- Aici trebuie să fie un castel, spuse Mihai și încetini viteza mașinii. Uite Dorule, priveste casele, gardurile, curțile..., toate sunt perfect rânduite, ordonate și parcă urcă pe munte, spre un anumit loc. Parcă apără ceva, o lume ascunsă și misterioasă, nedisputată încă, o lumea ocrotită într-un castel.
- De ce trebuie să fie neapărat un castel? replică Doru și se întinse atât cât îi permitea scaunul din dreapta șoferului. Curțile astea poate nu duc nicăieri, sau poate duc către alte curți și după aceea duc fix la naiba, în vârful muntelui.
- În vârful muntelui locuiește o castelană cu părul lung și negru. E frumoasă, are ochii negri, migdalați și nu exagerez când spun că are cel mai frumos zâmbet de aici, din Ardeal. E înaltă, subțire și după ce face duș, acolo, la castel, se șterge cu unul din prosoapele acelea lungi, pufoase și galbene.

Mihai descoperi un refugiu între șosea și trotuar, un fel de stație de autobuz și de piață publică în același timp, cu câteva tarabe goale și curate, unde probabil s-au vândut mai devreme flori, brânză și țuică. Așadar descoperi refugiul ăsta și în sfârșit opri mașina. De dimineață plecaseră toți trei din București, el, Ana și Doru. Mihai a oprit doar în Cluj atât cât s-o lase pe soția lui acasă la Adina. Ea, Adina Ungur, era organizatoarea celor mai reușite lansări de carte din librăria Universității, iar ‘băieții’ (așa le-a zis Ana mai devreme) și-au continuat drumul către Bistrița în căutare de himere. ’Nu-s himere, mergem să vedem un anumit castel, un loc special despre care se vorbește doar în visuri’, așa i-a răspuns Mihai și au plecat.

