în urma unei congestii cerebrale. Asta mă determină să fiu precaut. Nu mai dorm pe plajă, ca altădată. Am grijă să nu stau prea mult la soare, deși, de fiecare dată când mă ridic de pe nisip și mă îndrept spre scara de ciment care urcă pe faleză, mă surprind că întorc capul, cu dorința de a mai face o baie. Apa e mai îmbietoare atunci. Strălucește, amețită parcă de lumina amiezii. Trebuie să-mi spun, energic, că întârzii la masă, pentru a-mi continua drumul.
Oricum, dacă noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capodopera Lui. Din patru elemente (apă, soare, nisip, aer), nimic mai mult, se creează, prin nu știu ce mister, o magie și o mitologie. Nu cunosc un peisaj care să fie atât de simplu și, în același timp, de un desfrâu luminos.
Un pescăruș trece, deasupra, țipând. Plutește elegant, grațios, desenând o hieroglifă deasupra mării, apoi se întoarce. Gata, a dispărut în spatele meu. Cerul e, acum, de un albastru spălăcit. Dacă se poate înțelege mai bine ca oriunde, aici, teoria lui Empedocle despre cele patru elemente fundamentale, apa, focul, aerul și pământul, cu siguranță, plaja n-ar fii un bun amfiteatru pentru prelegeri de metafizică. Aici trupul devine singurul adevăr. Dar cu atât mai ușor consimți că Afrodita putea ieși numai dintr-o mare.
Dar nu din spuma mării, cum am învățat! După o aluzie a lui Hesiod, Afrodita a țâșnit din spuma risipită în jurul mădularului mutilat al lui Uranos, castrat de fiul său Cronos, pentru a-l uzurpa. Mădular azvârlit în mare. Ceea ce înseamnă că zeița dragostei nu s-a născut din dragoste, ci din moarte și crimă. Poate de aceea clipa supremă a voluptății are un gust de moarte.


Prin ultima clasă de liceu, mi-a căzut în mână o broșură hărtănită unde un misogin explica pe larg bărbaților de ce trebuie să se ferească de "emisarele diavolului". În ea, femeia era ocărâtă în fel și chip, socotită o sămânță de nenorocire, rădăcină a tuturor pierzaniilor, principala greșeală a lui Dumnezeu, fagure de miere și venin, o nenorocire râvnită, rău dulce, spadă care străpunge și inima înțelepților, o ființă predestinată răului, în fața căreia nici o măsură de prevedere nu-i de prisos deoarece săgeata privirii ei îi doboară și pe cei mai viteji bărbați etc. "Vitejii" bărbați erau avertizați să se ferească mai ales de femeile frumoase și surâzătoare care sunt cele mai primejdioase. Li se atrăgea atenția că de la magiciana Circe, prima femeie fatală, la periculoasele frumuseți moderne, femeile au căutat prin cele mai viclene mijloace să devină arma principală în acest război la sfârșitul căruia bărbatul este fie învingător, liber și singur, fie învins, prizonier și îndrăgostit. Numai în pustiu asceții puteau fi siguri că nu vor fi biruiți. Dar și acolo cu condiția să-și supravegheze bine visele și să-și reprime rușinoasele momente de slăbiciune. Sprijinindu-se pe mărturiile unor bărbați învățați și chiar sfinți, autorul broșurii dorea cu înverșunare să apere "vitejia" masculină de perspectivele înfrângerii și să demaște momeala folosită de diavol pentru atragerea spiței bărbătești în Infern, dar "vitejia" aceasta arăta foarte prost în demonstrațiile lui. Ea nu reușea decât să-mi trezească dorința de a mă lăsa "corupt", pregătindu-mă să descopăr că misoginismul e cea mai rea soluție pe care o poate găsi un bărbat.
E adevărat că femeile oferă, uneori, bărbaților mai mult decât pot ei să primească. Bărbatul nu e în stare, se pare, să prețuiască așa cum se cuvine norocul de a primi în dar, e mândru numai de victoriile sale. În subconștientul său, dragostea e o luptă. O luptă în care, se înțelege, există un învingător și un învins (când nu se distrug amândoi). Întrebarea e: cine e mai câștigat? învingătorul sau învinsul? Dar problemele acestea ni le punem totdeauna prea târziu.
Uneori, suport greu faptul că sunt singur, aici. În doi, e altceva. "Doi" reprezintă, deja, "o lume". Nu-ți mai trebuie nimeni. Singur, am, uneori, senzația că fac figurație într-un spectacol: la masă, pe plajă, pe terasă.


