Cand nimic nu voi mai avea a face ma apuc de scris.
Am vazut pentru prima data o livada. E atat de mare ca abia poti sa-ti inchipui unde incepe si unde se sfarseste, desi nu simt, stiu ca acolo miroase a migdale, a negru si-a moarte.Toti pomii sunt incarcati de fructe confiate in culori vii poleite cu o pulbere aurie, frunzele sunt transparente si nu verzi cum te-ai fi asteptat ci de culoarea purpurei, atunci cand cad se preschinba in fulgi mari de zapada rosii si amari. Intr-o livada ca asta vin oameni sa-si confectioneze vise.
Cu fiecare vis nerostit de ei, oamenii mor cate un pic.
Hispanicul parca e cazut in cap, de cateva zile tot bombane ca vrea sa emigreze. L-as’ intreba unde daca ar fi posibil sa vorbesc dar asta nu cred ca ar face decat sa-l incurce, e un tampit. Pentru el viata, oamenii si tot ce-l inconjoara nu reprezinta mare lucru, mi-am dat seama de asta cand am ascultat dizertatia despre zilele trecute. Poate ar fi mai bine sa-l incurajez, nu sa emigreze ci sa moara. Asa ar justifica o parte din existenta lui, da, moartea e pentru el ceea ce viata e pentru mine. Ciudat cum poate alteritatea sa rezolve dileme conceptuale. Poate o voi face, adica sa-l ajut. In ciuda a ceea ce pare, hispanicul mi-e cumplit de drag „Dragă mamă și tată press Enter to Insert”,asta e ca o gluma proasta, tehnologia are capacitatea de a inventa familii, oare hispanicul are parinti?! Sigur ca-i are dar stie de ei? Asta meita sa-l intreb,hmm.
Cat din ceea ce spunem ca suntem reusim sa fim? Asta a fost ultima mea discutie cu hispanicul si, ciudat, am constatat ca el reuseste sa fie tot din ceea ce spune. Aparent desinteresat si mult prea departe are capacitatea de a-si asuma lucruri si de a face mult din tot ce-si asuma.
Sa mori din cauza sau pentru visele tale, asta pare pur metafora dar cand veti parcurge randurile ce urmeaza veti intelege ca nu e decat o cruda realitate. Asezat cofortabil in livada hispanicul a visat la iarna intregii lui vieti, o iarna cu zapezi cumplite, cu flugi uriasi care ti se lipesc de gura incercand sa te sufoce, cu hemoragii cauzate de un frig atat de patrunzator ca oasele tale se sparg iar tot ce ramane din maduva se transforma in praf sarat facut parca pentru a topi gheata. Ierni cu alb dureros, spumos si ranced ascunzator a toata putreziciunea lumii, alb pe care calcandu-l stii ca la capatul lui nu poate fi decat un infinit de negru, si te simti impacat . Infinitul, un simplu cuvint, poate linistii in mod ciudat si cele mai aprige minti, e infinit, ce nu intelegi sau ce mai ai de comentat la asta si zambesti. Zambind ne indreptam cu toti spre moarte.
Si cum era de asteptat, fiindca e vorba de hispanic, in toata iarna asta si-a inchipuit si o suprema boala, de la prea mult alb, de frig, plutind nefiresc pe banchize din mari sarate, sfasiat de o prea mare tacere a unui prea trecut vant polar, bolnav fara speranta, n-ar mai fi fost visul lui daca se intrezarea vre-o dara de sfarsit fericit aici.
Hispanicul a visat fericit la toate astea, zile in sir a zambit in livada multumit de mecanismele inchipuite si la sfarsit s-a trezit racit.Facuse nu stiu ce complicatie cauzata de o suferinta prelungita a plamanilor asa ca astazi l-au luat si l-au internat in spital,medicii nu sunt optimisti dar asta fiindca ei nu sunt de fel optimisti nu ca ar fi hispanicul un caz disperat, lor le place sa fie vesnic rezervati, cred ca asta se elibereaza concomitent cu diploma lor de licenta.
Sa mori pentru un vis, se poate dar noua nu ne va iesi nici metafora asta. Voi merge la el la spital am cumparat deja trei portocale de butaforie dintr-un magazin aflat intr-un gang din centru, flori de plastic mai am de la ziua de nastere.
Si-a chemat avocatul pentru („Pentru cei interesati:( Press ENTER to Insert)” )testament. Un batranel translucid,cu o figura pitoreasca de personaj demodat al cartilor de colorat, si l-a rugat sa treaca in revista bunurile ce le mai avea in posesie si care puteau face obiectul unui astfel de act. Surpriza mi-a fost mare. Credeam ca prin acesta masura nu face decat sa-si rada de el, de noi si ca asa zisa avere se rezuma la un pendul vechi de o inaltime considerabila, cred ca avea 20 de metri, intr-o zi incercand sa-l privesc de sus in jos m-am incumetat sa ma catar pe el si abia ajuns in varf am putut costata pe de o parte ca-i afurisit de greu de urcat,apoi ca-i mult mai mare decat parea de jos si nu in cele din urma ca nu vine nimeni sa te ajute sa cobori din propria-ti prostie.
„-De ce ti-ai pus picioroangele astea?
-Ca sa pot trece mai usor prin viata.
- Nu inteleg.
