A. Îi spune funcționarei de la ghișeul companiei "Continental", unde prezint biletul, că trebuie să fiu ajutat să mă descurc, în franceză sau italiană, pe aeroportul din Newark să iau avionul care merge la Chicago. Funcționara completează un formular în care se precizează că Mister Paler speaks French or Italian. Civilizația americană are avantajele ei. În România, așa ceva e, deocamdată cel puțin, de neimaginat. Funcționarii noștri n-au aflat că ei sunt în serviciul clienților, nu invers. Oricum, mă simt ca un handicapat și zâmbesc cam strâmb la gândul că, în America, există o grijă specială pentru handicapați. În parkinguri, sunt locuri speciale destinate handicapaților unde nu are voie să-și lase mașina un nehandicapat. În orașe, trotuarele sunt, la unele intersecții, denivelate ca să poată coborî un cărucior de handicapat. Arhitecții trebuie să respecte normele speciale prevăzute de asistarea handicapaților.
Cerul e acoperit de nori scămoșati care plutesc la joasă înălțime, în atmosfera rece a dimineții, dar nu mai plouă. Exact la ora anunțată, pasagerii sunt poftiți să se îmbarce.
Vecina de scaun, care și-a scos o carte din geantă, își face cruce în momentul decolării. Mă grăbesc s-o imit. Apoi, iau o hartă, să mă lămuresc ce traseu de zbor vom urma. În jur, pasagerii citesc, moțăie sau discută... Pentru noi românii, un drum la Paris e un eveniment. Distanța dintre Boston și Chicago e mai mare. Totul arată, însă, ca un zbor de rutină. Ca într-o cursă București-Cluj. Americanii au altă percepție a distanțelor. Nu au "complexul spațiului", ca noi.
Vecina mea își face cruce și când roțile avionului ating pista. Am ajuns la Newark. La ieșirea din coridorul-burduf, mă așteaptă o funcționară a companiei "Continental" pentru a mă îndruma spre avionul de Chicago. Dar nu mai am nevoie de serviciile ei. Îl zăresc pe Dan C., care a reușit să ajungă la timp, din New York. Merge și el la Chicago.
Dan C. a adus ziare românești. Într-unul din ele, mă șochează un articol agramat și vulgar. Trebuie să recunosc că, aici, rareori incultura devine vulgară. De regulă, e manierată. Iar, pentru mulți, reprezintă chiar un avantaj. Îi ajută să nu-și pună decât probleme practice. Cultura te face vulnerabil, îți ia din siguranță, te copleșește cu îndoieli. Extinsă dincolo de aria elitei intelectuale, ea ar produce, probabil, fisuri periculoase în eficiența americană, ar șubrezi naivitatea și forța Americii, dându-i ceva din specialitatea europenilor de a-și analiza, până la viciu, melancoliile. Un american incult se poate ocupa liniștit de afacerile sale, fără să se încurce în speculații inutile, care ți-au legătură nici cu bursa, nici cu șansele de succes.
Plutim deasupra norilor și nu se vede nimic, jos. Aș vrea să zăresc Clevelandul. În Cleveland (de care am auzit înainte de a auzi de București) au imigrat, înainte de primul război mondial, numeroși țărani din satele fâgărășene. N-am noroc, însă. Norii, în loc să se destrame, devin mai compacți. Intrăm în pâclă și avionul înaintează acum, parcă, peste gropile din București. O jumătate de oră, avansăm precum cârtițele. Timpul trece greu până ce, printr-o spărtură a norilor, văd un drum și un fragment de pădure.


Chicago

La aeroport, ne așteaptă Cristian B. Are o mașină nouă, o Toyota albă, fără număr și se teme să n-o zgârie. De aceea conduce extrem de prudent. În plus, ne mărturisește că a venit prima oară la aeroportul Midway și că nu prea cunoaște drumul. Dar avem timp să rătăcim, nu ne grăbește nimeni. "Vreți să trecem și prin centru, să vedeți zgârie-norii din Chicago?" "Bineînțeles".