Bărbații, domnilor, vorbesc cu indulgență despre frumosul Paris. Căci bărbaților nu le plac seducătorii. Văd în ei niște concurenți posibili. Probabil, de aceea am văzut in graba cu care soția încornoratului Menelau i-a dat lui Ulise informațiile necesare pentru cucerirea Troiei un semn că ea se cam plictisise lângă cel căruia îi sărise în brațe. Faptele de arme ale chipeșului Paris, inclusiv uciderea lui Ahile, mi s-au părut și ele neconvingătoare. Treabă de țintaș abil, care nu cere cine știe ce vitejie. În plus, șterpelindu-i lui Menelau nu numai soția, ci și o parte din tezaur, feciorul mai mic al lui Priam ne obligă să-i suspectăm și sentimentele.
În schimb, nu simt nevoia să mi se explice de ce Epicur recunoștea, fără să se jeneze, că o bună parte din teoriile lui i-au fost inspirate de o femeie frumoasă sau de ce Sofocle era îndrăgostit și la optzeci de ani. Nu m-am mirat deloc aflând că o frumusețe celebră, pentru care și-au pierdut capul Miron, Demostene și Aristip, a impresionat atât de mult Atena masculină, încât, la moartea celei adorate, au fost organizate funeralii ca pentru un om de stat sau un mare general. Pindar a concurat, ni se spune, de cinci ori pentru un premiu de poezie și tot de atâtea ori a fost învins de rivala sa care avea un argument mai puternic decât poezia în ochii juriului: frumusețea ei. Și încă mai semnificativ e, poate, ce povestește Plutarh; că, atunci când la Milet a izbucnit printre femei o epidemie de sinucideri, autoritățile au curmat-o într-un mod pe cât de simplu, pe atât de original, ordonând ca trupurile victimelor să fie expuse goale într-un loc public. Ideea că ar putea fi văzute într-o postură dezavantajoasă și cu grimasa morții pe față le-a speriat pe femeile din Milet mai rău decât orice. Într-un proces, avocatul care o apăra pe Frina s-a mulțumit să dea, puțin, la o parte tunica elegantă a clientei sale pentru a arăta juraților cât de frumos era sânul aflat dedesubt. Puteau condamna așa ceva? Jurații au privit și au pronunțat, apoi, achitarea. Tot Frina ar fi propus, se zice, cetății natale, adică Thebei, să-i reconstruiască pe cheltuiala ei zidurile împrejmuitoare, cu condiția să fie înscris în fortificații numele său. Theba a refuzat, socotind că nu-și putea îngădui să glorifice o hetairă, dar Praxitele nu s-a sfiit să facă iubitei sale o cinste și mai mare, imortalizând-o în marmură.
Cea mai romantică victorie a frumuseții am găsit-o, însă, unde mă așteptam mai puțin. La Pitagora. Și nu rezist să nu rememorez câteva date bine cunoscute. În Egipt, Pitagora a fost inițiat în secretele lor de preoții de la Memfis. După aceea, în Babilon, a putut compara zidurile, largi, pe care puteau merge alături două care și templele moștenitorilor lui Zoroastru, unde se făcea întuneric în plină zi, iar lămpile se aprindeau de la sine. La Delfi a stat un an, înconjurat cu respect de preoții lui Apolo, cărora le-a povestit despre misterele zeiței Isis și despre magii chaldeeni. Era atunci în floarea vârstei, purta o mantie albă, strânsă după moda egipteană, și o fâșie de purpură îi încingea fruntea. De acolo a plecat la Crotona, unde a întemeiat faimoasa sa școală. Clădirea, albă, strălucea în afara orașului, pe o colină ce domina golful. Se zărea de departe, printre chiparoși, măslini și nenumărate portice. Pe soclul statuii lui Hermes, de la intrare, scria: "Profanii, înapoi!" Dimineața, când soarele se ridica din valurile mării, tinerii novici intonau un imn închinat lui Apolo și executau un dans. Apoi, se spălau și se plimbau în tăcere, reculegându-se pentru lecția de dimineață care se prelungea la umbra marilor copaci din pădurea sacră. La amiază, se făcea o rugăciune adresată eroilor și geniilor binevoitoare. După-amiaza era consacrată exercițiilor de gimnastică, studiului și meditației, iar seara se închina un imn pentru Jupiter, Minerva și Diana, în timp ce sub cerul liber, pe un altar, ardeau smirnă și tămâie.
Ce zi curată, limpede ca un izvor! mi-a venit să exclam. Cu atât mai neplăcută a fost surpriza să aflu că școala lui Pitagora era, în realitate, ceva între fortăreață, închisoare și mănăstire. Novicele trebuia să respecte regula celei mai desăvârșite tăceri. N-avea voie să râdă, nici să discute învățăturile primite ori să exprime vreo îndoială. De aceea i se arăta o statuie înfășurată într-un lung văl, cu un deget pe buze: muza tăcerii. Obiecțiile, nedumeririle erau interzise. Discipolilor li se cerea să urmeze o dietă riguroasă, din care erau excluse vinul, carnea și ouăle, să disprețuiască dragostea, să primească învățăturile cu smerenie, ca pe niște porunci, și să mediteze la ele. Pitagora vroia să fie venerat ca un zeu. Unui discipol, care l-a întrebat când îi va fi îngăduit să se apropie de o femeie, i-a zis ironic: "Când te vei fi săturat de liniște".
Toată învățătura lui Pitagora nu i-a folosit, însă, la nimic când, la bătrânețe, a descoperit, în sfârșit, pasiunea. La șaizeci de ani, misoginul Pitagora, ce nu punea nici un preț pe sentimente și-și învăța discipolii să nu cedeze plăcerii decât atunci când vor fi gata să consimtă că erau niște creaturi inferioare, s-a îndrăgostit de una dintre discipolele sale, o fată de o mare frumusețe, cu care s-a căsătorit. Nu cunosc o dovadă mai clară că eroii lui Corneille, cu pretenția lor de a ține în frâu pasiunea, sunt pseudo-clasici.


Am avut o noapte rea. Abia spre dimineață am adormit. Afară plouă. Azi, n-am nici o șansă să mă simt "la mare". Nisipul de pe plajă e ud. Oribilă vreme! Undeva, la malul memoriei, valuri nevăzute aruncă, parcă, resturi dintr-o altă viață... reală? ireală? nu știu... un covor roșu, imens, pe care țopăie comic o maimuță... o tufă de dafin înflorit, la umbra căreia un bătrân își curăță plăgile de la picioare, în vreme ce, puțin mai încolo, avansează, stârnind praful roșcat, o procesiune... o femeie îmbrăcată în negru și tânără îmi explică a suta, a mia oară, același lucru... Îi spun, jenat, că nu e nevoie, mă descurc singur... nu mă onorează cu nici un răspuns în afară de o ridicare din umeri care ar putea să însemne "mă rog, cum doriți" și se așează pe o piatră, la umbră, lăsându-mă să mă depărtez... o curte pietruită, pustie, unde, din gura știrbă a unui satir de marmură, se scurge, ca un fir de salivă, apa puțină și tulbure... o cărare pe care trec capre, căutând iarba rară, lângă o livadă de măslini... doi șerpi dormind înlănțuiți, la soare, pe pietre... apoi, pisicile de care vorbește Plutarh, parfumate și culcate în paturi somptuoase, ducând o viață de zei... și iarăși mă revăd în biserica din Lisa, lângă tatăl meu, privind spre ușa altarului de unde apare, înalt, ușor gârbovit și cu o bărbuță albă, bătrânul preot Alexandru Popa, care mi-a pus în mână prima carte de mitologie, scrisă de fratele său, Gheorghe Popa Lisseanu... Un pocnet. Niște vorbe răstite. Mă scol să închid ușa ce dă spre balcon. Îi voi lăsa pe contemporanii mei să se certe, să se înjure după pofta inimii și să aștepte ce vor. Pe mine, îi rog să mă scuze. Eu nu mai aștept nimic. Nu mă mai interesează războiul cu alții. Îmi ajunge singurul război în care mai am, probabil, ceva de spus. Războiul cu mine.