- Pai nici n-ai avea cum, uite , pe tine picioroangele te lasa cu gura cascata iar eu inaintez mai usor. Acum pricepi?”
In realitate el detinea libraria, acum ca ma gandesc mai bine nici nu stiu cum de m-a surprins atat de mult vestea. Libraria o descoperisem tarziu, dupa retragerea apelor, sau intr-un fel ciudat ea ma descoperise pe mine. Ziua a decurs comun, cu ploi uleioase, mirosuri de ambra, desi nu stiu sa fi invatat vreodata cum miroase ambra nu-i alt miros sa se potriveasca mai bine acelui moment, cu toti acei copaci putrezi, cazuti anapoda unii peste altii si sustinuti astfel cu niste chingi aiurea, dintr-o alta vegetatie putrezind si cu



O zi mult mai departata, cea de astazi. Am renuntat sa-l mai vad o vreme pe hispanic,previzibil, fara el lucrurile pareau clare totul se tocea aiurea intr-o asteptare trista a nu stiu ce. Mi-a venit in minte imaginea clara a librariei, o incapere mult prea lunga cu pereti intunecati, tavanul lipsea, poate fusese candva acolo poate nu putea fi zarit fiindca era prea sus sau aiurea undeva unde nici nu te asteptai. In multe seri pot jura ca am zarit stele uitanduma in sus, odata am simtit cum ploua in librarie, picaturi mari si amare cazand dintrun nor de prea departe. In zilele toride soarele locuia fix in librarie deci, nu avea tavan, nu cel pe care-l stim noi trecut ca explicatie in dictionare (Fiecare dintre cele două extremități ale unei corăbii, unde dorm corăbierii. [Pl. și: tavanuri] – Din tc. tavan.) Poate corabierii din locurile astea nu au nevoie de somn, sunt prea speriati de moarte si atunci refuza sa doarma, pescarus. Am citit, auzit sau visat ca pescarusii mor in zbor, cei fricosi refuza sa zboare, stau cat le e viata de luga si privesc cum cei mai curajosi traiesc, tarziu prea plictisit sau uitand sau poate din nepasare zboara pentru prima oara spre o prima si sigura moare, nu a fost inregistrat pana acum nici unul care sa reziste asupra acestei supreme tentatii sau poate sunt si eu nu-i stiu. Nu sunt.
Libraria si somnorosii ei corabieri, ce loc mai bun poti gasi intro viata decat libraria asta,poate ca intro alta vreme corabierii altor librarii au cautat locuri mai bune spre asi dormi somnul vietii dar nimic nu poate fi mai bun, hispanicul crapa de ciuda ca nu a sesizat oportunitatea spatiului, ar fi putut face avere din speculatii imobiliare.
Hispanicul a reusit sa faca avere intro vreme din astfel de speculatii, a avut ideea desfintarii etajului trei,hmm, ce mai gaselnita. A cumparat imobile cu mai mult de trei etaje dupa care s-a apucat sa-l desfiinteze pe altreilea, dupa o vreme conform obiceiului de a-ti dori cea ce nu poti avea erau mii de cereri pentru respectivul nivel, toata lumea dorea sa locuiasca la etajul trei, nu a trebuit decat sa-l reinfiinteze si din vanzarea lui sa castige suficienti bani cat sa-i ajunga o viata. Una scurta e drept la cat putea el cheltuii.Tot el a fost cel care a avut ideea de a extinde spitalul Nou , a mutat aripa de nou nascuti pe terasa restaurantului din apropiere. Am mers si eu sa vad ce a iesit, un delir. Zgomotul vaselor de la bucatarie amestecat cu plansetele copiilor uituci, asta fiindca in secunda imediata celei in care se apucau de plans uitau de ce au facuto si atunci plangeau si mai habitir, de ciuda, furnicarul clientilor derutati, ei doar de viata, a chelnerilor, sefilor de sala,florareselor,fetelor in trecere se suprapunea peste cel al medicilor, asistente batrane si urate care singurul lucru pe care uitau sa-l faca era ce de a asista,parinti si neparinti si totul era de un balamuc demn de un spital Nou.
Terasa a stabilit vanzari record, de copii desigur. Alte locuri isi faceau reclama aducand cantareti din tari exotice, numere de divertisment al trupelor celebre, si cate si mai cate dar nu erau nici pe departe atat de apreciate ca acesta, e de inteles. Ciudata locatie.
Privita din exterior nici n-ai fi zis ca exista, intrarea era mascata de copaci batrani care in ciuda anotimpurilor ramaneau infloriti, aveau floriviolet la baza si unele de culoarea purpurei spre varf,stufosi si batrani uitati acolo de timpuri si insensibili la timp. In spatele lor cateva trepte din piatra aramie, nu stiu sa va spun ce piatra anume era dar stiu ca in lumina apusului stralucea sraniu facandu-te sa crezi ca are ceva pretios,duc spre usi mai curand meschine,prea joase pentru a te gandi la ce se ascunde in spatele lor, prea scorojite ca sa te astepti la ceva bun. Mirosind ciudat .Nu rau dar altfel.Toate te duceau spre o terasa interioara de o imensitate greu de asociat cu o terasa ce apartine unei carciumi de cartier, un oras in miniatura, compartimentat haotic , dezordinea completă era cea care caracteriza cel mai bine tot acel loc.
șș