Gazda noastră locuiește într-un orășel liniștit, de lângă Chicago. A depășit cincizeci de ani și lucrează la o companie unde transmite comenzi. Ne dă un exemplu, ca să înțelegem mai bine. "Cineva din Chicago vrea să trimită, să zicem, un coș cu garoafe sau cu trandafiri, împreună cu un mesaj, unei femei care a născut la un spital din Paris. Se adresează companiei noastre. Mie îmi vine pe computer textul comenzii și al mesajului. Trebuie să-l transmit, literă cu literă, fără greșeală, după ce caut o florărie din Paris, cât mai apropiată de acel spital. La început, fiindcă vorbeam prost englezește, mulți clienți s-au plâns de mine și au cerut patronului să fiu dat afară. Mi-a fost teamă atunci, deoarece, la vârsta mea, găsesc foarte greu un servici. Din fericire, am scăpat ca prin urechile acului..." Mă felicit că n-am fost tentat niciodată să mă arunc în necunoscut.


Intrăm într-un orășel liniștit, cu case înconjurate de verdeață, unde nu există nimic din nevroza marilor orașe americane. Cristian B. oprește mereu mașina ca să nu calce veverițele ce traversează strada și, uneori, se zăpăcesc. Exact când te aștepți să fugă din botul mașinii, se întorc înapoi. Orășelul, mai liniștit chiar decât Sinaia, e locuit, în special, de pensionari. Vecinii se cunosc între ei, se salută, se ajută. Pătrundem pe strada unde locuiește gazda noastră. Se cheamă "Pleasant Street", ceea ce înseamnă "strada Plăcută". Mai ferim câteva veverițe, după care ajungem.


Branco e un român din Serbia, din Vârșeț, dacă am reținut bine. "Ne ducem la el", zic. Am aflat abia acum de la Cristian B. că biletul meu a fost plătit de d-l Branco, pentru a-i fi oaspete la "Balul strugurilor", un fel de nedee unde se bea, se mănâncă și se cântă; și că d-l Branco n-ar vrea să mă duc la bisericile românești din Chicago, cum intenționez. Asta mă irită. Căci n-am venit aici să mănânc mititei și sărmăluțe, ascultând "cântece de petrecere". Pentru asta nu era nevoie să trec Oceanul. Și cum Cristian B. nu se încumetă să-l înfrunte, să-l supere, pe d-l Branco, îl rog pe calmul Dan C. (plin de tact, spre deosebire de mine) să mă ajute să dezleg încurcătura; să-i explice d-lui Branco, din partea mea, că, în aceste condiții, nici nu calc pe la "Balul strugurilor". Cristian B. ne propune să ne odihnim, dar eu stau ca pe jar. Þin să lămuresc lucrurile cât mai repede.
Trecem pe lângă zgârie-norii din centrul oraÈ™ului, apoi ne angajăm într-o nesfârÈ™ită reÈ›ea de străzi, care seamănă cu cele din Los Angeles. Case cu cel mult un etaj, acoperite de o veritabilă "iederă" de reclame luminoase. Drumul durează mult, aproape o oră. "Am ajuns", zice deodată Cristian B. È™i își parchează cu grijă Toyota albă. Trecem strada. ÃŽn faÈ›a noastră, o clădire cu vitralii È™i cu o firmă galbenă: "Micul BucureÈ™ti". Deasupra, un mare balon galben, ca baloanele dirijabilelor, pe care scrie cu litere imense: "Balul strugurilor". "Pentru acest balon ― ne spune Cristian B. ― domnul Branco plăteÈ™te patru sute de dolari pe zi". ÃŽn curte, au fost întinse mese, ca la nunÈ›ile de la noi. Și, întrucât e pericol de ploaie, întreaga curte a fost acoperită cu o prelată. Ocolim mesele È™i pătrundem, pe la bucătărie, în restaurant. Activitate febrilă. Se taie purcei È™i miei, se frige carne, se fac sarmale, mititei, se descarcă lăzi de struguri lângă teascurile din care mustul va curge pe gratis. ÃŽnlăuntru, restaurantul e gol. E închis pentru două zile, cât va dura "Balul strugurilor". Ne aÈ™ezăm la una din mese È™i-l aÈ™teptăm pe d-l Branco, în timp ce, la bar, unde ard două lumini roÈ™ii, sună mereu telefonul.