Am vorbit despre frumusețe. Dar și aici trebuie aduse niște corecturi pentru a nu cădea în greșeala specialiștilor care, văzând în greci un "popor estet", uită că în Olimp iubirea nu atinge niciodată extazul sau nefericirea. Iubirile zeilor greci au mereu ceva de alcov banal. Zeii aceștia, care imită tot ce văd la oameni, se comportă ca niște a-manți mediocri. Ei cunosc amorul, nu dragostea. Nu trec niciodată de limitele unei împreunări. În această privință, au fost mereu inferiori muritorilor. Nici măcar Afrodita n-a trăit o dramă erotică reală. Căsătorită cu Hefaistos, e, de mai multe ori, adulterină. Are tot felul de aventuri, cu zei și muritori, fiind surprinsă și în flagrant delict de infidelitate conjugală. Dar toate acestea sunt amoruri fulgerătoare și infidelități de duzină. Marile povești de dragoste ale omenirii o pun pe Afrodita într-o condiție lamentabilă, de midinetă care-și exploatează farmecele. Spre deosebire de zei, noi amestecăm dragostea cu disperarea.


O dată mai mult, înțeleg de ce iubesc marea cum iubești o femeie. Dar o iubesc și ca pe un loc de exil. Căci marea n-are vârstă. Ea nu e din nici un secol. Și n-are amintiri. Uneori, mă simt chiar puțin caraghios aici cu specialitatea mea de "rentier" al memoriei.
În timp ce privesc stâncile umede și aproape negre, înălbite de spumă când valurile (marea e agitată, azi) se izbesc de țărm, fac calculul zilelor acestei vacanțe. Zeilor, zice Vergiliu, le plac numerele neperechi. Și poate că nu glumea. Parcele erau trei. Moirele, tot trei. Muzele, nouă. Dar cel mai plăcut urechilor divine pare să fi fost "șapte". Minunile lumii antice au rămas șapte, în ciuda încercării lui Plutarh de a le spori numărul la șaisprezece. De aceea, s-ar fi cuvenit, poate, să vin aici șapte zile, împăcând și prudența și nevoia de mare. Dar era prea puțin. Nu mă pot sătura de mare într-o singură săptămână. Trebuie să-mi asigur acum o rezervă de recunoștință pentru tot restul anului. E foarte important pentru cineva care a descoperit că aproape toate certitudinile sale s-au fisurat. La iarnă (din pricina iernilor când am suferit de frig, am ajuns să detest chiar zăpada proaspătă, curată), mă voi gândi la diminețile acestea în care trebuie să fac un efort ca să rămân în cameră. E ceva sfâșietor de frumos în spectacolul unei mări incendiate de soare, în stare să intimideze luciditățile cele mai rele.
Poate că melancoliile mele seamănă cu bălțile tulburi formate după ploaie. Intru în ele fără să mă înec. Mă roade, doar, tristețea că n-am dus nimic până la capăt. Cu toate acestea, de câte ori mă trezesc dimineața și ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gât la gândul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile. Mă uit, minute în șir, cum combină pescărușii grația cu ferocitatea, pândindu-și prada, flămânzi, și lansându-se, fulgerător, în picaje scurte.
Bineînțeles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierți și de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mârșăvie? Și de ce anume să te căiești? Toate vorbele mari, virtute, umilință, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. Viața capătă sens doar prin ceea ce iubești și prin suferința că ai la dispoziție un timp limitat pentru a nu irosi această șansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăiești din plin și ceea ce nu poți obține. Dacă nu, unica șansă e să fii idiot.


Ca să-mi dovedesc "vitejia", m-am aventurat în larg. Și era să mă coste ușurința cu care uit că nu mai sunt tânăr. Abia am revenit la țărm. La un moment dat, am intrat în panică. Mi se părea că, în ciuda eforturilor mele, marea mă "sugea", mă trăgea înapoi. Cred că m-am vindecat de ambiția de a mai încerca să fac pe grozavul. N-am poftă să îngroș numărul celor înecați în mare.


Romanticul rătăcește stând pe loc. Și nu se înseninează niciodată cu totul. Pe cerul lui, rămâne amintirea norului, dacă norul a trecut. Sau, dacă și amintirea se șterge, apare așteptarea altui nor. În schimb, clasicul poate vântura mările, ca Ulise, fără să se simtă vreo clipă neliniștit.
Romanticul e un braconier care nu prea știe ce caută. Tânjește după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parțial, visul. Clasicul, din contră, detestă ce e aproximativ.
Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluție sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacții. Uneori, își distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înțelege. Și iubește, mai ales, ce n-are.
Clasicul, în schimb, e, în genere, un om fără vârstă. El ocolește copiii și bătrânii. Nu circulă noaptea și nu treve aproape niciodată prin dreptul unui spital.
Verbul romanticului: a dori.
Verbul clasicului: a trebui.
Ambiția romanticului: să nu admită o viață în care el să existe, iar lucrul iubit să nu existe.
Ambiția clasicului: să caute nemurirea în ceea ce moare.
Ora rituală a romanticului: miezul nopții.
Ora rituală a clasicului: amiaza.
Boala romanticului: leucemia.
Boala clasicului: scleroza.
Romanticul știe că soarele are și o față neagră.
Clasicul e convins că orice deznădejde are un versant luminos.
Tocmai călcâiul de care l-a ținut mama sa, Thetis, când l-a cufundat în apa Styxului, ca să fie nemuritor, a devenit punctul slab al lui Ahile. Nu știu cum s-ar putea spune mai simplu că iubirea e cea care ne face vulnerabili.
Dar mă mir că specialiștii n-o socotesc pe Athena zeița clasică prin excelență. Ea corespunde întrutotul imaginii lor despre clasicism. Când a apărut, direct din țeasta lui Zeus, a slobozit, se zice, un răcnet războinic, de s-a cutremurat și cerul și pământul, însă, în afara împrejurărilor în care s-a simțit ofensată, nu s-a lăsat influențată de pasiuni. Înțelepciunea ei, ușor arogantă, pur cerebrală, se păstrează în afara sentimentelor. Se cunoaște o singură aventură erotică a Athenei, cea cu Hefaistos, din care s-a născut Erichtonius. Și nici măcar acest episod nu e sigur. Căci grecii o considerau pe Athena castă trupește. În procesiunea Panteneelor, din friza Parthenonului, fecioarele ateniene îi aduc în dar voalul de zeiță fecioară. Nu întâmplător în războiul troian ea a sprijinit dorința de răzbunare a soțului încornorat, în vreme ce Afrodita s-a purtat ca o femeie fără prejudecăți.
Răceala distantă care-i dă Athenei, în statui, un aer de călugăriță în armură ne lămurește că, îndrăgostiților, zeița nu le poate oferi decât o disprețuitoare și augustă dezaprobare. Grecii o numeau "zeița fără mamă". Deoarece i se prezisese că va fi detronat de copilul pe care-l va naște ea, Zeus a înghițit-o pe Metis și ne putem îngădui suspiciunea că Athena a rămas cu un resentiment față de tatăl care-i sacrificase mama, ba, poate, chiar față de întreaga tagmă bărbătească. Buzele ei crude, subțiri, sunt mereu strânse. Își ascunde părul sub coif, cu o totală lipsă de cochetărie. Cu excepția momentului când, din vanitate, a cedat ispitei de a se prezenta la Judecata lui Paris, nu i se cunoaște nici un moment de slăbiciune. În timp ce existența rivalei sale, Afrodita, e plină de scandaluri și de pasiuni, a Athenei e neprihănită și pustie. Favoriții ei nu pot fi, așadar, decât cei care judecă exclusiv cu creierul. Ceilalți nu merităm decât o divină compasiune. N-avem o cerebralitate curată, inima ne trage înapoi. Vedem că viața trece, că îmbătrânim, că avem amintiri. Parcă prea multe amintiri! Se lungesc ca o noapte, în urma noastră.
Și, probabil, zeița bănuiește că nu e nimic de făcut cu noi, că suntem incorigibili. Orice contact cu lumea se transformă pentru noi nu doar în concepte, în raționamente, ci și în "stări", în regrete, în obsesii. Din această cauză, Athena ni se pare aridă ca un principiu și, spre deosebire de specialiști, noi înțelegem de ce Paris i-a dat mărul Afroditei.


