agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
20 august
Mă trezesc devreme. Ceasul cu limbi fosforescente de pe noptieră arată ora 5 È™i 10. Mă scol, dau perdeaua la o parte È™i mă uit afară. Pe Beulahdrive, o stradă liniÈ™tită, aflată, parcă, într-o staÈ›iune de munte, nu se observă nici o miÈ™care. ÃŽntunericul e gata să se descompună în lumina lămpilor cu neon (care ard toată noaptea, spre disperarea hoÈ›ilor, probabil), dar aici nu există nimic din amestecul de tăcere È™i zgomot care marchează, în alte oraÈ™e, trecerea de la noapte la zi. LiniÈ™tea e egală, continuă, aceeaÈ™i. Și deÈ™i despre Los Angeles se spune, ironic, că este "cel mai mare sat din lume", nu aud, ca în BucureÈ™ti, nici lătrături de câini, nici cântece de cocoÈ™i! Am mai fost o dată aici, în toamna lui 1990, chemat de românii din Los Angeles, care auziseră că mă aflam pe coasta de Est. Pe atunci ― era la nici un an de la căderea lui CeauÈ™escu ― exista un mare interes în exil pentru ceea ce se întâmpla în È›ară. Sala unde am È›inut o conferință È™i am răspuns întrebărilor era arhiplină. Am locuit, trei sau patru nopÈ›i, la un vechi prieten, Doru Udrescu. Mai È›in minte casa (distrusă de cutremurul din ianuarie, am aflat aseară la aeroport), plaja, de pe țărmul Pacificului, unde Doru mă îndemna să fac o baie, iar eu ezitam, deoarece mă temeam de rechini, drumul înapoi, când am comis nebunia de a consimÈ›i să mă aÈ™ez la volanul Toyotei, fără carnet de conducere (ce se întâmpla, oare, dacă ne oprea vreun poliÈ›ist?), o È™osea goală, ondulându-se printre vile superbe, înconjurate de verdeață È™i flori, din Beverly Hills, un deal de unde am putut privi o parte din Los Angeles... dar ar fi ridicol să pretind că aÈ™ cunoaÈ™te oraÈ™ul. Capitala Californiei reprezintă pe orizontală ceea ce reprezintă New York-ul pe verticală. Practic, Los Angeles, mult mai întins decât un judeÈ› de la noi, e o nebuloasă urbană cu numeroase "nuclee" între care se circulă pe autostrăzi, faimoasele freeways. Cu excepÈ›ia downtown-ului, "centrul administrativ", unde se înalță câțiva zgârie-nori, construiÈ›i, ca toÈ›i zgârie-norii din America, pe schelete metalice, din beton È™i sticlă, casele sunt scunde, cu maximum un etaj. Să aibă asta legătură cu desele miÈ™cări seismice din California? Nu-mi dau seama. ÃŽn orice caz, Los Angeles mi-a rămas în amintire ca un oraÈ™ inaccesibil. Și nu din pricina "misterelor" lui, din pricina întinderii. Nicăieri n-am încercat o impresie atât de acută de oraÈ™ aberant, monstruos, fără limite perceptibile È™i, de aceea, cu neputință de cuprins mental. După ce te dumireÈ™ti cât ar trebui să mergi (cu maÈ™ina!) ca să-l străbaÈ›i, nu mai vrei să-l cunoÈ™ti deloc. Clădirile joase, cam cum sunt vilele din Cotroceni, numai că mai aerate, cu spaÈ›ii verzi între ele, ar trebui, în mod normal, să-l facă odihnitor, în comparaÈ›ie cu balamucul de la New York, dar întinderea uriașă se transformă, pentru mine cel puÈ›in, în sursă de angoasă. Aici, vii, stai undeva, te duci în două, trei locuri, unde ai treabă, mereu cu harta în maÈ™ină, străbătând zeci È™i zeci de kilometri pe reÈ›eaua de freeways care leagă între ele diversele "cartiere" (fiecare depășind proporÈ›iile BucureÈ™tiului, cred), după aceea pleci. Zici: "Am fost la Los Angeles". Dar ceea ce ai văzut din Los Angeles reprezintă "Los Angeles" la fel de bine cum reprezintă "Niagara" un pahar cu apă de la Niagara. Dincolo de peluza din faÈ›a casei, unde se află o cutie poÈ™tală alungită, fixată pe suporÈ›i de aluminiu, nu se vede nici un trotuar. Nu există trotuare pentru că nu există pietoni! ÃŽn orice oraÈ™ din Europa, dacă te trezeÈ™ti dimineaÈ›a, poÈ›i să ieÈ™i să vezi cum arată străzile, oamenii, magazinele È™i să te plimbi, căutându-È›i repere ca să nu te rătăceÈ™ti. Aici nimeni nu se plimbă. Și pentru cea mai măruntă cumpărătură trebuie să te sui, probabil, în maÈ™ină. Pe jos se merge doar din maÈ™ină în magazin È™i, pe urmă, de la maÈ™ină până în casă. De altfel, e de neconceput să locuieÈ™ti la Los Angeles È™i să n-ai maÈ™ină. Ar trebui să stai în casă ca un paralitic pe scaunul său de infirm. ÃŽncerc să-mi explic de unde vine sentimentul de disconfort pe care mi-l dă un asemenea megalopolis. Am rămas, oare, sufleteÈ™te un rural? Nu cred. Sau, oricum, nu într-o formă care să mă facă să am nostalgii sămănătoriste. Obsesia satului în care am copilărit e de alt ordin. Și chiar dacă sunt convins că progresul dintre o uliță prăfuită È™i o È™osea asfaltată nu e totdeauna real, nu e scutit de unele regrese, mi-ar fi greu să trăiesc acum într-un sat. Mi-ar lipsi zgomotul È™i o mie de alte lucruri cu care m-am obiÈ™nuit în BucureÈ™ti. Am devenit un citadin. N-am văzut oraÈ™ul ca monstru apocaliptic când, la unsprezece ani, "am descins" în BucureÈ™ti; cu atât mai puÈ›in azi n-aÈ™ putea avea asemenea porniri. Dar, probabil, fiecare om are limitele sale de adaptare. Mie, oraÈ™ele mai mari ca Parisul sau Roma mi se par absurde, antiumane. Nu e vorba de vreo reacÈ›ie împotriva civilizaÈ›iei urbane, ci de o senzaÈ›ie stresantă că mă pierd, că sunt "înghiÈ›it", că mă depersonalizez. Când am făcut saltul din Lisa în BucureÈ™ti, în toamna anului 1937, m-au È™ocat "noutățile": casele cu mai multe etaje, tramvaiele, maÈ™inile, lumina electrică, ascensoarele. Treceam dintr-o civilizaÈ›ie patriarhală, cumva metaistorică, în istorie. ÃŽntr-un megalopolis ca Los Angeles mă È™ochează altceva: proporÈ›iile. Parcă am intrat într-un alt fel de istorie, post-citadină, unde reflexele mele sunt descumpănite. Unui asemenea oraÈ™ nu-i pot "vedea" marginile. ÃŽn consecință, nu-l pot "gândi". Știu că se sfârÈ™eÈ™te undeva, dar acel "sfârÈ™it" are loc dincolo de ceea ce m-am obiÈ™nuit să consider normal sau suportabil. Dacă un târg de provincie de la noi îți poate da senzaÈ›ia sufocantă de spaÈ›iu închis, deoarece e suficient să treci de cele două străzi centrale pentru a atinge limitele oraÈ™ului, aici ai nostalgia limitelor. Ca să respiri în voie, È›i-ar trebui niÈ™te orizonturi mai reduse. Ce-i drept, unele compensaÈ›ii există. Nu se aude nici un zgomot... cu toate că nici prea multă liniÈ™te nu e convenabilă, văd. Apoi, am văzut că, în grădina din spatele casei, doctorul Costin are o piscină. Mă voi duce să fac o baie. Nu am în fiecare zi È™ansa de a mă simÈ›i în pielea unui milionar care se poate înviora înainte de micul dejun, într-o piscină cu apă albastră, ca în filme. Nu pot să ratez o astfel de ocazie cu care la BucureÈ™ti nu am cum să mă întâlnesc. Doamna SperanÈ›a (soÈ›ia doctorului Costin) ne propune o plimbare. BineînÈ›eles, cu maÈ™ina. Observ că ia o hartă È™i, ca să-mi verific impresiile din călătoria" precedentă, zic: "Și după atâția ani de stat în Los Angeles aveÈ›i nevoie de hartă?" Râde: "Chiar dacă te-ai născut aici trebuie să ai o hartă în maÈ™ină. Uneori, trebuie să schimbi mai multe freeways ca să ajungi unde vrei să ajungi". Peste o jumătate de oră, suntem pe freeway. ÃŽn față, în spate, în dreapta, în stânga, maÈ™ini care gonesc. CirculaÈ›ia nu e deloc agresivă. Se circulă fără nervi. Nu se aud, ca în filme, scrâșnete de frâne, nimeni