Branco e un bărbat tânăr, n-are nici patruzeci de ani, cred, cu aspect de băiețandru. Amestecă vorbele românești cu cele americane, e necizelat, frust, dar vioi, volubil și simpatic. Foarte întreprinzător, se pare, și fără fasoane. Recunoaște că suferă de un complex. Ar vrea să joace un rol important în comunitatea românească din Chicago, de aceea a cumpărat o jumătate de oră la un canal de televiziune, unde transmite, o dată pe săptămână, un program românesc și suferă văzându-se disprețuit de unii care-l bârfesc, socotindu-l "un bădăran". Ne spune supărat: "Eu, cel puțin, fac «ceva». Alții nu fac nimic, dar cârtesc". Povestea cu capra vecinului se repetă în variantă americană. Branco adaugă, în limbajul lui pitoresc, că regula concurenței e să te simți stimulat de cel care reușește mai bine decât tine, nu să-l invidiezi, să-l bârfești și "să-i dai la cap". Și nu pot să nu fiu de acord cu el. Din păcate, tot ce aud, îmi sună foarte cunoscut. Intră în metehnele noastre. Sau într-un blestem. Problema pentru care am venit se rezolvă repede. Inteligent, Branco înțelege, fără prea multe lămuriri, că mă interesează să merg la bisericile românești din Chicago, în loc să petrec la "Balul strugurilor".


A doua zi merg la trei biserici. Una evanghelică. Alta ortodoxă. Alta baptistă. Ocazie pentru a observa că nostalgia țării pierdute și credința sunt, strict, împărțite pe parcele. Fiecare se roagă pe parcela sa și își întreține amintirile fără să le amestece cu ale celorlalți. Mă bucur să întâlnesc români care țin să rămână români, chiar trăind la Chicago, dar mă întristează să-i văd atât de dezbinați. De parcă ar veni din trei țări diferite care, întâmplător, poartă același nume. Câțiva îmi declară că au de gând să se întoarcă. Aproape toți în vârstă. Unii dintre fiii românilor exilați vorbesc rău românește și se întâmplă să fie chiar în conflict, surd sau deschis, cu părinții lor. Vor să uite că se trag dintr-o țară despre care americanii nu știu mai nimic, socotind originea lor o piedică în calea integrării în societatea americană. Această a doua generație capătă "complexul originii". Când încerc să remarc asta, la biserica ortodoxă, unde particip la un cenaclu cultural ce-l comemorează pe Vasile Voiculescu, mi se spune, politicos, că n-am avut timp să cunosc îndeaproape starea de lucruri din comunitățile românești. Mulți exilați simt, poate, nevoia să se asigure că nu s-au înstrăinat de țară. Și, nu mă îndoiesc, sunt sinceri. Dar, dacă s-ar uita mai atent în jur, ar observa destule cazuri de "expatriere" interioară. Am căutat să-i conving pe cei înclinați să exagereze lipsa de civilizație de la noi, în comparație cu lumea în care se află acum, că țăranul român are în spate o experiență metafizică seculară ce-i lipsește fermierului american, însă n-am avut impresia că erau dispuși să ob-serve golul din progresul material, atât de impunător în America.
Un bătrân care se cheamă, în prezent, "John" mi-a povestit că a fost printre apropiații lui Malaxa, la New York. "Când a auzit că nu mă mai cheamă «Ion», mi-a trimis vorbă că nu mai vrea să mă vadă".