Regatul lui Ulise cuprindea, în afară de Ithaca, două insule, una fiind Chefalonia. Și, dintre toți locuitorii acelor locuri, cei mai demni urmași ai șiretului Ulise sunt, se pare, cel puțin așa am auzit, chefaloniții. Un chefalonit cumpără, se zice, nu știu ce. În clipa când se urcă pe scara vaporului, vânzătorul (un străin de Chefalonia, se înțelege) îi spune, mulțumit că a reușit, în fine, să păcălească un chefalonit: "Te rog să mă ierți, te-am înșelat la preț; nu face nici jumătate". Chefalonitul îi răspunde calm: "Nu-i nimic, ți-am plătit cu bani falși"... Zeii meteorologiei au și ei, uneori, apucături de chefaloniți. La prânz, când am ieșit, plaja era aproape pustie. Nisipul, rece. Nu ploua, dar bătea un vânt de toamnă. Am alergat până la capătul plajei și înapoi, după aceea încă o dată, dar n-am reușit să mă simt "la mare". Pentru așa ceva e nevoie de soare și de căldură.


Cineva m-ar putea persifla că mă aflu la vârsta critică la care bărbații se îndrăgostesc de sirene. Și că de aceea mă irită acum Ulise. N-ar fi rău, poate, să lămuresc lucrurile.
Recunosc că ideea lui Ulise de a se lega de catarg înainte de a trece prin dreptul insulei sirenelor, după ce le ceruse corăbierilor săi să-È™i astupe urechile cu ceară, mi s-a părut multă vreme un triumf al inteligenÈ›ei. Mi-a trebuit timp să pricep că iscusinÈ›a È™mecherului rege al Ithacăi l-a ajutat să-È™i acopere È™i lipsa de caracter. Cea mai nobilă aspiraÈ›ie a acestui mincinos dulce la vorbă pare a fi întoarcerea în Ithaca ― È™i, Doamne, cât de mult l-am idealizat pornind de la această prejudecată! ― dar să recitim cu atenÈ›ie Odiseea. Ce aflăm? Că, în realitate, isteÈ›ului È™i descurcăreÈ›ului Ulise ― care È™i-a ales o soÈ›ie foarte comodă, dispusă să-l aÈ™tepte douăzeci de ani ― îi place foarte mult să fie pedepsit de zei să hoinărească. El pare să fi stârnit anume mânia lui Poseidon împotriva sa, pentru a nu fi nevoit să se întoarcă prea repede la Penelopa pe care o lasă să-È™i È›easă pânza È™i să-È™i verifice fidelitatea. Nu întâmplător orbirea lui Polifem are loc spre începutul călătoriei. Planta aducătoare de uitare, oferită de lotofagi, nu i-a convenit hoinarului deoarece amnezia i-ar fi luat orice bucurie a întârzierii. Mânia zeului mării reprezenta o soluÈ›ie mai bună, îi asigura un lung È™ir de aventuri palpitante. Cu magiciana Circe are timp să capete un nou fiu, iar după ce stă de vorbă cu profetul Tiresias, care-i dezvăluie viitorul, avem toate motivele să-l bănuim că È™i-a lăsat oamenii să înjunghie câteva animale din cirezile lui Apolo, pentru a-l înfuria pe zeu È™i pentru a provoca uraganul în urma căruia ajunge singur în insula frumoasei nimfe Calypso unde va zăbovi cu plăcere È™apte ani încheiaÈ›i.
Nu calul troian, ci felul cum a păcălit sirenele este principala sa capodoperă. Deoarece a reușit nu numai să le umoare sau, dacă preferăm să respectăm strict legenda, să le transforme în stânci, ci și să le discrediteze. Mai întâi, a acoperit de glorie o șmecherie destul de la îndemână, fiindcă nimic nu e mai simplu decât să-ți înfunzi urechile, ca să nu auzi, cum le-a cerut el corăbierilor săi. Apoi, a aureolat o "înțelepciune" încă și mai discutabilă, căci dacă principiul "prefer să fiu prudent și să nu aud" rămâne în limitele oarecum normale, acceptând o frustrare, dorința de a trage foloase fără nici un risc nu e străină de un spirit profitor. Ulise primește, fără să dea. Nu riscă nimic, dar câștigă. Iar viclenia lui trece drept înțelepciune! Căci a reușit, ne explică specialiștii, să pacifice marea, permițându-le navigatorilor să treacă liniștiți pe lângă insula de unde, înainte, nimfele cu trup de pasăre și chip de femeie răspândeau o dulce teroare în Mediterană prin glasul lor ademenitor, "ca mierea de plăcut". Ajuns la poalele muntelui unde era înlănțuit Prometeu, Ulise ar fi râs, probabil, discret de "nebunia" titanului care n-a știut să fie mai șiret în relațiile cu zeii. El pare convins că inteligența se măsoară după capacitatea de a păcăli. Dar priceperea de a ieși teafăr din orice situație e prea puțin într-o cultură în care Orfeu cântă mai frumos decât sirenele.