- De ce neapărat galbene?
- Ca să se potrivească! Galbenul merge perfect cu negrul cozilor. Pentru că fata asta poartă întotdeauna părul prins în două cozi lungi și groase. Mai ales atunci când se spală.
- La castele nu există dușuri, sunt doar hârdaie încăpătoare de lemn.
- La castelul ăsta sunt dușuri! Iar apa se scurge prin locuri dinainte stabilite și se strânge apoi într-un lac auriu.
- De la prosoapele galbene...
- Nu, din cauza minereului de aur! Aici, chiar sub noi, se află cel mai mare munte de aur din lume, iar apa țâșnește în izvoare doar acolo sus, la castel. Numai acolo apa este aurie și cu ea se spală castelana cea frumoasă.
- Mihai, de unde știi că-i frumoasă? Poate-i o baborniță otrăvită, sau pur și simplu e urâtă și gata.
- Castelana de aici e frumoasă, repetă Mihai și abia se auzi șoapta lui.
- Eu cred că ne-am oprit degeaba. Mai bine ne-am întoarce în Cluj, la Ana ta și la poetesele acelea drăguțe.
- Ana lucrează cu Adina la o lansare specială de carte, toate poetesele acelea drăguțe au treabă, pregătesc cozonac și pișcoturi pentru a completa protocolul, compun speech-uri deștepte despre poeziile ăleia din America. Nu avem ce face la Cluj.
- Atunci hai să vizităm castelul! Sau să ne convingem dacă există sau nu, castel locuit de castelană brunetă și frumoasă, dacă sunt dușuri cu apă aurie și prosoape galbene.
- Ai uitat șemineurile, îi aminti Mihai.
- Care șemineuri?
- Șemineurile pe care sunt uscate prosoapele galbene după duș.
- Bine, zâmbi împăciuitor Doru, să vedem și acele semineuri grozave pe care sunt uscate prosoapele galbene. Mihai, uite! Privește casele astea..., crezi că mai au nevoie de castel? Fiecare clădire este ea însăși o casă-castel, cu bastioane, cu turnuri de apărare pline de creneluri înguste, cu metereze și tranșee.
- Nu-i chiar așa, îl opri Mihai. În casele de pe munte importante sunt doar scările. Cu cât au mai multe scări, cu atât oamenii sunt mai înstăriți. Scările duc pretutindeni, spre dormitoare, bucătării, băi sau spre sufrageria mare de la parter. Mai sunt și scări înguste ce duc spre balcoane sau direct pe terasele suspendate, unde cresc trandafiri roșii sau duc pur și simplu în pivnițele lor uriașe. Pentru că astfel de case au întotdeauna pivnițe încărcate cu butoaie vopsite negru cu roșu, au sticle de vin îngropate pe jumătate în nisip, păstrate mereu înclinat...
- De unde mania asta a scărilor? Ele nu aduc niciodată bogăție, n-au cum!
- Greșești, Dorule! Tocmai aici e chichița! Toți localnicii, care acum sunt ascunși în spatele porților și a zidurilor astea teribile, toți sunt urmașii slujitorilor frumoasei castelane, pentru că ea are cele mai multe scări din lume. În castel sunt nenumărate scări, nimeni nu a reușit vreodată să le numere...
- Sunt și dușuri.
- Desigur, sunt și dușuri cu apă aurie.
- Mihai, localnicii ăștia n-au decât niște amărâte de porți mari, în mijlocul cărora sunt tăiate porți mai mici, care au scobite în mijloc geamuri înguste și atât! Asta pentru a nu se vedea nimic din ceea ce se petrece înăuntru.
- Pentru că înăuntru se întâmplă lucruri incredibile și asta în fiecare noapte, după ce apune luna.
- Se petrec doar lucruri normale! În spatele porților se găsește întotdeauna un gang pietruit și lung, cu șanțul chiar pe mijloc, pentru scurgerea apei când plouă. Deasupra este o sufragerie sau un vestibul larg. Uneori, în aceste ganguri, copii joacă mingea și atunci deasupra se deschide o fereastră, de unde apare o babă răgușită cu părul ondulat și alb, care strigă la cei mici.
- De ce răgușită? De ce-ai spus că baba e răgușită?
- Așa-s bătrânele, au glasuri dogite. Poate pentru că n-au cu cine vorbi și tac ore în șir, iar când se ivește vreo ocazie strigă, își dreg vocea.
- Ar trebui să crească un câine, o pisică sau măcar un papagal în casele astea mari și străine.
- Poate c-au avut animale, dar ele și-au luat lumea în cap, au fugit de plictiseală. Uite ce atmosferă tristă, ce austeră e arhitectura caselor-castele. Ce pustiu e totul..., spuse Doru și ridică umerii a neputință și ar fi dat orice să urce în clipa aceea în mașină și să dispară definitiv din burgul ăsta fără nume.
- Nu, nu-s case-castele! Astea nu-s castele, Dorule! Hai să urcăm la adevăratul castel, s-o întâlnim pe castelana cea frumoasă. Poate avem noroc și ne invită să înnoptăm într-una din odăile ei cu scări și șemineuri, să facem duș cu apă aurie, să ne uscăm în prosoapele galbene și să adormim în paturi cu baldachine.
- Hai la castel!

Un timp au mers în tăcere, căutau instinctiv o mișcare, un om ori măcar o căruță trasă de bivolițe urâte și leneșe sau de cai pitici și vânjoși, cai de munte. Uneori se auzeau strigând cocoșii, alteori prindeau scurte, mult prea scurte, bătăi de aripi sau vâjâit tăiat în zbor de rândunele. Nici un glas omenesc, nici un aparat de radio care să transmită știri sau muzică sau măcar ora exactă. Aici timpul era măsurat doar de soare și lună, atât! Restul nu conta. Ori poate contau doar străzile înguste și pietruite, trotuarele măturate sau copacii văruiți pe toată tulpina lor, cu ramurile încâlcite sus, ce se înălțau haotic spre cerul gri-albăstrui.

Soarele coborâse deja în spatele zidurilor și strălucea acolo bănuitor și mat, schimbând culori.