Cristian B. s-a întors jubilând de la aeroport, unde l-a dus pe Dan C, plecat direct la New York: "Am descoperii un drum pe care fac numai cincizeci de minute". N-am prea mare încredere în entuziasmul lui și-l grăbesc cât pol El insistă să mănânc liniștit, căci "avem timp berechet", dar nu mă dau bătut. Ceva mă face să fiu precaut. Plecăm la unu și un sfert. Avionul decolează la trei. Avem, deci în fața noastră o oră și trei sferturi. Cristian B. nu se grăbește. Cedează politicos, la toate intersecțiile, prioritatea și ține să-mi explice orice poate prezenta interes, pe drum, ca un ghid. Vrea să-mi facă educație turistică, încetinind mașina ca să văd mai bine, în vreme ce eu fierb. Îmi arată lebedele care plutesc melancolic pe un lac, în dreapta noastră, vorbindu-mi despre fidelitatea lor în dragoste. Dacă-și pierde perechea, o lebădă nu mai stă niciodată laolaltă cu suratele sale. Rămâne deoparte, singură, mereu, neconsolată și neconsolabilă. Romantic, nu? mă întreabă tacticos. Strâng din dinți, să nu explodez. Nu vreau să se vadă că sunt încordat, că, în acest moment, nu-mi arde să aud povești despre romantismul fidelității lebedelor; în capul meu e o singură grijă, aceea de a ajunge la timp la aeroport, dar tot ce îndrăznesc e să nu mă las antrenat în discuție. Tac demonstrativ și ostentativ, sperând că, astfel, voi descuraja apetitul de călăuză guralivă al lui Cristian B. În zadar. Binevoitor și dorind să plec cât mai informat din Chicago, îmi arată casele ascunse printre copaci, precizând prețurile, clădirea colegiului unde au învățat fetele sale, Codrina și Ozana, și unde "Hollywood-ul filmează deseori exterioare pentru filme cu liceeni" sau "Biblioteca" unde se pot lua, gratis, videocasete pentru două zile. Capăt mai multe speranțe când intrăm pe autostradă. "De aici, mergem drept, vreo patruzeci de mile, până la Cicero avenue, unde cotim spre aeroport". Trag nădejde că avem suficient timp ca să prind avionul. "Vom și aștepta acolo", mă asigură Cristian B. Mă uit la ceas. E două acum. Nu zic nimic, ca să-i las posibilitatea să se concentreze la volan. El îmi dă, însă, mai departe tot felul de lămuriri, iar eu simt cum mă crispez din ce în ce mai mult. E două și un sfert. Trecem prin dreptul unei biserici, "În Chicago, spune Cristian B., întorcându-se spre mine, e interzis să se tragă clopotele la biserici". Intuiesc că trebuie să zic ceva. Altfel, aș da de bănuit. Trebuie să-mi stăpânesc nervii, să mă arăt bine crescut, mai ales că familia B. s-a dovedit extrem de ospitalieră, s-a străduit să ne facă să ne simțim ca acasă. "De ce?" întreb. "Sunetele unui clopot ar ofensa alte religii", vine răspunsul. E două și douăzeci de minute. Acum, autostrada trece printre două cimitire. "Aici, în cel din stânga noastră, e înmormântat Al Capone. Vreți să vedeți mormântul?" Zic cu disperare, repede: "Nu". Din pricina nervilor, mă doare stomacul. De Al Capone îmi arde mie acum? Dacă pierd avionul, nu știu ce voi face. Nu pot să-mi cumpăr un alt bilet și nici să achit contravaloarea unei penalizări. Situația ar fi dramatică. În plus, la Cleveland nu mă va mai aștepta nimeni. Voi avea și acolo încurcături, întrucât voi pierde și cursa Cleveland-Boston pentru care e valabil biletul meu. Simt că mi se usucă gura și că mă încearcă o migrenă. E două și douăzeci și cinci de minute. Urmăresc, alarmat, cum se scurg implacabil minutele. Și constat, pentru a-mi spori neliniștea, că pe Roosevelt avenue, pe care ne aflăm acum, și care străbate o sumedenie de mici orășele, stopurile sunt odios de dese. Abia facem câteva sute de metri și trebuie să oprim din nou. Pe deasupra, traficul