nu-È›i face semn dintr-o altă maÈ™ină că eÈ™ti "un bou". MaÈ™inile "curg" aproximativ cu aceeaÈ™i viteză, pe trei È™i, uneori, patru benzi paralele. Din când în când, apare, pe dreapta, un indicator pe care scrie cu litere mari, albe: EXIT. Dacă vrei să ieÈ™i din cursă, treci pe banda care te duce la È™oseaua ce se desprinde din freeway. Dacă nu, asculÈ›i mai departe zgomotul sacadat pe care-l fac pneurile în contact cu "pionezele" mari, de aramă, înfipte în asfalt între benzi (probabil, pentru a-i ajuta pe È™oferi să nu aÈ›ipească la volan). Dincolo de copacii care mărginesc autostrada, bănuiesc câmpuri È™i dealuri nepopulate. Cum nu se zăresc nici semafoare, ai zice că am ieÈ™it din oraÈ™. De fapt, suntem în măruntaiele lui. Nu înÈ›eleg cum poÈ›i să ai, într-un asemenea conglomerat enorm de zone locuite È™i spaÈ›ii pustii, prieteni la care să mergi în vizită, cu care să te întâlneÈ™ti. Unde să-È›i dai un "rendez-vous", aici, cum făceam noi, pe vremea studenÈ›iei, fixându-ne întâlnirile "la ceas", la Universitate, sau pe "aleea busturilor", în CiÈ™migiu? Unde să ieÈ™i la plimbare? Ca să vezi pe cineva, trebuie să porneÈ™ti ca spre Sinaia. Am ieÈ™it de pe freeway, am ajuns într-unul din "nucleele" acestei nebuloase È™i, în sfârÈ™it, mergem câțiva paÈ™i pe jos. Melancoliile mă fac să mă simt ca un dulău care are nevoie de lanÈ›. ÃŽn plus, o noapte nu mi-a fost de ajuns ca să mă acomodez cu schimbarea de fus orar. Acum, e nouă seara acasă. Aici e înainte de amiază. Cerul e perfect limpede, iar soarele străluceÈ™te orbitor. Se poate vorbi de o lumină aparte, dură, neliniÈ™titoare, în California care nu e străină, presupun, de faptul că Los Angeles e vestit pentru violenÈ›ele care izbucnesc în el pe neaÈ™teptate. Deodată, îmi atrage atenÈ›ia o firmă: "Impostor. Bijuterii false". Nu-mi vine să cred. Mă mai uit o dată, apoi o întreb pe doamna SperanÈ›a (deoarece cunoÈ™tinÈ›ele mele de engleză seamănă, probabil, cu ale indienilor la câțiva ani după venirea lui Columb) dacă am înÈ›eles bine. Da, am înÈ›eles bine! Dar cine aruncă bani pe bijuterii false? "O, râde doamna SperanÈ›a, sunt destui amatori care vor să cumpere cu câțiva dolari o bijuterie pe care o poartă, desigur, ca pe una autentică". ÃŽncep să pricep. "Impostorul" îți permite să-i păcăleÈ™ti pe alÈ›ii. Ceva mai departe, un bărbat, între două vârste, cu o barbă mare, care începe să se albească, poartă o pancartă pe care scrie: "De ce să vă mint? AÈ™ bea o bere". Sinceritate dezarmantă. Problema mâncării nu se pune pentru nimeni aici. Câștigul dintr-o oră ajunge pentru un prânz È™i o cină. N-am auzit să existe, în America, muritori de foame. Dar, pe căldură, se poate cerÈ™i "o bere". Vizităm o capelă vestită, din câte înÈ›eleg, construită, parcă, pentru a demonstra că un loc de rugăciune nu e, neapărat, un refugiu, rupt de realitatea profană. PereÈ›ii sunt, de jur-împrejur, de sticlă. AcoperiÈ™ul, de asemenea. Observi tot ce se întâmplă afară, cum se clatină frunzele eucalipÈ›ilor din parc, cum luceÈ™te iarba, cum zboară păsările. Dumnezeu e peste tot, nu numai în capelă, au vrut să sugereze constructorii. Și n-am văzut un lăcaÈ™ religios care să ilustreze atât de bine panteismul. Nu-mi displace, deÈ™i eu sunt obiÈ™nuit ca într-o biserică să mă simt ca într-o biserică. ÃŽn schimb, pot să mărturisesc liniÈ™tit că nu mă prăpădesc deloc după celebra "catedrală de cristal", una dintre mândriile capitalei californiene. Impunătoare, enormă bijuterie È™lefuită din cristal opac, bătând în verde-albăstrui, catedrala se asociază, în mintea mea, cu firma pe care am văzut-o ceva mai devreme: "bijuterii false". E făcută nu să te reculegi în ea, ci să te miri, observând de ce performanÈ›e e în stare tehnica. Altarul seamănă cu o estradă. Alături, se află un mare ecran alb pe care se proiectează, bănuiesc, dumineca, scene din Biblie. Nu lipsesc nici camerele video. Hală industrială, sală de teatru, studiou de televiziune, orice poate fi aici, numai loc de rugăciune nu. Nu mă impresionează nici excesul de marmură roz, nici È›evile albe, care compun o orgă specială, nici, mai ales, imensul parking de-afară, unde credincioÈ™ii pot asculta slujba fără să coboare din maÈ™ini. ÃŽnÈ›eleg nevoia de modernizare a religiei, dar est modus in rebus, vorba lui HoraÈ›iu. De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că "barbarii" migraÈ›i în America au vrut să demonstreze "Romei", adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai "civilizaÈ›i". Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, È™i parcele în Rai. Și îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stând răsturnaÈ›i, comod, pe pernele unei limuzine. Gândul îmi lunecă (dar acum nu mă socot nici sentimental, nici retrograd!) la turlele celor două biserici din Lisa, când începeau să bată clopotele, da câte ori cerul se acoperea cu nori infernali, prevestitori de grindină; mai întâi, clopotul de la biserica "mare", ortodoxă, după aceea, clopotul de la biserica "mică", greco-catolică. Niciodată, n-am simÈ›it nevoia să fiu lămurit ce înseamnă a trăi între istorie È™i Dumnezeu. ÃŽntr-o formă elementară, intuitivă, am aflat asta de mic. Poate È™i de aceea nu reuÈ™esc să apreciez faptul că, aici, între Dumnezeu È™i credincioÈ™i, se interpune tehnologia. Nu mi se pare că, pentru a regăsi temeiurile valorilor creÈ™tine, e necesar să ne întoarcem în cavernele unde se refugiau, din pricina persecuÈ›iilor, primii creÈ™tini, dar trufia de a discuta cu Dumnezeu prin megafon nu e o formă de progres, orice mi s-ar spune. Dacă modesta capelă pe care am văzut-o înainte aducea, într-o lume supercivilizată tehnic, ceva din nostalgia "bunului sălbatec", la "catedrala de cristal" mă izbeÈ™te neplăcut pretenÈ›ia, penibilă, de a industrializa metafizica. Asta chiar e o dovadă că n-am exagerat când m-am temut că progresul tehnic poate fi însoÈ›it de un regres spiritual. Mă îndoiesc că rugăciunea are aceeaÈ™i valoare când e amplificată prin difuzoare, ca discursurile politice. Problema aceasta, a "progresului formelor", sub care se ascunde, nu o dată, un "regres interior", mă frământă demult. ÃŽntre timp, m-am obiÈ™nuit să nu mă mai sperie ― din pricina sensului infamant pe care i l-a dat ideologia comunistă ― cuvântul "reacÈ›ionar". Am admis, în sinea mea, că temperamental, afectiv, sunt un reacÈ›ionar. Mă despart greu. Acasă, păstrez lucruri absolut inutile, în loc să le arunc, riscând să-mi umplu casa de "relicve". Mă leg de obiectele de care mă folosesc È™i, când trebuie să renunÈ› la ele, parcă pierd o parte din mine. De aceea, cred că voi mai avea surprize neplăcute în America. E prea mare cultul pentru tehnologie aici ca să existe un echilibru. Baudelaire vorbeÈ™te undeva despre decadență ca probă supremă de civilizaÈ›ie. Dar există, ne avertizează acelaÈ™i Baudelaire, naÈ›iuni care încep prin decadență. Nu e de mirare că America e tânără È™i bătrână deopotrivă. Trecem printr-un soi de bazar, să vedem o casă-mu-zeu, cea mai veche, se pare, din Los Angeles. Aici îmi atrage atenÈ›ia, într-una din încăperi, o litografie aÈ™ezată pe perete printre diverse documente