- Ce pustiu, șopti Mihai.
- Așa-i mereu la munte și asta din cauza cișmelelor. Fiecare casă-castel are o cișmea a ei în grădină.
- Nu-i nicio legătură între cișmele și străzile pustii. Nici una!
- Ba este, spuse Doru și se opri să-și lege un șiret. La câmpie, când se lasă seara, oamenii fac adevărate șezători în jurul fântânilor, cântă, spun snoave, se stropesc și beau Pepsi. Aici nu-i așa. Fiecare curte are treptele ei, cișmeaua ei, zidurile ei de cărămidă...
- De cine se feresc oamenii de aici? De ce au porțile atât de înalte și adevărate ziduri de apărare?
- Se feresc de prieteni. ÃŽntotdeauna de prieteni!

Își continuară drumul în același fel, fără grabă, ca-ntr-o plimbare prin Herăstrău, cu mâinile neapărat la spate și privirile în jos, resemnați și obișnuiți deja cu monotonia satului uitat de vreme.

Deodată, în fața lor drumul se închise brusc într-o curbă strânsă pe care ei o depășiră la fel de pasivi. În momentul acela Doru se opri, îl prinse pe Mihai de braț și-l trase înapoi. În fața lor trona un castel uriaș. Însă peisajul nu avea nimic spectaculos, castelul era la fel de liniștit și pașnic ca și străzile burgului, nu era construit pe înălțimi amețitoare, nu avea turnuri, nici ziduri impozante, doar o poartă mare, deschisă larg, cu multe încuietori și două mânere negre și lucioase.

- Mânerele sunt noi, spuse Mihai.
- Ca și porțile.
- Porțile nu sunt noi, Dorule. Sunt înnegrite de ploi și ninsori.
- Și cărămizile..., uite acolo! Sunt doar câteva vechi, restul din cele noi, prea roșii, prea puțin arse.
- Să vizităm castelul.
- Pentru ce?
- Pentru că este de vizitat. Și oricum, castelele vor să fie vizitate. De aceea sunt castele și-s refăcute în fiecare an.
- Nu merg. Te aștept aici, Mihai, hotărî Doru și se așeză pe-o bancă.

Mihai râse. Apoi intră în gang, plăti un bilet bătrânei din camera de lângă poartă și ajunse într-o incintă pietruită, un fel de piațetă rotundă c-o fântână secată în mijloc. Alese o direcție, trecu de primele două camere fără uși și fără nimic înăuntru, ajunse la un zid mărunt pe care îl sări imediat, apoi întâlni iarăși camere fără uși și iarăși ziduri surpate și totul se termina de-odată într-un perete gros din cărămizi sfărâmicioase. Se cățără pe fortificația aceea uriașă, găsi printre cărămizi un bolovan lucios, spălat de ploi și se așeză pe el. La apus, soarele își înghițea ultimele raze.

O umbră nedeslușită alerga de colo-colo, ca o himeră ștearsă și gri, prin camerele părăsite, fără nimic înăuntru, printre zidurile mărunte și năruite precum speranțele locuitorilor de mult dispăruți, apoi se opri. Se strecură încet între Mihai și piatra albă, coborând ușor, atât de ușor încât o confundai deja cu aerul gri al apusului, iar apoi se lăsă înghițită complet de pământul roșu și sfărâmat de sub picioarele lui.