e din ce în ce mai intens. Un ambuteiaj prelungit mi-ar fi acum fatal. Cristian B. dă semne de nesiguranță. Se miră că n-am ajuns la Cicero avenue. Nu cumva am depășit-o? zice, cuprins de o îndoială care mă aruncă în iad. E trei fără douăzeci și cinci de minute. Întoarce mașina și mai găsește puterea să-mi explice că ne aflăm într-un cartier de negri. Casele sunt Urâte și, multe, arse. "Dacă se mută un alb aici, nu rezistă". Zicând asta, se oprește din nou. "Nu mai știu dacă strada Cicero e în față sau în spate". Încremenesc. E trei fără douăzeci. Bombăn: "Atunci să întrebăm pe cineva". Dacă trebuie să pornim înapoi, "aventura" se îngroașă. La ultimele douăzeci de intersecții, am fost atent și n-am văzut nici un indicator pe care să scrie: "Cicero". Cristian B. oprește mașina pe dreapta, lângă un negru, și, într-o engleză vădit aproximativă, întreabă în ce direcție e Cicero avenue. Negrul pare să nu fi auzit niciodată acest nume sau n-are chef să se obosească lămurindu-ne. Ne întoarce spatele. Mai mergem o sută de metri și oprim lângă alt negru. De data aceasta primim un răspuns, dar nu sunt sigur că l-a înțeles Cristian B. E trei fără un sfert. La un moment dat, Cristian B. devine palid și murmură, speriat: "Poliția". Un polițist negru ne face semn să tragem pe dreapta. Asta ne mai lipsea! Dacă am săvârșit vreo contravenție, orice șansă de a mai prinde cursa pentru Cleveland e compromisă. Din fericire, scăpăm ieftin. Polițistul ne lasă să plecăm după ce ne spune peste câte stopuri vom ajunge, în sfârșit, la faimoasa avenidă Cicero. E trei fără zece. Brusc, placidul Cristian B. se metamorfozează. Acum, mergem ca în filmele americane cu urmăriri spectaculoase. Trece de pe o bandă pe alta. A uitat parcă de teama de a nu-și zgâria Toyota albă. La trei fără șapte minute, ajungem la Cicero avenue și ne angajăm pe ea într-o cursă nebunească. La trei fără un minut ajungem la aeroportul Midway. Îmi smulg bagajul din mașină, dau năvală în aeroport și mă îndrept spre ghișeul companiei "Continental", întinzând biletul și zicând în franțuzește că trebuie neapărat să iau avionul spre Cleveland. Funcționara nu înțelege franceza, dar poate că acesta e norocul meu. După ce ezită o clipă, ia microfonul și comunică prin el ceva, apoi îmi introduce biletul într-un calculator, mi-l dă înapoi și-mi face semn să mă grăbesc, să intru în tunelul-burduf care duce la avionul ce-și pornise motoarele. Nu mai am timp să-mi iau rămas bun de la Cristian B. Sunt ultimul pasager.


O altă problemă la Cleveland. Zborul de pe biletul meu a fost anulat. Trebuie să aștept până la opt seara, să plec cu cursa de atunci. Pavel T. care mă așteptase, ținând în mână un carton cu numele meu, îmi spune, după ce discută cu funcționara de la ghișeu, că nu e altă soluție și se scuză că nu poate sta cu mine. Are o treabă urgentă. Îi mulțumesc că m-a ajutat să lămuresc încurcătura. Mănânc, la un bar din incinta aeroportului, doi crenvurști, beau un pahar de bere ca să pot înghiți o pastilă împotriva durerilor de cap, apoi mă instalez pe un scaun la poarta companiei "Continental" de unde se va face, peste trei ore, îmbarcarea pentru Boston.
Chiar și în aceste condiții, Cleveland are în mintea mea un parfum de copilărie. Mi-ar fi greu să uit cum erau comentate în Lisa scrisorile venite din "Cleveland-Ohio". Mă gândesc, însă, cât de naivă era convingerea, dinainte de a pune piciorul aici, că la Cleveland poți auzi vorbe românești până și în forfota din aeroport. Făgărășenii care trimiteau, pe vremuri, de aici, scrisori în Lisa au murit demult, cu siguranță, iar copiii lor vor fi uitat limba română. Sunt americani acum.