Cândva, încercând să reconstitui ultimele zile ale unor sinucigași celebri, am fost izbit de o anumită preocupare pentru regie. M-am întrebat: de ce-și vor fi gândit atât de meticulos sfârșitul? ce-i va fi determinat să le pese cum vor fi priviți după moarte, din moment ce au decis că nu mai vroiau să trăiască? Singura explicație pe care am reușit să mi-o dau e, poate, simplistă, dar e și azi semnificativă pentru modul în care judec. Mi-am zis că acei sinucigași și-au pus în moartea lor toată dragostea lor de viață. Delicatețea pedantă cu care s-au îngrijit de detalii care n-ar fi trebuit să însemne nimic în ochii lor arată că nu le era deloc indiferentă lumea pe care o părăseau. Pavese a trecut pe la redacțiile câtorva ziare, interesându-se ce fotografii ale sale existau în filmotecă. Și-a exprimat și preferințele. Abia după aceea s-a dus la un hotel din Torino, a închiriat o cameră, și-a scos pantofii, ca să nu murdărească așternutul, a înghițit un pumn de somnifere și s-a întins pe pat.


Lumina întunecă ușor nisipul de pe plajă. Trupul îmi e moleșit de căldură. Aud marea foșnind în spatele meu și, din când în când, câte un vânzător ambulant care-și laudă produsele. Dacă nu m-aș teme de alimentele venite din dughenele unde se prepară mititei, brânzoaice și gogoși, aș mânca prânzul aici. Ar fi mai comod, m-aș scuti de obligația să mă îmbrac pentru a mă duce la masă. Dar nu mă încumet să risc... Un aparat de radio, pus la maximum, urlă, brusc, un șlagăr. "Mă îndoiesc de tine", zice cântecul E interesant să-ți zbieri îndoielile! Scepticii nu s-au priceput decât să le șoptească. Din pricina asta au fost neconvingători, nu i-a auzit nimeni. Altceva e să strigi din răsputeri că ai dubii. Atunci numai surzii scapă. Dar iată că se face liniște. Stăpânul radioului s-a ridicat și pleacă. Eu mai rămân. E cald, mă simt relaxat și nu-mi vine să mă scol. Probabil, în loc să fugă de îndoieli, scepticii adevărați le caută. Nesiguri de alte lucruri, vor să fie siguri măcar de îndoielile lor. Neîncrederea metodică devine la ei o certitudine amară, un punct de sprijin. Pe când eu mă împac bine cu actuala tablă a înmulțirii. Gata, însă, cu "filosofările"! Mi s-a făcut foame.


Gide era de părere că e primejdios să te cunoști prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine își descoperă limitele își limitează ființa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un gest", și să te sinucizil Cunoaștem un lucru, zice el, numai când avem prilejul să-l întâlnim a doua oară. Moartea, însă, o întâlnești o singură dată. Poate de aceea nu știm nimic despre ea. Pe de altă parte, e clar că numai ceea ce e prea bine explicat devine neinteresant.


Specialiștii ne asigură că lumea clasică e senină, echi-librată, însetată de claritate. Trei prejudecăți! Trei fraude! Trei frumoase minciuni care s-au impus. Și unde? Chiar acolo unde Apolo și-a fixat reședința pentru a adopta un ton oracular. La Delfi. Unde preoții săi tălmăceau în hexametri bâiguielile Pythiei.
Să ne lămurim întâi în privința clarității. Ce e clar la Delfi? Preoții lui Apolo, zeul luminii și, ca atare, și al clarității au contribuit, poate, cel mai mult la desăvârșirea artei ambiguității prin felul cum au căutat să potrivească prezicerile oracolului încât, ulterior, nimeni să nu-i poată învinui de eroare. Cresus, regele Lidiei, a vrut să afle, înainte de a-l înfrunta pe Cirus, dacă era bine sau nu să se bată cu perșii. Oracolul i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele sale râul Halys, va distruge un imperiu. Cresus a trecut râul Halys și a distrus un imperiu; pe al său însă, cum observa ironic cineva. Fiecare înțelegea ce vroia din echivocul profețiilor și, firește, era singurul vinovat în caz că alegea rău. În muzeul de la Delfi, există o statuetă de bronz reprezentându-i pe Homer în timp ce ascultă răspunsul Pythiei. Răspunsul, înscris pe statuetă, e de o perfectă ambiguitate: "Fericit și nefericit, tu ești născut pentru acest dublu destin".
Nici măcar pe ce se baza reputația oracolului nu e clar. Pe șarlatanie? Sau pe secrete pe care preoții lui Apolo le păzeau cu strășnicie ca nimeni să nu le afle? Și ce a decis alegerea locului pentru preziceri? apropierea Parnasului? aburii reci care ieșeau, dintr-o crăpătură, și care, inhalați, se dovedeau halucinogeni? sau caracteristicile peisajului, și ele de o totală ambiguitate, stâncă, râpi adânci, vale îngustă? Plutarh povestește că, demult de tot, un păstor care s-a așezat din întâmplare pe marginea unei crăpături de unde ieșeau aburi, într-o cavernă, a început să aiureze. La început, lumea l-a socotit nebun. Pe urmă, spre uimirea celor care-l căinaseră, proorocirile lui s-au împlinit, ceea ce a atras atenția preoților lui Apolo. Legenda pretinde, însă, că Zeus însuși ar fi dat drumul la doi porumbei să zboare, unul de la apus, altul de la răsărit, pentru ca în punctul de întâlnire să fie întemeiat Delfi. Sau ce e real în povestea că, jigniți de sarcasmul lui Esop, preoții lui Apolo i-au strecurat în traistă odoare sacre pentru ca, apoi, să-l acuze de ultragiu și să-l arunce de pe stânca de deasupra izvorului Castalia?
Poate că nu există un mijloc mai bun pentru a ascunde un mister decât acela de a discuta despre el. Dar autorii pe care i-am consultat se împărțeau în două categorii. Unii exaltau misterul oracolului, fără să lămurească nimic. Alții îl persiflau, de asemenea fără să lămurească nimic. Nu m-au luminat nici ironiile pe seama mediocrității hexametrilor inspirați de zeul poeziei preoților săi și cu atât mai puțin ale altora, care luau totul în derâdere, afirmând că Delfi ar fi fost o enormă înșelătorie regizată până în cele mai mici amănunte de o adevărată mafie oraculară ce conta pe credulitatea pelerinilor. Dimpotrivă, mi-au sporit nedumeririle. În fond, de ce Pythiile trebuiau să fie, neapărat, analfabete? Oare zeilor nu le place să comunice prin intermediul unui om cult? Și de ce vorbea, fără șir, Pythia în transă? Cumva fiindcă zeii nu se pot exprima decât incoerent? Dacă divina lor bolboroseală trebuia tradusă într-o limbă inteligibilă, înseamnă că vestita claritate greacă nu e decât o ambiguitate coborâtă de la nivelul originar, divin, la acela explicit, tălmăcit, omenesc?
Mi-a fost greu să cred că la umbra Parnasului s-a jucat una din marile comedii ce au speculat teama noastră de destin și că o simplă farsă a putut să dureze secole. Mi-am zis că ambiguitatea e, probabil, necesară profețiilor cum e necesară poeziei, pentru a spune mai mult decât se poate spune într-o frază clară.
E mult adevăr, de fapt, în avertismentul că trebuie sa te temi de greci chiar când aduc daruri. Nimic n-a fost "cu măsură" la Delfi, deși pe frontonul templului consacrat lui Apolo scria: "Nimic prea mult". După Pliniu, statuile ar fi depășit cifra de trei mii. Enumerarea operelor, trofeelor și tezaurelor de la Delfi ocupă, la Pausanias, vreo cincizeci de pagini. Și se știe că Pausanias a vizitat oracolul într-o perioadă când acesta pierduse din strălucire, când cutremurele de pământ distruseseră multe monumente, iar Nero luase pentru colecția lui cinci sute de statui de bronz. După tot ce s-a furat sau a fost dus în muzee, vezi și acum prea multe pietre putrezite prin bălăriile împestrițate de maci și de flori galbene, prea multe cărări care nu mai urcă spre nimic, prea multe altare în ruină, pentru a nu te gândi, în cele din urmă, că însuși Apolo a fost excesiv. Când se împrăștie norii de deasupra Parnasului și ploaia se oprește, apar tot felul de insecte. Multe și ele... Porunca, atât de clasică după părerea specialiștilor, "nimic prea mult", e nesocotită la fiecare pas. Iar peste momentele cele mai senine plutește umbra unei întrebări: de ce să drămuiești singur când și așa, viața fiind scurtă, vei fi drămuit?