- Salut! Știam că te găsesc aici. De fapt, toți ajungem o dată și-o dată aici sau într-alt loc asemănător, dar tu ai ales castelul ăsta sinistru... Te-ai grăbit. De ce apari atât de des în visurile mele? Parcă mă chemi și totuși pari străină, iar acum, dacă tot m-ai ademenit aici, ca-ntr-o capcană pentru uriași, vorbește cu mine! În felul tău ciudat sau în ce fel dorești tu astăzi. Și eu te-am căutat, recunosc, destul de haotic, dar asta pentru că am prea multe pe cap și pentru că-s leneș. Iau din viață doar ce mi se oferă, atât...
- Cu cine vorbești?
- Tu? Parcă nu vroiai să vizitezi castelul.
- Nici nu-l vizitez, Mihai. Am alte gânduri.
- Știai de castel, nu?
- Știam.
- Atunci de ce m-ai contrazis?
- Þi-am spus, am și eu gândurile mele.
- Am văzut castelana, Dorule. Uite, acum a dispărut, ai speriat-o.
- Nu există nicio castelană, nici dușuri, nici apă aurie și nici prosoape galbene. Doar ziduri surpate, praf, cărămizi și bolovani. Atât! Și apoi ea nu s-ar fi speriat de mine...
- Săptămâna trecută am visat-o mereu, în fiecare noapte.
- Pe cine?
- Pe castelană. E brunetă, are părul împletit în două cozi grele, ochii negri, fruntea înaltă. E slabă...
- Și are prosoape mari, pufoase și galbene.
- Nu, prosoapele nu le-am visat.
- Mihai, chiar vorbești serios?
- Normal că vorbesc serios. Acum un minut se afla exact în locul unde te-ai oprit tu. A venit, s-a așezat pe pământul ăsta roșu și mă asculta. Zâmbea în felul acela unic și ciudat, avea fața albă, foarte albă, buzele roșii și ochii i s-au îngustat un pic atunci când a râs...
- A râs? Mai trebuie să recunoști că-i blondă și gata! O stratagemă destul de stângace... Și nu înțeleg de ce, Mihai.
- Nu, nu-i blondă! Cum ar putea să fie castelana blondă, ce-ți veni?
- Din descriere seamănă cu cineva cunoscut, foarte cunoscut mie.
- Cine?
- Castelana ta. De ce intri în conspirație? De ce, Mihai? Pe fata de care vorbești am cunoscut-o într-o delegație la Mediaș. Doar că-i blondă... E blondă, cu ochii negri, migdalați ce se îngustau întotdeauna când râdea, părul îl ținea prins mereu în două cozi groase și lungi, se îmbrăca în alb...
- Adică ai cunoscut-o pe castelană?
- Nu e nicio castelană! Am cunoscut-o și atât! Fata de care-ți spun e reală, înaltă și slabă, cu privirea aprinsă și curioasă, mereu veselă, pusă pe șotii. De fapt nu era mereu așa, uneori devenea apatică și tristă... Atunci nu-mi plăcea, pentru că nu vorbea cu orele. Părea că privirea ei neagră înghite cerul și lumina.
- Vezi, ți-am povestit despre castelană, iar acum tu furi imaginile, gândurile, amintirile mele...
- Nu fur nimic, Mihai. Ce ți-am spus mi s-a întâmplat cu adevărat acum doi ani, în octombrie.
- Așadar susții că acum doi ani, în octombrie, ai cunoscut-o pe castelană.
- Înțelege, nu era nicio castelană, era o fată obișnuită și dezordonată. Cel puțin așa era cea de care îți povestesc. Locuia singură la Sibiu, în centrul vechi al orașului, într-un apartament cu două camere foarte înalte și îi plăcea să asculte Bach atunci când făcea dragoste.
- Și acum unde e?
- Nu știu.
- Cum adică nu știi?
- Adică a dispărut într-o dimineață și gata! Știi cum e să te culci lângă o fată înaltă, frumoasă, fierbinte și să te trezești în zori singur? Nici măcar n-am înțeles când a strâns toate lucrurile alea răvășite în camera de hotel, prin hol, în baie. Venisem pentru câteva zile la Brașov, locuiam într-un hotel mărunt sub Tâmpa. Noaptea o pierdusem aiurea, prin barurile din Poiană și ne-am întors la Brașov abia dimineața, când începuse să ningă. ‘Prima ninsoare din an poartă noroc’, așa spunea. A repetat lucrul ăsta de vreo patru ori, de aceea nu-l uit. Apoi am căutat cheia vreme de zece minute, râdeam și ne scotoceam buzunarele. Am găsit-o până la urmă în blugii mei, la spate și am intrat în cameră amândoi deodată. Era dezordine ca-ntotdeauna, își deșertase geanta de voiaj pe unul din paturi, își aruncase lucruri în dulapul din perete, erau haine atârnate în cuier, prin baie..., peste tot erau doar țoale de-ale ei. ‘Ce nevoie avem de două paturi?’ așa m-a întrebat și a râs în felul ăla ciudat, îngustându-și puțin, doar puțin, ochii. Apoi ne-am culcat, iar dimineață în cameră era ordine desăvârșită, niciun obiect, nicio haină, nimic de-al ei. Din dimineața aceea a dispărut.
- Și n-ai întrebat la recepție?