Boston

Văd, pe stradă, saci de plastic plini cu haine și aflu că "sunt lucruri dăruite celor care au nevoie de ele". Fac ochii mari, însă, când aud că, în prealabil, hainele au fost date la curățat, multe având atașat bonul de la curățătorie! America poate trece de la o indiferență atroce la mărinimii înduioșătoare. Cu mobila scoasă pe străzi în anumite zile din an, un imigrant venit de curând își poate aranja locuința fără să cumpere un scaun. Și iată o scenă tipic americană. Cuiva i-a plăcut un scrin florentin scos pe trotuar. Dar, fiindcă lipsea un sertar, a sunat la ușă: "Al dumneavoastră a fost scrinul?" "Da". "N-are un sertar". Donatorul și-a cerut scuze că uitase să pună la loc sertarul după ce-l golise.
Dacă aș compara "nivelul de trai" cu "nivelul mării", e clar că media din America e mult desupra nivelului mării. Există și năpăstuiți, dar într-un McDonald e greu să deosebești un american obișnuit de un milionar intrat pentru o gustare frugală.
Nici unul, nici altul nu se simt stânjeniți că nu sunt la curent cu problemele intelectualilor. În schimb, se miră când descoperă că sunt priviți de europeni cu sentimente împărțite. Și nu e ușor să le explici de ce se întâmplă așa. Ce să le spui? Că forța și prosperitatea Americii ofensează sau sperie? Că eu, european, și, pe deasupra, intelectual de modă veche, mă trezesc, aici, deseori, în dificultate? Bineînțeles, îmi place tot ce ține de confort. Nu mă mai pot imagina fără telefon, fără mașină de scris, fără un casetofon bun la care să ascult muzică de câte ori am chef. Sunt o mulțime de "nimicuri" moderne, datorate progresului material, de care nu m-aș lipsi decât forțat de împrejurări. Idealismul meu e unul "domesticit", corupt de facilitățile tehnice. Chiar dacă n-am deloc spirit practic, mă amuză să văd, aici, că există nenumărate sisteme de a face să curgă apa dintr-un robinet. Dar, în aceeași măsură, mă descumpănește să văd câtă milă sinceră inspiră în America umblatul cu capul în nori.


Joi, seara. A. mă întreabă dacă vreau să merg la un restaurant japonez sau dacă prefer să mănânc homar. Optez pentru homar. Ne îndreptăm spre un restaurant specializat, dar acolo nu sunt locuri. Ar trebui să așteptăm o oră. Ne întoarcem în Quincy Market și mergem la un local cu "atmosferă americană". Urcăm la etaj. În capătul scării, ne întâmpină o femeie cu aer băiețos. După ce se uită în sală, ne arată două locuri libere la o masă. Clienții mănâncă la mese lungi, ca la nuntă. Gălăgie, zumzet vesel, toată lumea vorbește. Comesenii se salută, de parcă s-ar cunoaște, își zâmbesc, își fac cu ochiul. Ca de obicei în America, porțiile sunt enorme. Aproape mă îngrozesc văzând câtă carne poate să mănânce vecinul meu din dreapta. Ospătărița îmi aduce doi homari fierți și cleștele de care trebuie să mă folosesc pentru a sparge crusta. Nu prea mă pricep să scot carnea albă din clește și din coadă, mă lupt, dificil, cu cei doi homari, stângăcia mea devine repede vizibilă și stârnește, constat, un zâmbet pe fețele perechii din capătul mesei. Atmosfera e plăcută, are ceva de cantină studențească. La un moment dat, devine chiar entuziastă. O ospătăriță anunță, strigând, ca să domine rumoarea din sală, că unul dintre clienți își sărbătorește ziua de naștere. Imediat, toată lumea cântă un "mulți ani trăiască" american, după care continuă să mănânce. Mă uit în jur, puțin curios, puțin amuzat. Americanilor le place, se pare, să petreacă și să-și inventeze motive pentru a petrece. Orice pretext e bun pentru o "masă bună". O afacere, o cunoștință nouă, un prieten regăsit. Restaurantul (Durgil Park), un restaurant renumit, și-a păstrat o jumătate de veac specificul și chiar ofertele culinare, dând o imagine despre ceea ce se cheamă aici "New England". Americanul din dreapta mea, un tânăr cu barbă și în pantaloni scurți, se distrează copios văzând că n-am nici o dexteritate în "disecarea" homarilor, dar n-o face cu răutate, ci cu simpatie. Ospătărița care ne servește se apropie de mine și-mi arată cum se scoate perfect din crustă carnea albă, gustoasă. A. îmi povestește că atunci când vrei să angajezi pe cineva, într-o poziție importantă, una dintre probe este asta: îl inviți la masă și îi oferi o porție de homar, ca să vezi cum se descurcă. Fără îndoială, eu aș fi ratat toate încercările pe care le-aș fi făcut de a căpăta o slujbă mai acătării, întrucât nu cred că aș fi reușit să devin expert în arta mâncării homarilor.