Am pornit-o spre sud și m-am oprit înainte de Vama Veche, în dreptul unui golf aproape sălbatec... Trec pe lângă un mic țarc, înlăuntrul căruia se află câteva oi păzite de un câine. Cobor râpa abruptă, acoperită cu ierburi uscate și pietre, și mă dezbrac pe o fâșie de plajă plină de alge ce putrezesc și de scoici, sidefii și negre, aruncate de valuri. Nisip puțin. Poate de aceea nu e nici țipenie de om în jur. Ca să pătrunzi în mare, trebuie să eviți pietrele de la margine, ascuțite și lunecoase, acoperite de mușchi. Dar după aceea ești răsplătit. Apa e limpede, curată și aproape imobilă, iar pe fundul mării petele verzi ale algelor, incastrate în lespezi albe, alcătuiesc un mozaic natural de-a dreptul fabulos. Înot cu ochii deschiși, privind desenul pe deasupra căruia lunec și, o vreme, nu mă gândesc la nimic. Apoi, constat că e prea multă liniște, prea multă pace. Nu se aude nici un zgomot, în afară de plescăitul apei. Dar, nu. M-am înșelat. Un pescăruș lansează un țipăt scurt. Mă întorc pe spate și lovesc apa cu mâinile numai cât e necesar ca să plutesc. Acum pot privi cerul. Un nor subțire, ca un pumn de praf azvârlit de o mână nevăzută... Ce se întâmplă? Un pescăruș a trecut chiar prin apropierea mea. Ridic puțin capul și mă uit, în dreapta și în stânga. Nu-l mai văd. Nici țărmul nu se mai zărește. M-am depărtat mai mult decât vroiam. Și marea e atât de liniștită încât nici măcar un foșnet nu se aude dacă "fac pluta". Cu ochii pe jumătate închiși, ascult. Deodată, chiar deasupra mea începe o sarabandă a pescărușilor. Sunt mulți. În timp ce unii se reped să-și înhațe prada, ceilalți se învârt în cerc, într-un zbor lunecos, ușor isteric. Din când în când, scot țipete scurte. Acum îmi trec prin cap tot felul de năzbâtii. În antichitate, zeii se foloseau adesea de păsări în scopuri nu tocmai poetice. De ce oare în vara aceasta pescărușii îmi stârnesc mereu un sentiment al primejdiei? Altădată, îmi plăcea să admir elipsele pe care alunecă fără să-și miște, secunde în șir, aripile.


Am visat că m-am dus în curtea unei biserici să aștept ceva. Nu știam ce anume, dar eram sigur că acel "ceva" era foarte important pentru mine. Biserica avea două rânduri de scări. O scară largă, de piatră, urca din stradă. Cealaltă, laterală, dădea spre un parc și, fiind nefolosită, întrucât în partea aceea nu era nici o ușă, crescuseră smocuri de iarbă în crăpăturile umplute cu pământ. Ca să treacă timpul, am smuls un smoc de iarbă și mă jucam cu firele, încercând să-mi aduc aminte ce anume așteptam să se întâmple și, cum nu reușeam, începusem să mă neliniștesc. La fiecare zgomot, tresăream, convins că, în sfârșit, misterul se va dezlega. La un moment dat, a venit să se așeze pe treapta din fața mea un bătrân a cărui față n-o vedeam. Avea, îndesată pe cap, o pălărie decolorată pe care se plimba o muscă. Apoi, a trecut prin parc o doamnă cu rochie verde care s-a uitat insistent la bătrân, fără să-mi dea nici o atenție mie. În urma ei, n-a mai venit nimeni. Eu așteptam mai departe, dar acum eram convins că nu se va mai întămpla nimic.
C. Ș. mi-a povestit și el un vis. Încă mai ciudat decât al meu. A visat că asista la propria sa înmormântare. Își vedea capul într-un vas. Trupul lipsea. Și căuta împreună cu un poet, care îndeplinea rolul de maestru de ceremonii, un mormânt potrivit pentru acel cap. "Curios era, a adăugat el, vag nedumerit, că nu eram trist deloc. Dimpotrivă. Și, în sinea mea, savuram satisfacția de a-i fi păcălit pe cei care mă credeau mort".