Doru începu să râdă, de fapt să chicotească prelung, ca și cum ar ofta în acelasi timp cu râsul acela nebun.

- Am întrebat și am fost declarat bolnav. Truli! Kaput!
- De ce?
- Pentru că ei suțineau sus și tare că am venit singur la Brașov, nu am fost văzut niciodată în prezența cuiva, spuneau că luam taxiul singur, că din Poiană am coborât tot singur, mâncam singur, mă plimbam singur... Așa au încercat să mă convingă două zile la rând, atât cât am rămăs acolo, în camera aia blestemată. Spuneau că mă izolasem complet vreme de-o săptămână, în hotelul acela din Brașov, că am stat ca un pusnic zile întregi... Auzi la ei: ’nici măcar cu noi nu ați vorbit în timpul ăsta’, așa mințeau țesând un complot greu și sufocant în jurul meu, înnebunindu-mă cu vorbe goale și false. Aproape îmi pierdusem mințile...
- Ai căutat-o?
- Peste tot. Începusem să cercetez baia, așternuturile, covoarele..., să descopăr fire de păr lungi și blonde, să mă conving..., apoi am renunțat. Dar asta mult mai târziu. Nu mai puteam respira normal, nu mai înțelegeam cine sunt, unde sunt...
- Doru, chiar ați fost împreună?
- Cu siguranță... Cu siguranță am fost!
- De unde asemănarea asta? Eu o visez pe castelană, aproape de un an o visez. N-am întâlnit-o niciodată așa, să stau de vorbă cu ea cum stau acum cu tine, dar apare mereu în gând, în visurile mele. Este vie, Doru! O simt aproape și uneori îmi vorbește cu glas tare.
- Și acum o simți aproape?
- Da, și acum. Dar castelana mea nu-i blondă, e brunetă și-i frumoasă. Ea mi-a spus sa vin la castelul ăsta, locuiește undeva pe aici.
- Mihai, aici nu locuiește nimeni. Nu există decât femeia de la poartă, cea care vinde bilete, atât.
- Nu știu, probabil ai dreptate, cu toate că... Nu știu! Mai bine mergem, aproape s-a înnoptat.

Mihai se ridică de pe bolovanul lucios și mai privi o dată spre locul unde dispăruse umbra. Apoi o porni pe urmele lui Doru.

- Nu vizitați și muzeul? Nu plătiți nimic în plus și-ar fi păcat să nu-l vedeți. Nu sunteți de prin locurile astea, așa-i? îi întrebă bătrâna de la poartă.
- Suntem din București, dar am venit din Cluj.
- Vedeți? Cine știe când mai ajungeți aici.
- N-avem ce vedea..., toate muzeele sunt la fel. Sunt pline doar de săbii ruginite și știrbe, de tunuri, ghiulele, armuri, săgeți...
- Mai avem pleduri și picturi pe ceramică, vase... Este și un magazin cu antichități.
- Bine, atunci să intrăm în muzeu.

Muzeul, o cameră plină cu dulapuri și rafturi strânse toate în chingi de sticlă curată, cu etichete, descrieri și cifre, explicații plictisitoare și miros de praf umed.

- Þi-am spus că nu găsim nimic aici, oftă Doru și se întoarse spre ușă, să plece.
- Uite!!

Exclamația brutală și icnită răsună scurt, răsfrângându-se și lovindu-se de toate vitrinele acelea curate și aliniate pătrat, rămânând apoi suspendată în aer ca o iluzie, stingându-se puțin câte puțin în ecouri surde. Privirile celor doi fixau un vas mic și lucios, prea bine conservat față de restul obiectelor. Din vasul de ceramica le zâmbea o femeie frumoasă, cu părul negru pieptănat într-o cărare dreaptă, perfectă, iar cele două cozi lunecau parcă afară din farfuria prea strâmtă și prea rotundă.