Înainte de a pleca spre New York și, de-acolo, spre București, mai dau o fugă la muzeul de artă. Trec prin sălile spațioase, cu lumină egală, subtil studiată, stăpânit de melancolia pe care ți-o inculcă totdeauna gândul că vezi ceva pentru ultima oară... deci, acest "Rembrandt"... acest "Van Gogh"... și mă întorc, să mă mai uit o dată... pentru a mă opri, în cele din urmă, dinaintea tabloului pe care Gauguin l-a botezat cu trei întrebări: "De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?" Un hazard ironic a vrut ca această pânză să nu rămână în Europa, unde i-ar fi fost locul. În America, două din cele trei întrebări au un răspuns mai ușor de dat. "De unde venim?" De pe un vapor cu imigranți. "Încotro ne îndreptăm?" Probabil, spre "visul american".
Uitându-mă la vizitatorii care trec prin fața tabloului, trebuie să admit că tot ce știu (sau cred că știu) despre America nu depășește valoarea câlților pe care papa Alexandru Borgia îi aprindea uneori ca să-i vadă arzând. Pot să spun, convins că nu greșesc, doar că nu mi-ar plăcea să locuiesc în America. Într-un fel, aici m-am simțit mai străin, decât în alte părți, în ciuda marii toleranțe a Americii față de străini și a norocului de a fi întâlnit niște prieteni de excepție. Sentimentul acesta (american) de "străinătate", diferit de sentimentul de străinătate încercat la Paris sau la Berlin, n-are legătură cu necunoașterea limbii sau cu alte lucruri, teoretic, rezolvabile. El e mai adânc, mai complicat, și cade în răspunderea mea. America e făcută pentr alt fel de oameni decât mine sau, mai exact, eu nu sunt bun pentru America.
Și, probabil, nenumărate stavile interioare mi-au îngreunat accesul spre înțelegerea Americii. Poate, tot ce am reușit aici a fost să-mi văd sub o lupă enormă defectele. Din pricina lor, cu siguranță, sunt tentat să zic, parafrazând celebrul Timeo Danaos et dona ferentes, mă tem de civilizația americană cu atât mai mult cu cât e mai prosperă. Am auzit, adesea, zicându-se: "America este viitorul". Eu, unul, aș dori ca America să rămână în America, iar Europa să rămână "lume veche". Nici n-ar avea farmec o Europă în care melancoliile și trecutul să-și piardă valoarea.
Mă întorc să arunc o ultimă privire spre tabloul lui Gauguin. Dar, oare, a te întreba mereu "ce e viața" nu e mijlocul cel mai sigur pentru a neglija s-o trăiești, pur și simplu? Nu-i exclus, îmi zic, îndreptându-mă spre ieșire, ca americanii să fie, măcar din acest punct de vedere, mai înțelepți decât noi.
------------------------------------------