de epocă. Reprezintă o inimă străpunsă de un cuÈ›it. Pe mâna care È›ine cuÈ›itul scrie business. Cine va fi avut, aici, revelaÈ›ia "progresului" american? La Corneille, pasiunile se confruntă cu ideea datoriei. ÃŽn America ele au alt duÈ™man, mai redutabil. Spectrul inutilității. Lupta se termină repede, fără prea multe frământări, când pasiunea e păguboasă. O rog pe doamna SperanÈ›a să ne abatem È™i prin faimosul cartier al bogătaÈ™ilor È™i vedetelor, Beverly Hills. "Și prin" înseamnă un drum de vreo cincizeci de kilometri, dar gentilă, dispusă să ne satisfacă toate mofturile, doamna SperanÈ›a zâmbeÈ™te È™i zice "da". ÃŽnÈ›elege, probabil, că pentru niÈ™te bovarici ai confortului, ca noi, Beverly Hills e un fel de paradis. DeprinÈ™i cu gropile È™i praful (sau noroaiele, în funcÈ›ie de anotimp) din BucureÈ™ti, suntem victime uÈ™oare ale snobilor care trăiesc, în Beverly Hills, într-un lux tihnit, care ia tot ce e bun din "patriarhal" È™i "urban". Practic, fiecare vilă are parcul ei. Gazonul e tuns ireproÈ™abil, udat zilnic È™i străluceÈ™te de curățenie. Florile au culori luminoase, aproape tropicale. Nu auzi nici o larmă. Nu vezi nici un pieton. Rar, trece câte o maÈ™ină. Totul pare desprins dintr-un basm cu milionari cumsecade care nu fac toată viaÈ›a decât să stropească peluzele cu flori È™i să joace golf. Când se plictisesc, se sinucid. Numele doctorului Miron Costin mi se pare, cumva, de împrumut. Tresar de câte ori îl aud. E ciudat să porÈ›i un nume celebru, să te recomanzi "Vasile Alecsandri" sau Grigore Ureche". De ieri, m-am gândit de multe ori la cronicarul care ne-a lăsat vorbă că nu e omul deasupra vremurilor, ci bietul om e sub vremi. La masă, doctorul ne povesteÈ™te pățania, cunoscută în toată America, a unui ins care, vrând să se ducă la Oakland, lângă San Francisco, s-a trezit în avionul care mergea la Auckland, în Noua Zeelandă. Trebuia să zboare o oră până la Oakland È™i, văzând că avionul nu se pregătea de aterizare, a întrebat stewardesa ce se întâmplase. Până la urmă, acest ghinion l-a făcut celebru. Unsprezece ore de zbor inutil l-au scos din anonimat. L-au transformat în vedetă. Aici până È™i zădărnicia poate să devină, uneori, rentabilă. După masă, stau, o vreme, la televizor. Mă joc schimbând canalele. Sunt vreo optzeci. Și, exceptând filmele, pe nici unul nu zăresc o figură posomorâtă, o persoană prost dispusă ori abătută. Volubilitatea agresiv voioasă le place americanilor, cum le plăcea grecilor antici tragedia. Pe unul din canale, se transmite un miting religios. Mitingul are loc pe un stadion, plin până la refuz. Pentru amplificare se foloseÈ™te aceeaÈ™i aparatură ca la concertele rock! AÈ™adar, "catedrala de cristal" nu e o întâmplare. 21 august "Romfest"-ul începe joi. Azi e duminecă. Profităm de acest răgaz pentru a merge la San Francisco. Ne vom întoarce marÈ›i seara. Plecăm direct de la biserică, împreună cu Mona È™i Dan Păun, cu maÈ™ina lor, un Volvo de culoare crem. Am luat cu noi o pungă mare de sandviÈ™uri. Ca să câștigăm timp, vom mânca pe drum. Dan e arhitect. Un bărbat încă tânăr, prezentabil, inteligent, instruit, plecat din România la puÈ›ini ani după terminarea studiilor. O vreme, au locuit în Germania, unde au rude. Apoi, s-au decis să treacă Oceanul. Nu e nici acru, când vorbeÈ™te despre America, nici entuziast, cele două extreme în care cad, de obicei, românii stabiliÈ›i în "Lumea Nouă". Am impresia că n-are de lucru acum. De altfel, din câte îmi dau seama, n-o duce strălucit. TotuÈ™i, nu se plânge. Ceea ce, la drept vorbind, mă miră. Nu e în "stilul" nostru, ca să zic aÈ™a. "Stilul" nostru e să ne văicărim ori să ne lăudăm. Pe calea de mijloc, nu e deloc îmbulzeală. Nici în alte privinÈ›e, Dan nu e un român "tipic". Are o detaÈ™are pe care n-am mai întâlnit-o la alÈ›i exilaÈ›i. Românii pe care i-am cunoscut, până acum, în America mi s-au părut marcaÈ›i, cumva, de situaÈ›ia lor de "străini". Ori își amintesc tot timpul ce au lăsat în urmă, ori nu mai vor să aibă amintiri. Unii È™i-au schimbat È™i numele ca să rezolve drastic problema "integrării". Apoi, sunt fie oameni practici, care au venit să facă bani, È™i suferă că n-au reuÈ™it, se uită cu ciudă la cei mai norocoÈ™i, fie persecutaÈ›i de politică, oameni trecuÈ›i prin anchete, prin beciurile Securității, prin închisori. Dan nu intră în nici una din aceste categorii. Nu pare frământat de faptul că n-a izbutit să-È™i asigure o "situaÈ›ie". E interesat de lucruri gratuite, care nu-i aduc bani, artă, cultură, iar, în ce priveÈ™te politica, n-are îndârjiri speciale. E, bineînÈ›eles, anticomunist, de vreme ce n-a mai suportat să rămână la BucureÈ™ti È™i a plecat, prin anii '70 (dacă am reÈ›inut bine), dar fără încrâncenare. VorbeÈ™te cu un dezgust calm, când evocă atmosfera de care a fugit, È™i cu o amărăciune reÈ›inută, când își mărturiseÈ™te decepÈ›iile, de după revo-luÈ›ie. Nu se arată nici stresat de amintiri, nici indiferent, în momentele când se ajunge (inevitabil, într-o maÈ™ină cu cinci români, pe o autostradă, între Los Angeles È™i San Francisco) la "ce mai e nou prin BucureÈ™ti". Poate fiindcă există în el o disponibilitate cosmopolită, sinceră, care face să nu dramatizeze nimic, să pară, chiar, superficial uneori. Mona e mai gravă, mai radicală, cred, dar È™i mai tăcută. Intervine rareori în discuÈ›ie. Și bănuiesc în ea o sensibilitate care-i dă un aer vulnerabil. Drumul pe coasta oceanului, ne spune Dan, e mai frumos, dar cere timp. Trebuia să plecăm de dimineață ca să mergem pe el. Pe autostradă, alergăm cu 80 de mile pe oră, în linie dreaptă. Drumul e plicticos, monoton, dar mai rapid. ÃŽn È™ase ore vom fi la San Francisco. Nu trecem prin nici o localitate. De o parte È™i de alta a autostrăzii, se înÈ™iră continuu plantaÈ›ii de bumbac, alternate cu terenuri pustii, aride. Nu văd pe nimeni lucrând. Desigur, fiindcă duminecă. Pe cerul perfect senin (ploile, în California, vin, de obicei, când la noi e iarnă) soarele arde ciudat. "E o lumină neurastenică", zic, după care Dan se apucă să speculeze: "Orice scriitor are o caracteristică. La unii, cel mai plastic e verbul. La alÈ›ii, substantivul. La dumneavoastră e adjectivul." Nu m-am gândit niciodată la asta. Verbul e caracteristic, probabil, pentru cei atraÈ™i de acÈ›iune. Dar adjectivul? Dan îmi oferă o explicaÈ›ie posibilă: "Vă e greu să scăpaÈ›i de subiectivism, presupun", spune el. Ne oprim la o pompă de benzină. Coborâm să ne dezmorÈ›im puÈ›in. După aceea ne continuăm goana pe auto-strada pustie. Sosim seara la San Francisco È™i bâjbâim, un timp, căutând drumul spre adresa unde trebuie să ajungem, la familia V., care ne va găzdui două nopÈ›i. Dan se do-vedeÈ™te de un calm englezesc. Mona, urmărind o hartă, îl pilotează. Cu puÈ›in noroc, nimerim în cartierul cu pricina, situat la limita Pacificului sau a unui golf. Urcăm o pantă uÈ™oară È™i, deodată, în faÈ›a unei case zărim, fluturând în noapte, bătut de vânt, un drapel românesc. Drapelul românesc m-a făcut să cred că familia V. trăieÈ™te continuu cu gândul la ce se întâmplă în È›ară. Nu mică mi-a fost, de aceea, surpriza să constat că gazdele noastre nu manifestă nici un interes pentru situaÈ›ia din România. Ne-au È™i teoretizat indiferenÈ›a lor: "Noi avem viaÈ›a noastră aici. Trebuie să ne trăim această viață, dacă vrem să nu ne transformăm memoria într-un ghetou". "Și reuÈ™iÈ›i?" "Ne străduim". ÃŽmi sună prost acest "ne străduim", dar mă abÈ›in. Și-au construit o casă frumoasă (casa în care ne aflăm, unde stăm la masă, lângă un geam închis, fiindcă, o dată cu căderea serii, s-a făcut frig), È™i-au mobilat-o, au prieteni americani. "Dar români?" După o pauză, răspunsul a venit sec: "Români, nu". N-am insistat, n-am vrut să fiu nepoliticos. 