- Þi-am spus că-i brunetă!
- Doamnă, strigă deodată Doru către bătrâna care vindea bilete și care stătea acum rezemată de ușa muzeului. Doamnă, spuneți-ne, vă rog, cine este femeia din pictură? Asta!

Bătrâna se apropie încet, alunecând parcă deasupra dușumelei de lemn frecat de curând cu petrosin iute și incomod. Femeia semăna într-un fel cu umbra aceea alungată de soare printre ruine. Ajunsă lângă ei, se opri și privi atentă vasul. Fără grabă, se părea că aici, în burgul ăsta vechi nu se cunoștea noțiunea de grabă, ridică ochii și îi studie pe cei doi, privire iscoditoare și vie, ca atunci când cauți zadarnic poteca pe un munte clădit doar din stânci ascuțite și rele. Ochii i se îngustară puțin, de parcă ar fi vrut să citească fără ochelari o reclamă ciudată, apoi zâmbi, sau așa cel puțin așa părea, că zâmbește și abia după aceea vorbi.

- Piesa a fost descoperită relativ de curând, muzeul a primit-o ca donație de la un localnic acum doi ani. Nu se știe cine este femeia pictată și nici nu a fost stabilită o dată certă pentru acest vas.
- Vă spun eu, este stăpâna castelului, șopti Mihai.
- Asta-i exclus, chicoti bătrâna doamnă și porni la fel de încet spre ieșire. În trecut numai bărbații erau suverani, stăpâni absoluți ai castelelor, cetăților, domeniilor. Mai curând a fost metresa cuiva important, doar metresele purtau părul prins în cozi.
- Nu, ea este chiar stăpâna castelului! Nu-i metresa nimănui.
- Haide Mihai. Hai, că s-a înnoptat de-a binelea.

Cei doi ies în piațeta castelului, apoi trec prin gangul întunecos și ajung iarăși la șoseaua flancată de porți înalte, în care erau tăiate alte porți mai mici, iar în mijloc apăreau mereu aceeași ochi stinși, ferestruici înguste și reci.

- Prea mult negru, șopti Mihai.
- Normal, e noapte.
- Și totuși, e prea multă tristețe. Uite, ia-o pe bătrâna care vinde bilete la castel. Ai văzut ce privire ne-a aruncat atunci când am întrebat-o de castelană? Îți spun eu, o cunoaște! Cu siguranță o cunoaște... Dorule, oare o fi zâmbit vreodată în viața ei?
- Bătrâna? La nuntă și la botez. Doar la nuntă și la botez!
- Așadar e măritată...
- Femeile ca ea, cu părul alb strâns în coc și cu ochelarii prinși cu șnur negru de gât sunt întotdeauna măritate sau văduve. Și apoi ea, cu siguranță a fost foarte frumoasă în tinerețe.
- Da!
- Ce ‘da’?
- Castelana. Știam c-o găsesc aici, am simțit asta. De acolo, de la ruine am simțit. Sau poate chiar de la București.
- Nu era nicio castelană în pictura aia, Mihai. Ceramica din care a fost făcut vasul ăla e prea actuală. Apoi părul... Părul e pictat negru din lipsă de inspirație. Sau conspirație... Am bănuit-o întotdeauna de prea multe secrete.
- Crezi că-i ea? Fata de la Sibiu?
- Doar că-n realitate e blondă. Nimeni nu-i poate semăna în felul acesta. Are ceva, o chestie care nu se poate copia, ceva unic. Înțelegi?
- Atunci nu plecăm în seara asta! Căutam o gazdă și mâine vom da de urma localnicului care a donat vasul și vom afla cine este fata. Și dacă tot n-o descoperim, mergem la Sibiu și-o vom găsi acolo. N-ai spus tu că locuiește într-un apartament cu două camere foarte înalte din centrul Sibiului și-i place să asculte Bach atunci când face dragoste?
- Mihai, crezi că n-am căutat-o la Sibiu? Glumești, nu!? O femeie ca ea nu se pierde așa, oricum. Se caută pretutindeni! Iar acum gata! nu mai vreau să vorbim despre ea... E târziu și am obosit. Și de fapt, facem cum vrei, dacă dorești să înnoptăm aici, în burgul ăsta otrăvit, bine! Dacă nu vrei, iarăși bine! Oricum, pe ea n-o vom găsi nici mâine și nici în altă zi...