Să rezum. Ați scris biblioteci, domnilor, despre valorile "olimpiene". Ne-ați vorbit despre "seninătatea clasică", ați elogiat "nobila simplitate" a statuilor grecești și ați citat, cu vădită satisfacție, afirmația grăbită a lui Goethe după care tot ce e clasic e "sănătos", iar tot ce e romantic e "bolnav". Ați zis că "măsura" e admirabilă și că "excesul" e dubios, bătând atâta monedă pe tema "limpezimii" grecești încât ați reușit ca umanitatea clasică să ne apară uneori inumană.
De fapt, nu numai la Delfi se vede, dacă nu ai prejudecăți, că mult lăudata de dumneavoastră claritate greacă se întunecă foarte des. Cât de clar e procesul lui Socrate? Fiecare generație simte nevoia să-l ia de la capăt, să-l rejudece, să înțeleagă verdictul. Și mereu rămâne ceva ne-spus. Limpede e doar că moartea lui Socrate ocupă un 1oc important în nemurirea lui Socrate.
Sau cât de limpede vi se pare moartea lui Icar? Să reconstituim faptele. Așadar, Dedal, constructorul labirintului, și fiul său vor să evadeze din labirint, unde au fost închiși din ordinul regelui Minos. Meșterul cel mai înzestrat al antichității, Dedal, născocește singura scăpare posibilă. Folosind aripi lipite cu ceară, vor zbura până în Sicilia. Dedal este, prin urmare, descoperitorul "metodei" de zbor care a intrat în legendă. El a avut meritul procedeului "tehnic", cum s-ar spune în limbaj modern. Lui i-a aparținut ideea. Icar l-a imitat, doar, când și-a lipit aripi. Și nici n-a atins ținta. Numai tatăl său a ajuns pe coasta siciliană. Fiul, cuprins de o bruscă "nebunie", de a se apropia de soare, s-a prăbușit. Căldura a topit ceara și bietul Dedal a asistat neputincios la căderea fiului său. Dar cine își mai amintește de zborul lui Dedal? De la greci încoace, se discută numai despre cel ce, nesocotind și legile naturii și sfaturile tatălui său, a transformat o reușită sigură într-o sinucidere. O nebunie romantică, sfârșită rău, e cea care a înfruntat secolele, nu înțelepciunea încununată de succes. Ce a însemnat, deci, moartea lui Icar? Un eșec sau o apoteoză? Dacă e eșec, de ce acest eșec e privit ca un triumf? Dacă e apoteoză, de ce e deplânsă?
În loc sa simplifice lucrurile, grecii le-au complicat atât de rău încât "muncile" lui Heracles capătă sens abia când eroul, îmbrăcând cămașa otrăvită de filtrul lui Nes-sus, ia foc și, simțindu-și sfârșitul aproape, își înalță singur un rug; la lumina flăcărilor se vede, atunci, că de-a lungul celor douăsprezece isprăvi senzaționale am asistat, fără să ne dăm seama, la o parabolă: nu păcatele ni le ispășim, ci meritele. Și, astfel, ajungi să constați că grecii ne pun mereu în încurcătură. Apolo, zeul vindecător, a răspândit molimi. Ahile, înainte de a fi viteazul neîntrecut de la Troia, s-a purtat ca un ambuscat oarecare, deghizat în haine femeiești și ascuns printre fetele lui Lycomedes, regele dolopilor, ca să scape de războiul troian, iar în In-fern își regretă vitejia, zicând că ar prefera să fie cel din urmă în lumea viilor decât cel dintâi în lumea umbrelor. E imposibil să te lămurești din povestea Pandorei dacă zeii au amestecat speranța cu lucrurile bune pe care au ținut să le dăruiască muritorilor ori, dimpotrivă, cu nenorocirile abătute asupra lor. Singurele amănunte clare sunt că speranța era pusă ultima, tocmai la fundul cutiei Pandorei, și că ea a rămas pe pământ. Povestea lui Endymion, care mi s-a părut, la început, limpede, acum mi se pare de neînțeles, fiindcă, după ce aflăm că Endymion l-a rugat pe Zeus să-l lase să doarmă veșnic pentru a rămâne pururea tânăr, legenda, fără să dea înapoi și fără să recunoască pe față absurditatea unei asemenea dorințe, ne spune că frumosul păstor s-a trezit noapte de noapte pentru a o iubi pe Artemis cu care ar fi avut cincizeci de fete! Ceea ce naște două gânduri contradictorii. Dragostea e singura care nu (și nu ne) îmbătrânește. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi? Ca să nu mai vorbesc de deruta în care te aruncă o scenă aflată în friza de la Olimpia unde Zeus însuși patronează o cursă de care trucată. Privești și te întrebi: oare Zeus știe că patronează o înșelăciune? Dacă știe, înseamnă că și zeii mint. Dacă nu știe, înseamnă că nici zeii nu sunt atotputernici.
Imaginația grecilor a pus capcane chiar și în, aparent, cele mai simple povești. Zicem că Penelopa își destramă, noaptea, pânza țesută ziua și că face asta din fidelitate. Așa am crezut și eu până ce m-am izbit de un amănunt care-mi scăpase până atunci. Când Telemac, sfătuit de Athena, îi spune mamei sale să se întoarcă la părinții ei, dacă vrea să se remărite, Penelopa îi răspunde: "De unde să-i dau eu tatei, înapoi, dota?" De altfel, dacă așteptarea ei s-ar naște din fidelitate, din dragoste, nu i-ar suporta pețitori să petreacă în preajma ei, noaptea. Oricât de agresivi s-ar arăta, le-ar striga să iasă afară din casă Penelopa acceptă, însă, vecinătatea pețitorilor și îi duce de nas cu faimoasa ei pânză pe care o destramă pe ascuns. Îi felul acesta, își păstrează o dublă șansă. Dacă Ulise nu se va întoarce, nu va rămâne singură. Iar dacă se va întoarce, va avea meritele unei femei credincioase.
Tot ce aș putea accepta e că ambiguitatea îți lasă deplina libertate să alegi, ca la Delfi, și că firul Ariadnei i-a fost de folos lui Tezeu tocmai fiindcă s-a răsucit după meandrele labirintului. Dar, pentru specialiști, asemenea nuanțe n-au nici o valoare. Domniile lor surâd îngăduitor dacă le spui că securea dublă, de pe pereții labirintului, e înfiptă între dragoste și moarte. Și să nu uit: nici surâsul statuilor grecești nu poate fi tălmăcit într-un singur fel. Căci există două surâsuri în sculptura greacă. Unul arhaic, fermecător și misterios, ca al tinerelor kore, care dispare mai târziu (perșii, au zis grecii, le-au luat statuilor surâsul). Altul melancolic, din perioada de decadență, când statuile încearcă, parcă, să-și învingă oboseala prin puțină frivolitate.