22 august San Francisco e construit pe coline. Evident, È™apte. Ca în toate oraÈ™ele aflate pe coline, nu contează câte coline sunt în realitate. Toate vor să aibă È™apte coline, ca Roma. Lăsăm maÈ™ina într-o parcare È™i pornim să vagabondăm. Suim, coborâm, suim iarăși, coborâm iarăși. ÃŽn San Francisco nu există, cred, un loc perfect plat. La Roma, sunt străzi È™i chiar cartiere în care "cele È™apte coline" nu mai sunt sesizabile. Aici, la fiecare pas, urci sau cobori, iar străzile sunt atât de abrupte încât Dacia mea prăpădită n-ar reuÈ™i, bănuiesc, să le suie. Din tot ce am văzut până acum, San Francisco mi se pare oraÈ™ul cel mai european din America. Și totuÈ™i, e întâia oară că nu mă mai mulÈ›umeÈ™te lista asemănărilor dintre Roma antică È™i America (spiritul ingineresc, constructor; forÈ›a militară; "pax romana" devenită "pax americana"; cultul JustiÈ›iei; complexele Romei în faÈ›a Greciei, complexele Americii în faÈ›a Europei). San Francisco are o distincÈ›ie, o eleganță, care-l ajută să fie modern fără ostentaÈ›ie. Burghezia s-a "aristocratizat" aici, a deprins perfect bunele maniere. La prânz, ne oprim, la un mic restaurant italian, să mâncăm câte o pizza. E înghesuială È™i trebuie să aÈ™teptăm până se eliberează o masă. Ne permitem È™i o bere. E cald, am transpirat È™i murim de sete. Dan ia dintr-un teanc de ziare, puse la dispoziÈ›ia clienÈ›ilor localului, unul care a titrat cu litere mari, de o È™chioapă, pe prima pagină: "Angoasă seismică". Primul cutremur mai puternic ar putea È™terge California de pe hartă, zic seismologii, neliniÈ™tiÈ›i, căci, după o acalmie de două secole, tensiunile din falia San Andreas, răspunzătoare de cutremurele de pe coasta estică a Pacificului, cresc. Ultimul cutremur, cel din ianuarie, fi fost "o supapă norocoasă". Nietzsche îi sfida pe filosofi, chemându-i să-È™i ridice locuinÈ›ele pe Vezuviu. Americanii de pe coasta californiană se văd puÈ™i în situaÈ›ia să facă, fără s-o fi deliberat, această experiență. După ce ne-am potolit foamea, ne ducem să vedem un hotel celebru (aici s-a turnat filmul "Hotel"), Ne plimbăm, ca niÈ™te copii, cu liftul exterior, o cuÈ™că de sticlă care lunecă pe zid, în sus È™i în jos, dându-È›i o senzaÈ›ie de vertij, apoi căscăm gura prin elegantele încăperi de la parter, Nimeni nu se miră de curiozitatea noastră, din contră, am ocazia să verific o calitate a americanilor. ÃŽn FranÈ›a, un funcÈ›ionar oarecare se poate uita la tine de sus pentru simplul motiv că nu vorbeÈ™ti la fel de bine ca el franÈ›uzeÈ™te. Americanul n-are această aroganță. Oricât ai stâlci limba engleză, nu te priveÈ™te agasat. Se străduieÈ™te să priceapă ce vrei. Faptul că eÈ™ti străin n-are, pentru el, nici o importanță. Ne reluăm "excursia" pe străzile în pantă, dar curând, regretăm că n-am luat în serios avertismentul lui Dan care ne-a atras atenÈ›ia, de dimineață, să avem la noi pulovere, deoarece în San Francisco poÈ›i trăi, vara, în amurg, "cea mai supărătoare experiență de iarnă". Tem-peratura s-a prăbuÈ™it, brusc, È™i de unde, până acum, am umblat în cămașă, nu-mi mai e suficient nici vindiacul Frigul e pătrunzător È™i, din punctul meu de vedere, in-explicabil. Suntem, totuÈ™i, în august! Grăbesc pasul ca să mă încălzesc. Jumătatea de oră care ne trebuie să coborâm până la locul unde e parcată maÈ™ina mi se pare lungă, in-terminabilă, ca o duminecă goală. Ajungem la familia V. ÃŽnfriguraÈ›i È™i înghit două aspirine. 23 august Pornim de dimineață spre Los Angeles. Mai privesc o dată drapelul românesc pe care vântul, însorit, dar rece, îl smuceÈ™te pe catarg. E singura casă locuită de români, în America, unde am văzut tricolorul. Dar n-am înÈ›eles ce înseamnă el pentru familia V. De data aceasta, mergem pe coasta Pacificului. (De ce i s-o fi zis "Pacificul"? Eu îl văd amenințător, ostil.) Drumul e lung È™i sinuos. Avem, însă, timp suficient până seara. Ne oprim de câteva ori să privim mai îndeaproape stâncile dramatice, negre, spălate de valuri, să facem câțiva paÈ™i pe fâșiile de plajă (puÈ›ine, cu nisip cenuÈ™iu închis), ori să încercăm temperatura apei. E rece. Prea rece pentru o baie (simbolică, desigur). Cei care practică surfing-ul sunt îmbrăcaÈ›i în costume de plastic negru, lipite de corp. Arată ca niÈ™te scafandri. La rugămintea lui Băcanu, Dan opreÈ™te maÈ™ina lângă o pădurice. "Sper să nu ne observe nimeni", zice, căci Băcanu È›ine, neapărat, să smulgă, cu pământ cu tot, câteva flori È™i un arbust, pe care vrea să le ducă acasă, să le adauge colecÈ›iei sale horticole. Ajungem noaptea la Los Angeles. Dan renunță la glu-mele despre "neamul gâlcevitor al tracilor". N-a fost ni-ciodată la doctorul Costin, È™i-a făcut o schiță, pe baza explicaÈ›iilor pe care i le-a dat la telefon doctorul, dar schiÈ›a nu-l ajută prea mult. S-a încurcat. Din când în când îi spune Monei: "Uită-te pe hartă". Mona studiază harta È™i îi zice: "Ia 7. Urmează 10. Continuă cu 5.". Sunt numerele autostrăzilor. Parcă oraÈ™ul ar fi un rebus, pe care trebuie să-l dezlegi... Am mers pe "7", a urmat "10", am continuat cu "5", ar fi trebuit să fim pe drumul cel bun, dar povestea se repetă: "Mona, mai uită-te o dată". Cu o răbdare angelică, Mona consultă, iar, harta. "Unde ne a-flăm?" o întreabă Dan. "Nu È™tiu", zice Mona. Râdem nervos, suntem obosiÈ›i. ÃŽnsă, pe măsură ce trece timpul, râsetele noastre sună mai neconvingător. ExasperaÈ›i, oprim, în cele din urmă, la un telefon, lângă o benzinărie închisă. Cu siguranță, nu suntem departe de "La Canada", zona unde locuieÈ™te doctorul, dar cum să ajungem la el? Dan se duce să-i telefoneze. După cinci minute se întoarce È™i pornim. Mergem vreun sfert de oră, căutăm ceva, un reper pe care nu-l găsim, după care ne întoarcem. Alt telefon la doctorul Costin. "Ai o busolă în maÈ™ină?" l-a întrebat, excedat, doctorul. "Am", a zis Dan. "Atunci, È›ine nordul". Pentru prima oară văd pe cineva orientându-se într-un oraÈ™ cu ajutorul busolei! SituaÈ›ia e atât de inedită încât ne cuprinde un râs isteric. IstoviÈ›i de drum È™i ame-ninÈ›aÈ›i de perspectiva de a rătăci până dimineață pe niÈ™te străzi pustii nu găsim ceva mai bun decât să ne amuzăm La al treilea telefon, doctorul Costin îi cere lui Dan să-i descrie amănunÈ›it locul unde ne găsim È™i ne roagă să-l aÈ™teptăm. După o vreme, îi vedem maÈ™ina. Se apropie È™i ne face semn să-l urmăm. 