*
* *

- Bună dimineața, stimați musafiri.

Gazdei îi lucesc ochii de bucurie nesimulată. Masa din camera de zi, întinsă ca pentru oaspeți de seamă, e plină cu salamuri speciale, cârnați, brânză, ouă, cozonac, cafea și poate mult mai multe bunătăți, dar ele se pierdeau în semiîntunericul încăperii, în lumina difuză a dimineții.

- ’Neața, răspunse posac Mihai
- Poftiți la masă. Ați dormit bine?
- Foarte multă liniște aici la dumneavoastră, zise Doru.
- Păi este liniște, cum să nu fie! Luați loc. Domnii mei, dimineață noi cafeaua o bem întotdeauna cu un pahar, două de pălincă. Ca să meargă șunca mai ușor și ouăle. Noroc, domnilor și să fim sănătoși! Încotro o apucați după ce serviți masa? Vizitați împrejurimile?
- Mergem la castel, răspunse surâzând Doru.
- La ruine? Păi n-ați zis c-ați mers aseară?
- Le mai vizităm o dată.
- Să fiți sănătoși, vizitați-le de câte ori vreți. Așa să-și facă norma și moș Vasile. El este acolo și administrator și paznic și om de serviciu. Vă urez poftă bună și drum liniștit!

*
* *

După masă au mers direct la castel, au intrat în gang și au plătit biletele de data asta unui bătrân, ce se ajuta la mers cu două bastoane. Probabil moș Vasile...

- ÃŽn muzeu, spuse Mihai.
- Și ce aștepți tu să afli de la vasul ăla? Cum crezi că... Un an am căutat-o, Mihai. Un an de zile n-am avut somn. Parcă mă mâna necuratul de la spate, umblam năuc și căutam explicații imposibile. Trebuie să știi cum să accepți și un sfârșit mai puțin convenabil. S-a întâmplat și gata!
- Îi dăm noi de urmă, stai liniștit. Ciudat este că tu ai întâlnit femeia asta blondă, care seamănă perfect cu fata visurilor mele, cu puțin înainte s-o cunosc eu prima oară…
- Tu n-ai cunoscut pe nimeni, Mihai. Doar ai visat și atât! Eu am trăit...
- Nu-i nicio deosebire... Hei! Ia uite! Dorule, nu pricep! Nu aici era vasul ăla cu pictura?
- Ba da...
- Domnule! Domnule Vasile, vreți să veniți puțin? Aseară am vizitat castelul și ne-a plăcut în mod deosebit o ceramică...
- Aseară? Pe la ce oră, că ieri nu-mi amintesc să fi avut vizitatori?
- Nu erați dumneavoastră, ne-a primit o doamnă, de la dânsa am cumpărat bilete și am vizitat... Dar nu asta-i important! Vă anunț c-a dispărut o piesă din muzeu, sau ați mutat-o în altă parte. Era aici, chiar în locul ăsta.
- Nu înțeleg ce vorbiți! Lucrez la ruine de mai bine de douăzeci de ani și niciodată n-am lipsit din post. Și nici n-a dispărut ceva! Programul de vizitare e afișat la poartă, de la zece la optsprezece cu pauză jumătate de oră. Așa că... Dar ce ziceați c-a dispărut?
- Vasul de ceramică pe care-i pictată o brunetă. Ni s-a spus că piesa a fost donată recent de un localnic.
- Un vas cu o pictură... Un vas întreg? Domnilor, aici sunt numai cioburi… Cum să fie ceva întreg printre ruinele astea? Castelul este foarte vechi...
- Se repetă povestea, Mihai. Plec!
- Stai, mă’! Nu se poate..., nu-i logic! Domnule, aseară la ora opt și jumătate am venit și am vizitat castelul.
- Nu știu ce-ați vizitat dumneavoastră la ora opt și jumătate, dar la vremea aceea, nu vă supărați pe mine, totul era închis și zăvorât. De la șase! Programul este afișat pe...
- Imposibil! Vă arăt biletele.
- Mihai, te rog, să mergem! Oricum nu mai ai biletele, nu poți dovedi nimic. Și de fapt nu mai vreau s-aud de niciun vas, de nicio femeie! Te aștept la poartă, spuse Doru pornind grăbit spre ieșire.