"Forța indiferenței! Ea e cea care a permis pietrelor să dureze fără să se schimbe, timp de milioane de ani", citesc în Meseria de a trăi. Numai că "meseria de a trăi" nu se învață. Mă tem că toate lecțiile pe care mi le-a dat viața (cu mare blândețe, de altfel!) au fost zadarnice. N-am reținut nimic din ele. Nu mi-am corectat nici un defect, nu mi-am reparat nici o greșeală. Și, într-un anume sens, mi-am visat viața mai degrabă decât am trăit-o. Am visat lucruri pe care nu eram în stare să mi le doresc în realitate și cu atât mai puțin nu eram în stare să le obțin. Mi-am oferit compensații fictive și, nu o dată, m-am justificat cu argumentul că visul face parte și el, cumva, din realitate.
Dar să zicem că ai deprins "meseria". Ce faci cu ea dacă nu întâlnești "marea pasiune"? Rămâi un bun cârpaci.
Încerc să mă conving că nu s-a schimbat nimic. Marea e aceeași, cerul același. Dar e greu să te minți până la capăt. Nu reușesc decât să doresc să nu mai fac comparații. Fiindcă orice tristețe are la bază o comparație. Îmi dau seama că mă uit altfel la pescăruși acum. Nu mai sunt atent la grația lor, ci la precizia cu care se năpustesc să-și înhațe victimele. Dacă văd o pereche de tineri dormind îmbrățișați pe plajă, mă simt indiscret. Îmi vine să întorc capul, cu toate că ei nu se sinchisesc de nimeni. Au acea nepăsare minunată pe care nu mai pot decât s-o invidiez. La douăzeci de ani, te distrează această remarcă a octogenarului Talleyrand: "În fond, viața ar fi suportabilă dacă n-ar fi petrecerile". Þi se pare o glumă. La vârsta mea, nu-ți mai vine să râzi, auzind-o. De fapt, tocmai ceea ce mă încântă la mare mă face uneori melancolic. Nu-mi place să constat că nu mai pot alerga pe plajă, ca altădată, că obosesc după o oră de înot. Și poate chiar disperarea surdă pe care o pun acum în ceea ce iubesc e un semn că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Să înțeleg că dragostea cea mai amenințată e cea mai profundă? Privind marea de pe terasa de la "Amfiteatru", mă gândeam, mai devreme, că inclusiv fericirea lasă răni.


Mă pregătesc să formulez o concluzie care îi va șoca pe mulți, iar pe specialiști îi va revolta, cu siguranță. Dar aș vrea să mai lămuresc câteva lucruri, pentru a fi mai bine înțeles.
Care-i adevărul în privința cultului "măsurii" la greci? Marsyas, silenul care a inventat fluierul, e jupuit de viu deoarece e lipsit de măsură; a susținut că e în stare să cânte mai frumos decât însuși Apolo. Dionysos nu se opune când Midas, grăbindu-se să profite de generozitatea zeului care se oferise să-i îndeplinească orice dorință, îi solicită harul de a preface în aur tot ce atinge. Dar, curând, lacomul Midas va constata că inclusiv bucatele și băuturile de care se apropie se transformă în aur. Și îl va implora pe Dionysos să-i retragă darul. Prometeu mai are o vină în ochii zeilor, în afara aceleia de a fi furat focul. A vrut să creeze el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului. S-ar zice că undeva, în umbră, Nemesis veghează, mereu, ca orice încălcare a limitelor să aducă o nenorocire. Numai monștrii sunt excesivi. Typhon are o sută de capete. Gorgonele au zeci de șerpi încolăciți în păr. În rest, și astrele trebuie să asculte de o ordine.
Dar amintiți-vă, domnilor, descrierile uneia dintre statuile pierdute ale lui Fidias. Înaltă de peste zece metri, celebra Athena Parthenos era un adevărat colos. Statuia o înfățișa pe zeița înțelepciunii în picioare, îmbrăcată într-o tunică lungă, ținând într-o mână o Victorie și în cealaltă o lance. Pe cască erau sculptați un sfinx și grifoni. Pe piept, un cap de Meduză. La picioare, se afla un berbec, la capătul lancei un șarpe, iar un basorelief descria, la baza statuii, nașterea Pandorei. Cu ochii săi de email, cu pupile negre, încrustată, cum era, cu pietre prețioase și supraîncărcată de ornamente, decorată din cap la picioare cu scene eroice și mitologice, Athena Parthenos reprezenta un fel de muzeu baroc pe care numai în glumă l-am putea pune sub semnul gustului clasic. "Nimic prea mult" a devenit aici "nimic prea puțin"! Chiar și în caracterul extrem de laborios al execuției lucrurile stau la fel. Fidias a realizat mai întâi o armătură de lemn, pe care a adaptat, printr-un sistem de cârlige și de bare de fier, diferite părți ale corpului statuii, făcute tot din lemn. Pe acest corp au fost aplicate plăcile de fildeș și foile de aur; fildeșul pe părțile goale (fața, brațele, picioarele), aurul pe cască și pe costum. A fost nevoie să fie asamblate sute de plăci de fildeș și foi de aur, iar pentru a evita ca lemnul să se usuce, ceea ce ar fi făcut ca plăcile și foile aplicate pe el să joace, statuia trebuia umezită mereu. De altfel, era pusă în Parthenon lângă un bazin cu apă în care se reflecta; pe lângă funcția estetică, bazinul avea rolul de a menține, prin evaporarea apei, un minimum de umiditate.
Veți zice, probabil, că și asceții au, uneori, nerușinate vise erotice. Dar, iertați-mă, de ce nu l-ați declarat pe Procust profesor de estetică? De ce-l socotiți un tâlhar sadic, un obsedat, care pândea trecătorii, între Megara și Atena, lugindu-i pe cei scunzi și scurtându-i pe cei înalți, cu ajutorul celor două paturi ale sale? Nu e el adeptul cel mai radical al "canonului grec", care le spunea sculptorilor ce lungime trebuia să aibă nasul și ce lărgime trebuia să aibă gura, cât trebuia să măsoare gâtul, picioarele, pieptul, fruntea? Mai târziu, lucrurile au devenit evidente. Procust n-a mai stat, ca în antichitate, pe la răspântii, hulit și temut. A ajuns, oficial, profesor. A îmbrăcat redingota și, în loc să mai pună mâna pe satâr, le-a explicat artiștilor cum să taie singuri "prisosurile". El a ținut prelegeri la Academia lui Colbert despre limitele inspirației artistice și a întemeiat chiar o doctrină, academismul. Iar când nu l-a interesat arta, și-a făcut intrarea cu cele două paturi ale sale în camerele de tortură ale Inchiziției, unde și-a exercitat meseria nu ca răufăcător, ci pentru a se stârpi sămânța otrăvită a ereziei. Dar ce domeniu i-a scăpat? A devenit ideolog, șef de stat, ministru al Securității. În acest timp, specialiștii ne vorbesc despre nostalgia "măsurii".