24 august Doctorul Costin e atent, fără să devină abuziv, iar ochii albaÈ™tri cu care te priveÈ™te pe deasupra ochelarilor trădează o natură deschisă È™i cordială. A reuÈ™it să-È™i asigu-re o situaÈ›ie bună în America, e proprietarul unui spital veterinar "pentru animale mici", adică pentru câini È™i pisici, are o clientelă constantă, a scăpat de spaima grijilor materiale, însă nu È™i-a uitat nici foÈ™tii colegi din România, nici prietenii. Din felul în care încearcă să afle de la noi cum arată acum BucureÈ™tiul ("a fugit" în anii '70), îți dai seama că are problemele sale cu memoria. Mai reÈ›in că nu l-am auzit zicând o vorbă rea în urma incidentului de la aeroport. Ceea ce e aproape neverosimil după ce constaÈ›i câte animozități există în exil. Luni, 29 august AgitaÈ›ie în casa doctorului Costin unde ne-am reîntors aseară, după ce s-a încheiat "Romfest"-ul (cu un banchet la care s-au rostit discursuri sentimentale). Cum plecarea din Los Angeles a fost fixată pentru 1 septembrie seara, avem timp pentru încă o excursie. Și suntem gata s-o pornim spre Las Vegas, trecând prin celebra Vale a MorÈ›ii, pe unde au trecut convoaiele căutătorilor de aur. Doamna SperanÈ›a umple portbagajul cu provizii (sandviÈ™uri È™i, mai ales, sucuri, puse la frigider), în vreme ce doctorul Costin ne dă pălării de soare. "Acolo (se referă la Valea MorÈ›ii) va fi o căldură ucigătoare", ne previne el. E primul deÈ™ert pe care îl voi străbate. Mă încearcă, de aceea, o oarecare emoÈ›ie. Traversând Sierra Nevada, mai vedem, o vreme, arbuÈ™ti rari È™i stâlpi de înaltă tensiune. Pe o colină de piatră dezgolită zăresc o ciudată pădurice albă, de mori de vânt! Seamănă cu un stol de păsări care flutură din aripi fără să se înalÈ›e. Mori de vânt în America? "Sunt computerizate È™i folosite pentru a produce energie electrică", ne lămureÈ™te doctorul Costin. Dar acesta e ultimul mesaj din secolul al XX-lea pe care-l mai primim. Peisajul devine cu desăvârÈ™ire sălbatec, de o parte È™i de alta a È™oselei. Plonjăm într-o realitate din altă lume, stâncoasă, încremenită, identică de milenii, în care orice vegetaÈ›ie a fost exterminată de soare. ÃŽn ciuda aerului condiÈ›ionat È™i a faptului că sunt îmbrăcat uÈ™or, cu pantaloni scurÈ›i È™i o bluză, încep să simt căldura. Tabla maÈ™inii arde. Am intrat în "Valea MorÈ›ii". Lumina, violentă, are ceva funebru. Probabil, aÈ™a ar arăta lumea după un dezastru nuclear. Doctorul ne atrage atenÈ›ia asupra unor pete albe de pe un platou. Ne vorbeÈ™te despre "oraÈ™e stafii". OraÈ™e întemeiate pe vremea febrei aurului È™i părăsite mai târziu. Nu mai locuieÈ™te nimeni în ele. Casele s-au ruinat, din cele mai multe n-au rămas decât temeliile. Mă stăpâneÈ™te o impresie insistentă de catastrofa geologică, de neputință a civilizaÈ›iei. Tot ce a reuÈ™it omul aici a fost să construiască o È™osea. ÃŽn rest, de o parte È™i de alta, munÈ›ii își etalează, sfidător, stâncile goale, crăpate din pricina diferenÈ›elor de temperatură. La fel i-au văzut, cu siguranță, È™i cei care au înfruntat Valea MorÈ›ii, mânaÈ›i un delir fabulos... Cei răpuÈ™i de sete sau de deznădejde abandonau sau piereau. Trecerea prin Valea MorÈ›ii reprezenta o probă selectivă. Nu ieÈ™eau din ea decât cei mai puternici. Pe când azi, goana după aur cere alte calități... Ne abatem din È™osea, pe un dram pietruit, să vedem de aproape colinele de nisip rezultate din măcinarea rocilor. După ce coborâm, încerc să urc pe prima colină desculÈ›, dar nisipul îmi frige tălpile È™i mă văd obligat să revin la maÈ™ină, să-mi încalÈ› sandalele. E o căldură năpraznică, pe care abia o suport. Cred că temperatura a trecut de patruzeci È™i cinci de grade Celsius. După un timp, reapar arbuÈ™tii pitici, sârmoÈ™i, cu rădăcinile acoperite de nisip. Unica formă de viață. MaÈ™ina rulează monoton, pe o È™osea perfect pustie, iar eu mă gândeÈ™ti la ale mele. Mă tem că am putea vorbi de o actualitate a deÈ™erturilor în lumea de azi. Nu le vedem din pricina agitaÈ›iei care le camuflează. Dormim la un motel din Valea MorÈ›ii. Afară din maÈ™ină, aerul e sufocant. Sunt trei grupuri de barăci aici. Nouă ni se dau camere în cel botezat Road Runner's ceea ce aflu că înseamnă "alergătoarea drumurilor". ÃŽn drum spre barăci, doctorul Costin ne spune că "alergătoarea drumurilor" e o pasăre cu cioc lung È™i coadă lungă. Poate fi văzută pe toate drumurile Americii È™i se apără de duÈ™mani fugind aproape continuu. De ce preferă drumurile, câmpurilor È™i pădurilor, nu È™tie. "Poate că îi place mirosul de benzină arsă", glumeÈ™te doamna SperanÈ›a. Oricum, e o pasăre foarte "sociabilă", care evită locurile retrase, o versiune păsărească a globe-trotterilor, È™i mă amuză faptul că s-a nimerit să dorm o noapte tocmai în pavilionul Road Runner's, deÈ™i eu am rămas un impostor printre călători. ÃŽn cameră, instalaÈ›ia de aer condiÈ›ionat e ajutată de un ventilator uriaÈ™, ca să combată zăduful. ÃŽn timp ce Băcanu se spală pe mâini la baie, am ocazia să-mi demonstrez ignoranÈ›a tehnică. ÃŽncerc să opresc ventilatorul, ca să nu fie curent, È™i trec câteva secunde bune până ce mă dumiresc că "obiectul" are patru viteze; în consecință, trebuie să trag de patru ori de firul ce atârnă din tavan pentru ca elicea să nu se mai învârtă. RăpuÈ™i de căldură, ne repezim să ne răcorim în piscina din apropierea barăcilor. ÃŽnot mai mult pe spate ca să pot privi cerul decolorat al deÈ™ertului. Câțiva lilieci dau ocol deasupra, ceea ce o face pe Blandiana să se sperie că i s-ar putea agăța în păr. Ca să prevină o asemenea eventualitate iese din piscină. Din solidaritate, Băcanu renunță È™i el. Eu mai înot vreun sfert de oră, după care, răcorit, mă apuc să "studiez" mai atent oaza, unde ne găsim. ÃŽn faÈ›a celor două barăci, deasupra cărora au fost aÈ™ezate firmele Saloon È™i Dining Room, exista niÈ™te arbori (ceva între salcie È™i plop), bătrâni de peste treizeci de ani, probabil. Lângă ei au fost puse, pentru impresionarea vilegiaturiÈ™tilor, roÈ›i vechi de căruță, mai înalte decât ale țăranilor de la noi È™i dotate cu frâne, o căruță din secolul trecut (cred), cu coviltir, È™i două cărucioare metalice, folosite, cândva, în mine. Dincolo de È™osea se află o pompă de benzină (cum de nu dă faliment? n-am văzut nici o maÈ™ină oprind să se aprovizioneze) È™i un general store (magazin "cu de toate"). ÃŽncolo, nimic. Pustiu, de jur-împrejur. Nu e nimeni la mese, în restaurant, când ne ducem să cinăm, la căderea nopÈ›ii, dar fata de la intrare ne roagă să aÈ™teptăm până ce ne caută o masă. Chelnerul ne întreabă din ce È›ară venim. "Din România", zice doctorul. "E pentru prima oară că servesc niÈ™te români, ne mărturiseÈ™te chelnerul. Până acum am servit oaspeÈ›i de pretutindeni. Și din Liechtenstein. Dar români, niciodată". ComparaÈ›ia cu Liechtenstein nu mă bucură. Doctorul Costin ne asigură, însă, că, într-adevăr, americanii È™tiu mai multe despre Liechtenstein decât despre România. Când ieÈ™im din restaurant, constatăm că munÈ›ii, din vineÈ›ii, au devenit negri. Peste drum, la pompa de benzină se vede o pată de lumină în întuneric. De fapt, de când am sosit noi, n-am zărit decât două maÈ™ini trecând. Nu s-au oprit aici. Și, după câte am înÈ›eles, altă oază nu există prin apropiere. Sincer să fiu, mi-ar fi teamă să străbat cu maÈ™ina, noaptea, Valea MorÈ›ii. Nimeni nu-È›i poate sări în ajutor dacă se întâmplă ceva. Liliecii se încruciÈ™ează în zig-zaguri besmetice deasupra noastră. E încă zăpuÈ™eală. Trebuie să fie vreo treizeci de grade Celsius. Credeam că în toate deÈ™erturile nopÈ›ile sunt reci, friguroase, dar văd că m-am înÈ™elat. Noroc că instalaÈ›ia de aer condiÈ›ionat din cameră își face datoria. Altminteri, n-am putea dormi din pricina zădufului. 