- Domnule Vasile, totuși cunoașteti o femeie înaltă, frumoasă, cu părul negru prins în două cozi groase? Sau ați văzut pe cineva care seamănă cu ea?
- Nu-mi amintesc, dar dacă aveți vreo fotografie, ceva... Vă dați seama, în douăzeci de ani de când sunt ghid să tot fi văzut femei și brunete, și blonde...
- Dar doamna care ne-a primit aseară, cine era doamna aceea? V-o pot descrie: cam la șaizeci de ani, poate mai mult, cu părul alb și prins în coc, poartă ochelari de vedere agățați de un șnur negru, haine gri, închise...
- Nu vă supărați, mie nu-mi ține nimeni locul aici. Și apoi noaptea nu aveți cum să intrați la ruine. Nu știu de cine vorbiți...
- Așa? Da, probabil am visat.. Bine, oricum nu contează. Sănătate! spuse Mihai și se întoarse spre ieșire.
- Nu vizitați ruinele?
- Castelul! Castelul l-am vizitat aseară.

Afară, sprijiit de câteva pietre mari și mate strânse laolaltă în dreapta porții negre cu multe încuietori și mânere noi și lucioase, Doru fumează nepăsător.

- De cand fumezi?
- Fumez.
- Mergem acasă?
- Mergem.
- Știi că trebuie să trecem mai întâi prin Cluj, s-o luam pe Ana. Azi e lansarea aia specială de carte, dar până ajungem noi oricum se termină.
- De cand se ocupă nevastă-ta de lansările altora?
- De cand a cunoscut-o pe Adina Ungur. Þi-am spus, ea e specialistă în lansări de carte. Hai la mașină.

Drumul spre Cluj era liber în dimineața aceea. Doru privea absent din scaunul din dreapta șoferului, spânzurat în centura de siguranță, indiferent la manevrele uneori elegante, alteori brutale ale prietenului său. Radioul cânta, vorbea și uneori se stingea de tot, din lipsă de semnal sau poate doar așa, pentru odihnă. Amândoi tăceau, amândoi își măcinau îndoielile, nedumeririle cu toate că asupra lor convingerea se lăsa acceptată cu greu și totuși acceptată, precum o negură deasă de toamnă, primită în cele din urmă de livezile adormite ca și gândurile lor.

După două ore, Mihai parcă mașina în centrul Clujului, lângă librăria Universității.

- Aici e Ana, la librăria asta! Aici sunt toți, și Adina și probabil mai sunt câțiva poeți și poetese. Pentru că astăzi puțini citesc și foarte mulți scriu...
- A cui este lansarea?
- A unei tipe din America, o româncă plecată după revoluție. Ea n-a putut să ajungă la Cluj, dar Adina filmează evenimentul cu aparatul ei Sony și-i va trimite caseta acasă. Salut Ana. Salut Adina.
- Servus. Cum a fost expediția?
- Interesantă.
- Doru ce are? De ce nu vorbește?
- Doru nu are nimic, azi tace și atât! Doar dimineață a vorbit. A început lansarea?
- Da, acum o lălăie unul de la editură. De zece minute vorbește și nu zice nimic deștept. Doar laude... Uite, luați și voi câte o carte de pe stand.
- Mihai! strigă deodată Doru.
- Șșt! Deranjezi editorul!
- Privește aici, Mihai! Pe copertă, în spatele cărții.
- Castelana..., șopti Mihai.
- Nu-i castelana! Þi-am spus, e blondă...