30 august Mă trezesc devreme, pe la patru. Băcanu doarme cu pătura trasă peste cap în patul dinspre ușă. Socotesc zilele de când am venit în America È™i descopăr, surprins, că n-a trecut nici o săptămână. Asta în "timpul obiectiv", cum îl numeÈ™te Proust. ÃŽn "timpul subiectiv", zilele s-au dilatat, iar excursia prin Valea MorÈ›ii a căpătat ceva de "expediÈ›ie colonială". Afară, constat că aerul s-a răcorit. Soarele apare dincolo de crestele pietroase È™i vinete ale munÈ›ilor. N-am văzut un răsărit de soare mai violent. Discul orbitor parcă fierbe. Probabil, temperatura aerului va redeveni, repede, insuportabilă. După micul dejun, plecăm. Nu înainte, însă, de a aproviziona de la general store cu cantități apreciabile sucuri. Vom avea nevoie, cu siguranță, de ele. Fiecare prire în deÈ™ert îți stimulează setea. Bei, dintr-un reflex apărare. Locurile au nume pitoreÈ™ti. O porÈ›iune de deÈ™ert pre-sărată cu arbuÈ™ti piperniciÈ›i se cheamă "câmpul de porumb al diavolului". Alta, fără nici un fir de vegetaÈ›ie, dar încreÈ›ită, semănând cu un ogor arat, a fost botezată "terenul de golf al diavolului". FrecvenÈ›a cu care revine cuvântul "diavol" impune compararea acestui deÈ™ert stâncos cu Infernul. Un infern luminat de un soare atroce, singurul element mobil în acest peisaj, diferit, cumva, de ceea ce mă aÈ™teptam să văd. ÃŽntr-un deÈ™ert "clasic", vântul poate provoca furtuni de nisip. Aici, imobilitatea e totală È™i definitivă. Nimic n-o poate zdruncina. ÃŽncât fixitatea sfârÈ™eÈ™te prin a-È›i da ameÈ›eli. MunÈ›ii, cu desăvârÈ™ire goi, È™i câmpul de piatră, albit de sare, de la poalele lor îmi creează impresia de timp fosilizat. CivilizaÈ›ia își pierde, aici, sensul. Ce mai înseamnă "progres", mitul progresului, superstiÈ›ia progresului, obsesia progresului într-o natură unde de secole (sau, poate, de milenii) nu s-a schimbat nimic? Un automobil cu aer condiÈ›ionat, sucuri la gheață în portbagaj, È™oseaua, cu o dungă galbenă la mijloc, È™i pedala de acceleraÈ›ie. Nici măcar Fata Morgana nu poate rezista într-un asemenea pustiu de piatră. Totul e mort în Valea MorÈ›ii. Și nicăieri nu se zăreÈ™te vreun panou pe care să scrie "exit". Nu poÈ›i să ieÈ™i din È™osea decât un kilometru sau doi. Mergi mai departe sau te întorci. Sunt singurele posibilități. Castelul pe care-l vizităm nu e castelul de la Elsinor, iar povestea lui Scotty (Walter Scott, pe numele său oficial) nu e povestea lui Hamlet. Dar tot ce aud È™i văd mi se pare ciudat, neobiÈ™nuit. Scotty a fugit de-acasă, din Kentucky, când era băiat, È™i a lucrat, o vreme, într-un ranch din Nevada. Apoi, a cutreierat lumea cu trupa lui Buffalo Bill, jucând un rol de cowboy într-un spectacol despre Vestul sălbatec. Finalmente, a venit în Valea MorÈ›ii È™i n-a mai plecat de aici. Cu figura lui de Falstaff american, a devenit o legendă pe care ghidul o povesteÈ™te acum turiÈ™tilor veniÈ›i să vadă "castelul lui Scotty", clădit în plin deÈ™ert. Eroul ei e un amestec de escroc, aventurier È™i mincinos plin de farmec. Pe străzile din San Francisco, dădea foc câte unei hârtii de zece dolari pentru a-È™i aprinde È›igara. Dormea la cele mai scumpe hoteluri, pretinzând că a descoperit o mină de aur în Valea MorÈ›ii. 0 mină pe care, totuÈ™i, n-a văzut-o nimeni, niciodată. ÃŽn cele din urmă, a păcălit un milionar din Chicago, Albert Johnson, care i-a dat bani pentru extragerea aurului. ÃŽn loc de aur, Scotty i-a servit acestuia diverse poveÈ™ti cu catastrofe care amânau mereu un rezultat fericit. Johnson l-a crezut sau nu, legenda e nesigură în acest punct, dar într-o zi s-a decis să vadă cu ochii lui pe ce i se duc banii. Scotty a ales drumul cel mai fioros din Valea MorÈ›ii, convins că Johnson ("domnul Johnson", spune cu respect ghidul), prea fragil È™i cu sechelele unui accident suferit în tinereÈ›e, nu va rezista mai mult de o zi, două, È™i se va lăsa păgubaÈ™, renunțând să mai verifice stadiul în care se găseau lucrările la mină. Numai că Johnson s-a înamorat de Valea MorÈ›ii. Pe deasupra, climatul uscat de aici i-a ameliorat simÈ›itor boala. Nu se È™tie dacă a ajuns să vadă pe ce cheltuise mii de dolari, în schimb l-a plăcut pe excentricul Scotty. Și, astfel, s-a legat o prietenie ciudată între doi oameni total diferiÈ›i. Unul, religios, taciturn, suferind. Altul, hâtru, cu o bună dispoziÈ›ie contagioasă, prodigios bon vivant, după cum îl arată fotografiile. Una ni-l înfățiÈ™ează pe Scotty răsturnat într-un fotoliu lângă "domnul Johnson" care se amuză vizibil de balivernele companionului său. Poate că magnatului din Chicago, plictisit de frustrările pe care i le impusese boala, nu-i păsa că era tras pe sfoară, de vreme ce descoperise, datorită lui Scotty, un loc pe gustul său, în deÈ™ert. Sau poate că mina secretă a existat realmente. Ni se spune că misterul a rămas nedezlegat. Oricum, neruÈ™inatul Scotty È™i milionarul înamorat de Valea MorÈ›ii s-au înÈ›eles, se pare, perfect. Rezultatul a fost că "domnul Johnson" s-a decis să cons-truiască un veritabil castel în deÈ™ert, cu două camere pentru muzică, dotate cu o acustică specială, plus biblioteca, plus sala de arme È™i odăi pentru oaspeÈ›i. Asta se întâmpla prin 1920. Mii de vizitatori au început să vină, în anii următori, să vadă "minunea", È™i toÈ›i plecau intrigaÈ›i de "domnul Johnson", care se recomanda "eu sunt bancherul lui Scotty", dar È™i încântaÈ›i de farmecul celui ce inventase sau găsise o mină de aur. Scotty a trăit mai mult decât Johnson. A murit în 1954 È™i e îngropat în vârful unui dâmb pietros, din spatele castelului, unde se vede o cruce. Alături, se află o movilă mai mică. După moartea stăpânului său, câinele lui Scotty n-a mai vrut să mănânce, a murit la trei săptămâni È™i a fost înmormântat tot în vârful colinei. Eu nu găsesc nimic sublim în Valea MorÈ›ii. Mă străduiesc în zadar să descopăr ce i-a fermecat pe "domnul Johnson" È™i pe alÈ›ii, aici. Unii au pretins că Valea MorÈ›ii, cu aspectul ei de peisaj submarin, de "superproducÈ›ie geologică", în care totul aparÈ›ine, parcă, altui timp, preistoric, are È™i o dulceață aparte. Eu n-o sesizez. Mă uit la povârniÈ™urile fără nici un fir de vegetaÈ›ie, la câmpurile cu rare tufe de cactus, È™i nu pot evita un sentiment de dezolare. Ne oprim să vedem o mină părăsită, de unde s-a extras borax. Transportul minereului se făcea cu catâri. Soarele e năucitor. Un coiot jigărit se îndepărtează, deranjat de apariÈ›ia noastră. Facem, apoi, un alt popas într-o oază, cu o pădure de curmali străbătută de un pârâu care seamănă cu pâraiele de munte de la noi. E la fel de limpede È™i mă reped să mă spăl pe față, să mă răcoresc. Apa e mai caldă, însă, decât aerul. ÃŽn această insulă de verdeață au apărut un motel, un magazin "cu de toate", o pompă de benzină È™i un teren de golf. ÃŽn prima clipă, m-a mirat prezenÈ›a unui teren de golf în plin deÈ™ert. Dar aÈ™a se întâmplă în America. Trecerea de la primitivitate la civilizaÈ›ie se face fără nici o tranziÈ›ie. Brusc. Și fără nuanÈ›e. Nu-i exclus ca motelul È™i magazinul "cu de toate" să fi fost construite pentru terenul de golf, care face parte, se pare, din "visul american". Două becuri mari ard inutil în faÈ›a magazinului, în plin soare. Nimeni nu se sinchiseÈ™te, însă, de asta. ClienÈ›ii motelului circulă pe alei, până la terenul de golf, în căru-cioare electrice. Probabil, dacă în California ar fi admise jocurile de noroc, lângă terenul de golf ar apărea È™i un cazinou. Proximitatea deÈ™ertului micÈ™orează distanÈ›a dintre joc È™i moarte. De altfel, nu întâmplător, probabil, Las Vegas (aflat în statul Nevada) a apărut în deÈ™ert. Nicăieri jocul nu e mai excitant. PuÈ›in mai târziu, deÈ™ertul devine alb din cauza sării, în faÈ›a noastră, o baltă È™i un indicator care ne avertizează: "Apă rea". ÃŽn spate, țâșnind direct din È™osea, un perete stâncos. Pe la mijlocul lui, e scris cu vopsea albă: "Nivelul mării". Ne aflăm pe locul cel mai jos din America, ne explică doamna SperanÈ›a. Doi corbi placizi se uită dispreÈ›uitor la noi. Mă tem că, uneori, diferenÈ›a dintre publicitate È™i deÈ™ert e doar o chestiune de zgomot. La prima vedere, solidaritatea umană, când lipseÈ™te, se rezolvă prin public relations. Dar totul se petrece ca în cazul dezastrelor transformate în subiect monden cu ajutorul televiziunii È™i al ziarelor. Probabil, doar aici înÈ›elegi, cu adevărat, de ce Hollywood-ul È™i Las Vegas sunt locurile cele mai visate din America. Las Vegas. Hotelul " Miraj " N-am locuit niciodată într-un hotel atât de "monstruos". Holul e un fel de piață enormă unde lumea se plimbă, aÈ™teaptă, pleacă, vine sau cască gura. Afară, maÈ™inile se strâng ca la cozile de la benzinării la noi ― în zilele când pluteÈ™te în aer o nouă scumpire a benzinei -iar, în dreptul intrării, băieÈ›i în livrea se urcă la volan pentru a le duce într-un garaj subteran, în vreme ce alÈ›ii încarcă bagajele în cărucioare. Am, împreună cu Băcanu, camera 628 de la etajul 21. IeÈ™ind din lift, ne-am trezit la o răspântie. Trei coridoare lungi, nesfârÈ™ite È™i identice, pornesc în trei direcÈ›ii diferite. Hotelul e construit în forma literei "Y". Mergem vreo cinci minute, urmărind cifrele de pe uÈ™i, până ce ajungem la camera noastră. ÃŽntr-un asemenea hotel, dispare aproape orice sentiment al identității. Biografia ta, obsesiile tale, problemele tale, mărunte sau mari, nu mai au nici o importanță. Ai devenit un "client" È™i nimic altceva, intrat într-o industrie de locuit, o industrie a jocului, căci marile hoteluri din Las Vegas nu sunt decât dormitoare de lux pentru cei care vin să joace, să-È™i încerce norocul. După nici cinci minute, ni se aduc bagajele. Eficiență americană. La noi, ar fi trebuit să-È›i pui nervii la încercare, aÈ™teptând. Fac o baie caldă, ca să mă "spăl" de experienÈ›a deÈ™ertului È™i să mă pregătesc pentru alta. Am auzit atâtea despre Las Vegas încât sunt curios să văd cu ochii mei cum funcÈ›ionează, în plin deÈ™ert, utopia jocului. Marile drame ale umanității È™i chiar problemele Americii se opresc la porÈ›ile acestui oraÈ™ sau undeva prin cartierele unde oamenii duc o existență obiÈ™nuită. Pe bulevardul central din Las Vegas, unde se înÈ™iruie, aproape unul lângă altul, cazinourile, anunÈ›ate de un adevărat desfrâu de reclame luminoase, nimeni nu-È™i mai aduce aminte de rănile È™i de complexele lăsate de războiul din Vietnam, de înfometaÈ›ii din Somalia sau de căderea comunismului în Europa de Est. ViaÈ›a înseamnă, aici, o ruletă È™i întrebarea dacă pierzi sau câștigi. Simplu. RoÈ™u sau negru. Cifra pe care aÈ™ezi jetoanele. Coborâm să mergem la un spectacol. De circ! Mă plictisesc teribil spectacolele de circ, aÈ™ prefera să văd spectacolul străzii (venind spre hotel, m-a izbit numărul capelelor care oficiază, am aflat, căsătorii, non stop!, la fel de mare ca numărul bordelurilor cu firme de cabarete deocheate), dar n-am încotro. Doctorul Costin a luat bilete la un spectacol "cu mistere", anunÈ›at cu surle È™i trâmbiÈ›e luminoase, ca un mare eveniment. Trebuie să renunÈ› È™i la "erupÈ›ia vulcanică", programată peste o jumătate de oră la cascada construită în mărime naturală în faÈ›a hotelului, cu stânci pe care apa se prăbuÈ™eÈ™te ca la Niagara. Remarc, în fugă, uÈ™or contrariat, că toÈ›i palmierii È™i florile, abundente, de la parter, care m-au uimit la sosire, dându-mi o senzaÈ›ie de basm exotic, sunt, de fapt, simulacre. Și "caii marini" din hol sunt din plastic. Poate È™i stâncile cascadei. Pentru a nu avea probleme cu parcarea maÈ™inii, pornim pe jos. Zgomotul cascadei de la "Miraj" ne urmăreÈ™te multă vreme. Reclama nu-È™i poate permite aici să fie subtilă, rafinată. Trebuie să fie vehementă, È™ocantă, ieÈ™ită din comun, să nu poÈ›i s-o ignori. Ne strecurăm spre sala unde trebuie să intrăm prin îmbulzeala de la un alt spectacol. Merită să spun câteva vorbe despre această "superproducÈ›ie" de pe "insula piraÈ›ilor". Cazinoul, The Treasure Island, e aÈ™ezat pe o imitaÈ›ie de stâncă înconjurată de mare. ÃŽn apropiere, se află două corăbii. Una a "piraÈ›ilor". Alta a unor oameni paÈ™nici. Din oră în oră, are loc atacul. Se trage cu tunul, se adresează somaÈ›ii prin portavoce. Actorii urlă, ca să-i audă spectatorii care asistă gratis, ca pietoni, la luptă. PiraÈ›ii sunt, bineînÈ›eles, chiori È™i au peste ochiul pierdut o bandă neagră. Din pricina ghiulelelor, se dezlănÈ›uie È™i un incendiu. Cu flăcări, cu fum. Dar cum orice dramă e osândită în America la happy-end (americanul obiÈ™nuit nu suportă, în ficÈ›iune, ca răul să învingă binele, pentru a compensa, probabil, faptul că în viață se întâmplă, de cele mai multe ori, pe dos), piraÈ›ii atacatori sunt, până la urmă, învinÈ™i, iar corabia lor e scufundată. FericiÈ›i că totul s-a terminat astfel, spectatorii se duc să-È™i încerce norocul la ruletă. Nici spectacolul nostru nu e mai breaz. Mult zgomot pentru nimic. Ies asurzit, cu un mare dor de deÈ™ert. Mă străduiesc, însă, să-mi reprim oboseala. Vom sta o singură noapte la Las Vegas È™i aÈ™ vrea să-mi fac o idee despre acest oraÈ™ halucinant unde se află "cel mai mare hotel din lume", "cel mai înalt termometru din lume", luminile cele mai zgomotoase È™i kitsch-ul cel mai somptuos. Pornim pe bulevardul inundat de reclame miÈ™cătoare, o veritabilă junglă feerică, orbitoare pentru ochii mei obiÈ™nuiÈ›i cu întunericul din BucureÈ™ti, È™i ne oprim la "Palatul Cezarilor". Stupoare! Ce caută copia "Victoriei de la Samothrace" aici? Dar imediat dau cu ochii de alte "sta-tui", aliniate în semicerc în faÈ›a intrării hotelului. Au fost reproduse după originale celebre, respectându-se un singur criteriu: să fie "antice". Venus din Milo stă lângă Traian. ÃŽnlăuntru, surprizele sunt, însă, È™i mai mari. ÃŽntr-o sală, cu un tavan care imită cerul, un cer albastru cu noriÈ™ori pufoÈ™i, a fost reprodusă, la proporÈ›iile originale, vestita fântână a celor patru fluvii creată de Bemini pentru PiaÈ›a Navona din Roma. Descopăr, chiar, un magazin cu toalete scumpe care se cheamă "Bemini". Ceva mai departe, într-o altă sală, un Nero de marmură bea vin dintr-o cupă sub privirile admirative ale senatorilor. Statuile se animă È™i vorbesc la ore fixe, dar numai noaptea când afluenÈ›a jucătorilor creÈ™te. Nu lipseÈ™te, constat, nici "David", al lui Michelangelo, o copie la fel de bună cum e aceea din PiaÈ›a Signoriei de la FlorenÈ›a. Antichitatea este ames-tecată cu RenaÈ™terea È™i cu barocul, dar ce contează? Cei care au imaginat "Palatul Cezarilor" nu s-au sinchisit de asemenea fleacuri. Au cheltuit milioane de dolari pentru a obÈ›ine ceva de un prost gust monumental, luxos È™i ostentativ. A trebuit, văd, să vin în America" pentru a mă reconcilia, într-un fel, cu "Casa poporului". Totul ar fi avut o justificare È™i chiar un sens, dacă ar fi fost reconstituită ori sugerată atmosfera Romei imperiale de după Hadrian, când luxul È™i plăcerea au luat locul virtuÈ›ilor aspre. Nu era nevoie, fireÈ™te, de o morală. AÈ™a ceva nu se potriveÈ™te cu Las Vegas. Nu decadenÈ›a È™i putrefacÈ›ia gloriei antice mă aÈ™teptam să fie evocate de "Palatul Cezarilor". Dar epicureismul unui Petroniu ar fi fost la locul lui în această magie a jocului. Se joacă peste tot, în nenumărate săli, inclusiv în restaurantele dinlăuntrul hotelului, în timpul mesei. ÃŽntre aperitiv È™i felul întâi sau în vreme ce-È›i bei cafeaua, completezi un buletin pe care-l ia o fată È™i aÈ™tepÈ›i rezultatul care va apărea, în câteva minute, pe un ecran. Se joacă bacara, poker mecanic, se joacă la ruletă, la roata norocului, se joacă aproape orice, cu orice, cu cărÈ›i, cu zaruri (un fel de barbut), cu jetoane; singura care absentează e "alba-neagra", de la gurile metroului din BucureÈ™ti; se joacă la diverse mize, cu douăzeci È™i cinci de cenÈ›i, cu un dolar, cu zece dolari, cu o sută de dolari; joacă adolescenÈ›i, maturi, pensionari care își aruncă uneori pe postavul verde întreaga pensie pe o lună, joacă până È™i handicapaÈ›i, stând în cărucioarele lor de infirmi în faÈ›a automatelor care înghit continuu monede. Se joacă la micul dejun, la prânz, la cină, crupierii fiind supravegheaÈ›i prin camere video ascunse pentru a nu se preta la vreun aranjament. Aud că ar exista, într-adevăr, în America, naivi care ar cumpăra parcele în rai. Până acum n-am întâlnit nici o dovadă că bârfa aceasta ar avea un temei serios. Toate avertismentele publicitare pe care le-am văzut se refereau la "viaÈ›a de acum", cu un dispreÈ› desăvârÈ™it pentru metafizică. Și nicăieri acest dispreÈ› nu e mai evident ca la Las Vegas. Tot ceea ce stârneÈ™te dorinÈ›e È›ine aici, teoretic, de "accesibil". Te poÈ›i căsători pe loc, la orice oră, din noapte sau zi. La ieÈ™irea din capelă, È›i se oferă fotografii cu prostituate. PoÈ›i să pierzi ultimul dolar la ruletă sau să devii bogat. "A fi sau a nu fi" devine: "A câștiga sau a nu câștiga". Problema se simplifică. Nu mai există diferenÈ›e între geniu È™i idiot. Doctorul Costin ne invită să riscăm câțiva dolari la automate. Accept, ca să fac È™i această experiență, cu toate că, în genere, mă feresc de jocuri. N-am încredere în norocul meu È™i nici nonÈ™alanÈ›a celor care È™tiu să rămână lefteri cu surâsul pe buze. ÃŽncep bine. Cîștig vreo zece dolari. Apoi, pierd tot. Era normal. ÃŽn "È›ara tuturor posibilităților" multe lucruri sunt imposibile pentru mine. Mergem È™i la alte "palate". Căci mirajul e organizat pe "imperii". Din "imperiul" roman, trecem în "imperiul" Egiptului antic. Hotelul e construit în formă de piramidă neagră. Se intră prin gura Sfinxului, larg căscată, iar înlăuntru chelnerii, crupierii, lift-boy-ii te tratează ca pe un faraon, dacă ai destui dolari în buzunar. "Imperiul" arab e reprezentat de un hotel impozant, cu un amestec pervers de lumini È™i obscurități lascive, promițătoare, care te trimit cu gândul la Ali Baba sau, mai degrabă, la Șeherezada È™i la cele o mie de nopÈ›i. Ai impresia că trăieÈ™ti o lume de poveste în care oricine se poate simÈ›i o noapte patrician roman, maharajah sau nobil egiptean, în funcÈ›ie de gust È™i, bineînÈ›eles, de posibilitățile financiare. Nu putea să lipsească din È™irul "imperiilor" cel al filmului. Undeva în stânga noastră se deschide o gură imensă de leu care imită celebrul leu al studioului Metro Goldwin Mayer. Mă obosesc orgia de lumini È™i excitaÈ›ia câștigului, dar nu pot să le tăgăduiesc fascinaÈ›ia. N-aÈ™ greÈ™i prea tare, probabil, considerând abjectă promiscuitatea strălucitoare din jur È™i, totuÈ™i, nu sunt sigur că ea nu e un fenomen normal. Las Vegas e o cocotă care-È™i face clienÈ›ii să treacă, ameÈ›iÈ›i, din "imperiu" în "imperiu", o mitologie degradată, cu un singur zeu real, dolarul, un paradis artificial pe care americanii îl trăiesc, din câte înÈ›eleg, încă de la aeroport, unde sunt instalate automate pentru jucătorii nerăbdători, È™i o fac cu o sinceritate ce-i ajută să nu fie deranjaÈ›i de obscenitatea luxului de reclame. "Las Vegas nu e America", zice doctorul Costin. Desigur. Dar America e È™i Las Vegas. Vechea goană după aur din "Vestul sălbatec" își trăieÈ™te, aici, iluziile într-un talmeÈ™-balmeÈ™ de legende comercializate. Inclusiv kitsch-ul poate fi fabulos. Singura legendă care lipseÈ™te ― È™i mă mir de ce ― este aceea a lui Dracula. Intrăm la un bar să bem ceva. Mă aÈ™ez pe unul din scaunele înalte È™i cer o bere. Zgomot continuu, râsete, comenzi, anunÈ›uri. Pe ecrane, curg rezultatele unui joc pe care nu-l pricep. Impresiile au început să se încurce, dar nu-mi mai pot închipui un Las Vegas ieÈ™it din fascinaÈ›ia jocului. Chiar È™i după un dezastru nuclear s-ar auzi, cred, vocile crupierilor, urmate de câteva clipe de tăcere încordată în care nu se È™tie ce va hotărî hazardul. Cei care se află aici se împart, strict, în trei categorii Unii joacă. AlÈ›ii le asigură cele necesare celor care joacă. AlÈ›ii privesc. Celelalte diferenÈ›e dispar. Inclusiv cele de limbă. La Las Vegas nu e nevoie să spui decât "da" sau "nu". Jetoanele poÈ›i să le arăți cu mâna, iar la automate trebuie doar să vâri monede, să învârÈ›i de manivelă È™i sa aÈ™tepÈ›i. "Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?" ÃŽntrebări fără importanță. Nu mai È™tim cine suntem. Am uitat de unde venim. Habar n-avem încotro ne îndreptăm. Nu contează decât zornăitul monedelor care cad în cutiile metalice. "PreÈ›urile în hoteluri È™i în restaurante sunt mai mici, aici, decât în restul Americii, ne spune doctorul Costin. Se mizează pe veniturile aduse de jocurile de noroc. Căci fiecare hotel adăposteÈ™te un cazinou. Și nimeni nu rezistă să nu joace". ÃŽntr-adevăr, dacă ai cinci dolari, e greu să reziÈ™ti iluziei contagioase că peste o oră ai putea fi milionar. Mai simplu e când îți fluieră vântul prin buzunare. Blandiana, care a câștigat câteva zeci de dolari la automate, nu se lasă până nu-i pierde, iar eu simt că n-am considerat jocul imoral decât după ce automatul mi-a înghiÈ›it ultimul dolar. Pe la trei noaptea, mă duc să mă culc, epuizat. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy