Mersul trenurilor

“Cui nu i se oprește respirația cînd trece huruind prin Mersul trenurilor ? Dar Tabelele noastre Orare ! Ne transformă pe fiecare dintre noi într-un erou de oțel, un erou pe șase roți într-un grandios poem epic. “ (Evgheni Zamiatin – Noi)

Poate se poate alege ceva din această practică demodată a scrisului. Dîrele de creion, străvezii ca niște fire de păianjen, sunt o capcană făcută din amintiri. Ele fac mai mult decît să refacă o ipostază, ele se joacă cu marginile ei mișcătoare dîndu-ne tot atîtea cadre deznădăjduind dupa viermuiala lor originară.
Dincolo de aceste fire lipicioase există o vitrină în neant, unde sunt depozitate amintirile. Ca o cutie neagră care ne aduce aminte cine suntem orice s-ar întîmpla. Spun cutie neagră pentru că este făcută din ceva foarte tare, ca o piatră. Am încercat să țin această piatră în mînă și să vorbesc cu ea pînă la sațietate. Era ca un permis în afara acestei lumi.
Scînteile de pe această piatră sau de pe această pînză ne înscriu în memorie luminile lor concertate. Pentru asta e de ajuns să ne mișcăm. Deci piciorul pe accelerație.
................................................................................................
Îmi place să umblu prin mulțimea din gară – totul se simplifică aici pînă la biletul cu destinația. Traseele oamenilor atîrnă de o impresie de moment. Indiferența se instalează. Oamenii sunt răpuși de oboseală, murați de umezeala insidioasă a depărtărilor. Pentru cei care abia s-au întors începe deruta - o sumedenie de legături de înnodat. Piatra aceea din interior se rostogolește ca un vagabond în marea mantie a orașului.
Nu este cazul meu. Trebuia să conduc pe cineva de la gară dar nu mai e nevoie. Nu trebuie decît să mă întorc acasă. Iată însă că legăturile nu funcționează. Cîte un colț de stradă mi se pare cunoscut pînă se potolește forfota și asemănarea încetează.
Încă adulmec urma metroului. După elanurile contradictorii din gară mersul cu metroul părea o formalitate. Am coborît într-o stație renovată : pereții sunt galbeni, luminoși. Doar metrourile sunt la fel - vechi și pustii. Cam prea pustii, poate. În tot trenul mai e doar un domn care coboară la prima. După el urcă un grup de copii gălăgioși, probabil aurolaci din gară, care stau în ușă și se îmbrîncesc între ei. Vatmanul țipă la ei să se dea la o parte și ne mișcăm din loc. Refuz să cred că m-am rătăcit, mă încleștez de talismanul acela pe care fiecare îl poartă cu sine.
La prima e ultima stație. Ies la suprafață să văd pe unde sunt. Nu mai fusesem pe aici. A venit o mașină – un număr necunoscut. Pe plăcuța din stație e la fel. Chiar și așa mi se pare ciudat să întreb unde sunt. Între timp merg spre o altă stație de autobuz. Acolo mai sunt două persoane. Parcă e ceață între noi. Aș putea să le vorbesc dar – mereu acel « dar » nenorocit.
Mă uit la un domn cu pălarie și mă gîndesc: "Pe ăsta aș putea să îl întreb dar pare așa distant.” Mă perpelesc acolo de sete cu cana de apă lîngă mine. Vorbesc pentru piatra aceea din mine (care nici măcar nu există), ea schițează deja replicile celuilalt și oprește gestul de a deschide gura, îl înlocuiește. Pentru că se face tot mai tîrziu și mai jalnic apelez la situații limită: e ultima mea zi de viață și reținerile nu mai au sens. Tocmai cînd mi-a parvenit acest ultimatum a venit o mașină, domnul s-a urcat, eu am rămas cu ochii țintă la piatra aceea.
Rătăcit și reconfortat și iarăși singur revin între aceste doua intervale ca într-o capcană absurdă. Merg fără ținta deși ținta este banală și ușor de rezolvat. Numai să vreau. Ãsta e singurul lucru care-mi lipsește. E hazliu și îngrozitor în același timp. Mă foiesc de colo colo singur, singurel.
Cu un an în urmă rămăsesem cu frate-miu într-un orășel de provincie. Trebuia să așteptăm un tren de legătură dar între timp se făcuse noapte. Nu avea sens să stăm lipiți de scaunele din gară. Am luat-o prin orașul adormit. Defilam ca două umbre zgribulite pe străzile pustii. Vîntul mergea pe urmele noastre, din loc în loc țîrîia cîte un greiere. Am fi mîncat și ne-am fi odihnit dar orașul era închis. Mergeam de bezmetici pe străzi dar știam că trenul acela va veni. Toată experiența mea era ca un continent scufundat, doar sosirea trenului rămăsese deasupra. Era o idee vagă pe care încercam să o mențin trează. Era ca făclia bătută de valuri a unei statui (Statuia Libertății poate). Băteam cadența ostășește ca să pot merge mai departe.
Pe străzile astea noaptea e abia la început dar sunt singur. Iau metroul înapoi. Cine știe dacă este în sensul cel bun ? Nu pierd altceva decît timpul. Ies din nou la suprafață - sunt ceva mai încolo pe același bulevard. Și pe o parte și pe alta aceleași blocuri scunde. Puțini trecători. Un cuplu îmbrățișat sub un stîlp. Cum să-i deranjez ?
Traversez pe partea cealaltă a străzii și cobor în metrou. Îmi iau o cartelă și întreb la ghișeu: „Unde suntem ?” Nu înțeleg răspunsul. Din spatele ghișeului femeia mă întreabă: „Unde vrei să ajungi ?” Nu mai știu nici eu. Repetă după mine și zice gînditoare. „ E cam departe. Trebuie să te întorci la gară.” Acum este limpede că m-am rătăcit. Nu mai am încredere nici în metrou. Ies la suprafață și iau primul troleu pînă la gară.
De acolo merg spre metrou. Văd că sunt două stații una lîngă alta. Îmi fac curaj și o aleg pe prima. Interiorul îmi este cunoscut dar este cam pustiu, doar e gara aici, nu ? Mă uit pe pereți. Văd un afiș de film, ceva cu întoarcerea acasă, și am senzația că sunt pe drumul cel bun.
Iau tramvaiul și, pe măsură ce mă apropii de casă, noaptea dispare ca un drum înghițit de întuneric. Mă simt de parcă am fost peste mări și țări. Acasă este foarte bine. Îi cer mamei o cană cu lapte. Mă așez lîngă peretele cu faianță din bucătărie și mă sprijin cu capul pe el.
Ca prin ceață văd o seară cu gust de cacao cu lapte. Deasupra cănilor era un abur compact care ne separa de lumea de afară, memoria se restrîngea la puținul spațiu pe care-l ocupam. Eram copil. Atenția somnoroasă pîlpîia odată cu ochiurile de la aragaz.
Mă uit la reflexele mele în faianța din bucătărie. Oare m-am schimbat cît de puțin ? Dar cum să mă schimb ? Vorba lui Andrei: e ca și cum ai încerca să te ridici de pe scaun trăgîndu-te de păr.

Domnul Fantoma-de-la-Operă. Așa l-am numit prima oară cînd l-am văzut.
Lucram într-o bibliotecă și cineva mă trimisese să mut cărțile de lîngă un perete de pe care cădea tencuiala. Erau deja mutate dar atunci a apărut și Andrei. Era nițel mai în vîrstă decît mine. Pășea rar cu capul ușor plecat, nu se grăbea. Ca un observator într-o rezervație translucidă.
- Tu ești nou pe-aici, parcă nu te-am mai văzut? M-a măsurat cu o privire lipsită de curiozitate.
- Venisem pentru rafturile astea, dar nu mai e nevoie. Ar trebui să mă întorc.
- Nu trebuie să te întorci. Nu te obligă nimeni.
- Nu pot să fac ce vreau, să mă plimb așa ca Fantoma de la Operă.
- De unde ți-a venit asta cu Fantoma ?
- Păi te plimbi pe aici de parcă le știi pe toate. Nu m-ar surprinde să fie vreo intrare secretă pe aici.
Andrei se ocupa de noii veniți. Înfășurat în cel mai curat aer conspirativ e convins ce ceilalți se înșeală dar nu se poate lipsi de măcar un ascultător. Deocamdată sunt eu. Așa cum frate-miu mă conducea noaptea prin orașul acela Andrei mă conduce prin alte locuri. Se poate ca lumea să fie un fel de iluzie dar cel puțin e bine făcută. Discuțiile noatre au un aer privilegiat. Seamăna cu tensiunea superficială a lichidelor - cu cît gura vasului este mai mică cu atît lichidul urcă mai mult pe pereții acestuia. Sub presiunea exteriorului suntem curajoși și ne urcăm pe pereți atît timp cît ideile noastre sunt spuse cu jumătate de gură. Aerul ăsta de clandestin vine împreună cu serviciul.
Biblioteca începe după un ghișeu înconjurat de paravane din cîrpă de sac. Acolo stăm fiecare pe taburetul său, măsurăm praful cu privirea, nu facem nimic minute în șir pînă vine cineva. Uneori sortăm din relicvele bibliotecii - o doamnă cu părul alb apucă o carte cu două degete, face o grimasă și o aruncă înapoi în vraf. Trebuie să cred că asta mă așteptă. Rămîn să continui operația singur printre teancuri de cărți ilizibile într-o lume uitată.
Nu-mi propun să înțeleg nimic pe aici. Văd niște păhăruțe de plastic cu un lichid gălbui în care plutesc chiștoace de țigară. Întreb o colegă ce conțin. Ea îmi răspunde că e pipi de șoarece. E nițel vexată pentru că fumatul este interzis. Nicotina dă apei o culoare care te pune pe gînduri. Pipi ? Poate să fie o metodă mai ciudată pentru a te lăsa de fumat. De atunci mă feresc să ating paharele respective, răspîndite cam peste tot. Mă uit urît dacă cineva îmi cere să le mut.
Andrei simte uneori nevoia să-mi vorbească și atunci colegele mă cheamă « la vorbitor » - pe holul dintre cele două săli. Afară e un peisaj dezolant, o curte interioară. Am botezat-o groapa cu amintiri. E un decor potrivit ca să ne afundăm pe drumurile filosofiei.
Dacă întîrzie la întîlnire mă găsește citind cîte ceva. Atunci poate să înceapă așa:
- Ce faci, citești ?
Dau din cap.
- Care este scopul existenței?
O întrebare încuietoare - ce știam eu de fapt ?
- Nu este de față. Dacă citesc nu știu ce caut sau ce o să găsesc.
- Astea sunt prostii, sunt pline cărțile. Uite-te și tu. Te-au spălat la creier. Nu vezi că nu faci nici o acțiune de care să fii conștient. Dacă sunt atent cum merg nu mai merg etc, etc. Existența trebuie să aibă un scop.
Mă uit afară la resturile didactice rămase acolo, prinse într-un aer înghețat
- Dacă Dumnezeu știe deja continuarea de ce Dumnezeu ne mai chinuie?
- Tu te miști automat, ca un robot dar de fapt este voința lui Dumnezeu. Dacă El nu ar vrea nu ne-am mișca.
(Îmi amintesc ce mișto fac colegele mai vechi pe tema asta. Într-o zi el stătea nemișcat și astepta de la Dumnezeu o încuviințare pentru fiecare pas. Venise și rectorul la el și nimic.)
- Știi că unii vorbesc de liber arbitru dar dacă nu ești de acord...
- Lasă-mă să-ți zic. Sufletul e lăsat liber dar se poate distruge dacă păcătuieste. Păcatul este imaginea acestei distrugeri.
- Tot pare un fel de dragoste cu forța. Iar scopul existenței? Să nu păcătuiești ?
- Dacă te abții de la asta atunci vine grația. Ideile bune nu sunt ale tale, sunt venite de la Dumnezeu.
Eram ca un sufleur care cască gura la actorul principal. Poate știam și eu replicile dar felul în care le spunea, cu convingere, era de admirat.
- Nu m-ai lămurit cu liberul arbitru.
- Nu te face că nu pricepi.
- E cam greu să urmărit. Tot ce spunem aici e conjunctural. Propoziția asta poate rămîne neterminată dacă mă chemă cineva. Oricum ideea de păcat e ciudată. Ce valoare mai are virtutea ...
- Nu pot să demonstrez. Pentru sufletul curat apar un fel de intuiții. Fără păcat omul ar face ce vrea el. Oamenii sunt proști și s-ar distruge.
- Nu țin neaparat să te contrazic dar Dumnezeu ... ce nevoie are de acest show, eternitatea e prea plictisitoare ...
- Dumnezeu nu are nevoie de tine sau de mine. Cum ar putea Creatorul să aibă nevoie de creatură? Odată ce a creat lumea cu oamenii în ea, a creat-o cu un scop.
- Pe care doar cei puri îl pot întrezări. Dar cum rămîne cu Ființa, ființa este ceva limitat după mine.
- Ființa nu e ceva limitat, cum ar putea să fie ? Noi suntem copii, caricaturi a ceva superior.
Atunci mi-am dat seama că nu aveam sorți de cîștig. Discutam doar pentru că îmi plăcea.
- Știi de ce discutăm ? Pentru că ne face plăcere. Dacă nu ne-ar face plăcere ce s-ar alege din conversația asta ? Ideile mor din clipa în care le-am emis în exterior. Și sunt scoase la iveala ca să susțină o decizie luată în prealabil. Vorbim ca să vorbim...
Acesta era motivul pentru care participam la aceste conversații în care fiecare o ținea pe a lui. Ele căscau adevărate crevase în mine. Era ca un sunet de gong în spatele armurii. Îmi căutam antidoturile în apropiere - în cărți. Pleoapele pîlpîie deasupra lor ca niște fluturi în singura lor zi de viață. Nu vreau decît să mai zboare puțin înainte să se aștearnă praful.
Ajung acasă într-o zi oarecare și zapez la întîmplare. Nimic interesant, parcă sunt purici pe toate canalele. Mă opresc pe un fundal cu o mare verzuie (e colorizat). Pe o corabie care se clatină vorbește un bărbat. Nu pot să fug de acest monolog, nu am unde.
- Suntem viermi, zice vocea de celuloid, bucăți de ferment care se luptă între ele.
Urmează o demonstrație violentă dar convingătoare. Discuțiile mele cu Andrei nu sunt oare altceva decît o luptă ? La asta pare să se reducă totul.
Am făcut niște flotari care nu mă duc niciunde. Sunt curios ce părere are Andrei despre asta.
Nu trece mult timp și sunt chemat la vorbitor. Andrei a descoperit ceva legat de sufletul nemuritor. Atunci schițez cu o mîna gestul de a-l strînge de gît.
- Ce se întîmplă cu sufletul tău dacă te-aș strînge pe bune ?
- Nu poți să faci asta chiar dacă ai vrea. Dumnezeu nu îți dă voie și nu poți să
miști un deget fără voia Lui.
Convingerea asta mă intrigă dar nu am motive să fiu la fel de optimist.
M-am săturat să stau în ring, aninat de corzile lăbărțate. În el se desfășoară lupte de la începutul timpului doar dorința de a învinge variază. Ea face corzile să se întindă mai tare sau mai încet și să poarte în efigie cicatricile așteptărilor noastre.
Nu a trecut așa de mult de cînd stăteam lîngă școală, la adăpostul unor copaci. Stăteam deoparte aninat (pe interior) de o rămășiță de cordon ombilical. Un coleg repetent prinsese o șopîrlă și încerca să îi rupă coada pe asfalt. Îi plăcea să chinuie în felul ăsta, știam pe pielea mea. Coada trebuie să fie greu de înnodat. De asta am încercat să mă rog și nu pentru șopîrlă. Priveam soarele atît cît puteam și așteptam o altă voință să se facă simțită. Nu s-a întîmplat nimic. Îmi era greu să recunosc asta pentru că mă lăsa singur cu fața la zid, cu zidul în loc de față.
Un obiect mai mare decît gîndirea acoperea discul soarelui și tot restul.
Ajungeam la o remiză cu Andrei. Am înțeles din discuția cu Kia că puneam sentiment și resentiment în chestia asta iar apropierea și depărtarea e o chestiune de sentiment. Înțelegeam și nevoia de a te ancora în lume. Așa cum rotația pămîntului creează gravitația, comuniunea indivizilor creează un punct imobil la care se raportează totul. Eu și Andrei aveam fixurile noastre dar ne mișcam totuși, cu riscul de a fi duși cu pluta.

La cîteva zile de la scena asta mă adăpostesc într-o bibliotecă. Afară plouă și bate vîntul. Arăt ca un evreu rătăcitor dar am nevoie totuși de un adăpost. Tot ce știu e contaminat - între sclav și stăpîn vinovăția e ca o pată de petrol care se întinde. Mă gîndesc să merg la psiholog, un alt pretext ca să (nu) o iau razna. Mă simt dublu și nu pot să înclin în nicio parte, sunt și victimă și călău în egală măsură.
Stau lîngă ultimile rafturi. Aș pune mîna pe o carte dar toate sunt la fel. Pe o margine de raft am văzut o carte stingheră la fel ca mine. O răsfoiesc și încep să citesc din ea stînd în picioare printre rafturi și file înnegrite. Miriapodul gesturilor mele este obligat să își lase deoparte sarcina lui laborioasă. Ceilalți cititori își văd de treabă, se complac în acest labirint. Eu nu mai am chef să fiu în gardă. Sunt la fel de amărîți, stau și ei la pîndă, gata să se agațe de un pai. Mă gîndesc să renunț la armura mea.
Plec. Pe stradă oamenii arată altfel. Cînd mă urc în autobuz, în aglomerație, văd ceva care licăre din loc în loc în priviri. Fiecare are lumea lui, paradisul lui la purtător.

Săptămînile trec și vacanța se apropie. Mai sunt cîteva săptămîni dar tocmai acum apare ocazia de a pleca. Frate-miu merge de cîteva ori pe săptămînă să converseze cu niște englezi, un fel de misionari. Aceștia organizează o excursie confesională. Nu prea-mi surîde un voiaj presărat cu Bible Studies. Am fost pe la sediul misiunii ca să văd atmosfera. Acolo am dat peste o fostă colegă de facultate. LeeAna (adica Ana cu ceva din Buce Lee) fusese un fel de călăuză în prima mea zi de facultate cînd – după cum era previzibil – m-am rătăcit. De atunci ne întîlneam pe la cursuri și vorbeam ca între marginali – ea fiind protestantă iar eu fiind eu.
Liana nu era singură. Mi-a prezentat o americancă subțirică, fragilă, chiar prea fragilă, mi-era teamă să nu se spargă. Atunci m-am hotărît că nu am altceva mai bun de făcut decît să merg și să văd cum e. Pe fata cea slabă o chema Kia și părea să mă simpatizeze. Înainte de plecare am scris o poezioară, chipurile pentru ea. Voiam să clarific cum se vede lumea prin ochii mei.
Părinții m-au pus în gardă că sunt influențabil dar m-au lăsat să merg. Iar frate-miu mi-a zis că pot să lipsesc de la conferințele lor. Doar că, de data asta, locația era izolată de lume și de distracții. Nu avea unde fugi - de asta nu voia să vină.

Dar ce nevoie aveam eu de distracții ? Înghesuit în mașină, lîngă un geam, scrutam cerul, mă loveam de el ca de un țărm inert. El sau eu eram prinși în spatele sticlei? Lânga mine stătea o fată. Nu aveam nimic de zis sau oricum, nimic inteligent. Printre acești necunoscuți nu aveam chef să mă simt ca un prost. După o perioadă de tăcere a plecat în spatele microbuzului.
Liana ținea șoferul de vorbă. Nu mai era ca la facultate; aici era un copil de trupă, răsfățat de toată lumea. Făcea glume pe care șoferul nu avea de ce să nu le suporte: nimic mai odihnitor pentru el decât o conversație pe care nu ți se cere să o asculți. Era un punct de referință așa cum cerul era pentru mine redus la niște vorbe neclare, aruncate pe o fereastră în mișcare. Mă canoneam să rămîn agățat de o zestre impalpabilă: blazonul meu.
După cîteva ore ne obișnuisem cu mersul și ne bucuram de aceasta apă care ți se aruncă necontenit în fața ochilor. Una dintre americance ne-a înmînat cu un zîmbet larg cîte o bomboană - ca niște bilete spre rai dus-întors.
În cele din urmă amestecul de indivizi trebuia să se domolească pentru a face loc nevoilor lumești. Am oprit în inima unui orășel de munte, pe lîngă arcadele de la Mac. Voiam să mă dezmorțesc. Am stat la coadă ca să mă bucur de facilitățile locului apoi m-am întors la sandvișurile din rucsac. Am zărit-o pe Kia și am mers inevitabil spre ea și spre microbuz. Nu înțelesesem prea bine ce chicotea împreună cu Liana ziua trecută - urma să se căsătorească sau doar glumeau pe chestia asta ?
Kia mi i-a arătat pe ceilalți la fereastra magazinului, ca o invitație.
- Nu-ți e greu să-i tot eviți pe ceilalți ? Te-am văzut și în mașină, nu te superi că îți spun.
Îmi era mai ușor să vorbesc în engleză pentru că emoțiile erau ținute la rece și eram detașat de ele ca într-un film.
- Nu mă supăr și nici nu mi-e greu, m-am obișnuit.
- Nu mănînci cu ceilalti, nu ți-e foame?
- După cum spune un prieten de-al meu : în State aveti mîncare proastă și haine proaste. Sper că nu te-am ofensat.
Cred că era doar amabila (just being nice). S-a așezat turcește pe bordură, cu mîinile în buzunarele hanoracului. M-am așezat și eu. Eram ca niște puști pe marginea terenului de joacă.
Spunea că au și laturi bune. Suna puțin prea bine intenționat, ca o casetă. M-am dus după senvișuri iar șoferul mi-a lăsat mașina în grijă ca să meargă undeva. Pe spațiul verde aștepta un vagabond căruia i-am dat un senviș. Apoi am început să povestesc, plin de mine, despre originea brînzei și a dovleceilor din el.
-Am o căsuță la marginea orasului și o livada cu de toate (You name it).
-Dar tamarind aveți, îmi răspunse ea indescifrabil, ?
Mi-am limitat pretențiile la puținul pe care-l aveam. Un prieten, un peisaj industrial pe unde mă plimbam tot mai rar de acum, cîteva obsesii literare. Vlad Tepeș îmi venea în minte acum și zvonurile de care se înconjurase. Cu ajutorul lor Crowley & Stoker creasera împreună și separat o legendă modernă. M-a surprins că avea o idee despre asta (răsfoise probabil ceva despre ocultism). Nici viața ei nu fusese chiar roz. Vorbea de niște probleme care o făcusera să stea într-un cort, beneficiind doar de minimele necesitati.
Tovarășii se întorceau răzleți la autobuzul supraîncălzit. I-am oferit poezia și ea a făcut la fel. Scrisese ceva în timpul drumului despre o călătorie la capătul puterilor sau al vieții. Poate să pară ciudat dar mă deranja scrisul ei, era prea serios, prea sumbru.
Am ajuns în fine la destinație și m-a surprins frigul de afară. Am mers apoi să prospectăm împrejurimile.
Am coborît o pajiște pînă la restaurant și apoi poteca se făcea abruptă, vacile treceau repejor peste bolovăniș și o luau înintea noastră printre brazi. Am ajuns pe malul lacului ca niște pietre care se rostogolesc. În timp ce eu mă zgîiam la mărimea lacului cîțiva băieți mai îndrăzneți s-au dezbrăcat (de tot) și au intrat în apă iar fetele și-au întors fețele chicotind.
Lacul se întindea cale de cîteva mile cu apa adunată de ploi în căușul munților. Probabil nivelul apei fusese cîndva mai sus pentru că panta din jurul lacului arăta ca un crater presarăt cu cioturi, rădăcini de copaci uscați, carbonizați parcă. Pămîntul nisipos era brăzdat de șanțurile prin care se scurgea apa de ploaie.
Înainte de acest brîu sterp era o pajiște cu dâmburi acoperite de iarbă deasă. Vacilor le plăcea acolo și le găseai spre surpriza amîndurora după vreun dîmb dacă mergeai prea repede lăsîndu-te nestingherit la vale. Era o mică aventură pentru că, panta fiind abruptă, nu îti dădeai seama ce se află dincolo și odata ce aflai nu aveai cum să frînezi.
A doua zi m-am dus si eu sa ma scald. Aveam cu mine un prosop mic, slipul si o punga de plastic. Mi-am scos hainele si le-am pus pe un ciot, eram desculț pe nisipul rece așa ca an intrat încet, încet pentru că îmi înghețau mușchii și mă duceam la fund. Nu am stat mult dar mă invigoresem. Cale de cîteva mile peste prund și peste ceața ușoara norii se scăldau și ei. Am pus slipul în pungă și m-am îmbrăcat, m-am jucat cu ecoul puțin apoi am plecat.
După micul dejun începuse să plouă mocănește. Acoperișurile muiate în ploaie, răpăiala mi se ridicau ca o bură în nări. Stăteam pe balcon și nu știam de unde să încep. Cineva asculta Metallica la etaj, ușile făceau zdrang, era o fericită permeabilitate în aer. Îmi agățasem slipul pe sîrmă și stăteam așa. Eram gata de orice dar că eram prins cu fire străvezii, insesizabile de restul grupului. Am ieșit afară și reținerile s-au topit ca un fum. Îmi plăcea să orbecăi prin ploaia măruntă pe drumuri necunoscute. Dar făceam exerciții de recunoaștere și în interiorul meu.
Nu era prima oară cînd mă îmbarcam într-o excursie cu speranțe exagerate. Pe vremea liceului am fost împins tot de frate-miu și tot la munte.
M-am trezit dimineața devreme. În curtea blocului era liniște, la ferestre era cîte o lumină stingheră, pe stradă cîte un trecător rătăcit și becurile care pîlpîiau. Mă simțeam ca un astronaut care vede Pămîntul din spațiu. Mi-am pipăit rucsacul și rezervele și am plecat spre locul de întîlnire. Cu fiecare pas cu care mă depărtam de casă inima mi se strîngea. Am ajuns într-un parc aproape de casă. Gheața îmi troznea sub pași. Era un început de ceață. Nucii stăteau la distanțe egale cu crengile lor. Ramurile erau gînditoare - ca niște dendrite întinse în noapte. Am stat o vreme în tăcere. Începeam să-mi pierd cumpătul. Într-un final tipul care trebuia să mă însoțească a venit.
Amicul lui frate-miu încerca să destindă atmosfera și nu aveam nimic împotrivă doar că tăceam, ce să zic. Am luat metroul, erau niște fire care se derulau prin tuneluri, pe întuneric mă cufundam în suprapunerea și întortocherea lor, de parcă pe undeva pe acolo aș fi găsit ce cautam, o altă viață. Ne-am întîlnit cu restul grupului și ne-am îmbarcat într-un tren supraaglomerat în direcția Sinaia.
În timp ce rememoram lucrurile astea mă îndepărtasem pe îndelete de restul grupului care-și făcea de lucru în jurul cabanei. Cum mergeam prin rouă adidașii mi s-au udat pînă să ajung la poteca spre vîrf.
Cunoșteam urcușul pe munte. Atunci cînd am ajuns în Sinaia am făcut rost de un ghid și ne-am așternut la drum. Mergeam de prea mult timp, abia mai mergeam cînd ne-am oprit la poalele unei pante. M-am așezat pe o piatră și mi-am lăsat picioarele să atîrne în gol deasupra brazilor. La poalele pantei se strînseseră nămeți. Am intrat pînă la genunchi în zăpadă apoi am început să urc. Era foarte abrupt, vedeam roșu de amețeală, m-am agățat de un copac ca să nu cad înapoi. Mai aveam puțin atunci cînd mi-am permis să întind o mînă celor din urma mea. Atunci mi s-a desfăcut breteaua de la rucsac și acesta s-a rostogolit la vale. De acolo am urcat din nou.
Prin comparație panta aceasta era mai blîndă dar roua făcea iarba alunecoasă. Cînd am ajuns la înălțime m-am asezat în iarba înaltă. De acolo îmbrățișam lacul și valea care ne cuprindea în fabuloasa noastră nimicnicie. Eram un reprezentant al speciei acolo sus, lăsam gîndurile să mi se scurgă pe suprafața pielii împreună cu norii. Trebuia să mai urc dar nu mă înduram să mă despart de panorama aceea. Nu mai eram pe marginea lacului cu aerul unui negustor de antichități care cîntărește patina inefabilă a timpului.
Îmi aminteam totuși că odată ajuns la capătul pantei șeful excursiei, un profesor, m-a întrebat ce părere aveam:
- Nu merită să dai naibii televizorul și orasul pentru asta ?
Eram de acord dar nu mă vedeam bătînd aceleași cărări de două ori.
De acolo am continuat pe un drumul molcom care nu se mai termina. Din loc în loc cîte o povară de zăpadă se cernea de pe crengi. Eram o lungă masă de manevră în care abia mai se auzea altceva în afară de: "Mai e mult?"
În cele din urmă am ajuns. Ne-am lăsat bagajele la hotel și am ieșit care încotro.
O pîrtie de ski se oprea cam în dreptul hotelului dar era deja seară, vremea vinului fiert. În fața mea erau doi băieti pe care îi cunoșteam din vedere. Păstram o distanță respectuoasă care le permitea să mă ignore, era mai comod așa. Am prins clipa cînd au început să răsară stelele. Unul dintre ei avea un binoclu pe care-l împrumutase celuilalt dar îl voia înapoi. Se uitau pe cer în timp ce ne scufundam lent în noapte. Totul se întuneca - brazii, zăpada, eu. Dispăream și îmi dădeam seama de asta ca unul care se înneacă. Mă subțiam din ce în ce, era foarte ușor să dispar atunci cînd nimeni nu mă vedea. Atunci m-am apropiat de ceilalți, voiam să fiu cu ei.
Ne-am adunat cîțiva acolo pe culme și ne-am jucat de-a ecoul dar ne plictiseam. Cineva a propus să jucam capra sau lapte gros lîngă un stîlp de teleferic. Astfel că am intrat în joc, am sărit și eu, m-am rostogolit și mi-am julit mîinile în zăpada tăioasă. Ecourile noastre se auzeau pana in vale. După care, la fel de brusc cum începusem, ne-am oprit cu respirația tăiată.
Iată de ce simțeam lipsa unui tovarăș de drum așa cum stăteam la înălțime, deasupra lacului și a cabanei. Ca să fac instantaneul ăsta să dureze m-am cățărat pe ultimul stîlp al telescaunului (pîna acum urcasem pe o pîrtie de ski) și am sărit în cabina cea mai apropiată. Am așteptat să nu se mai clatine, speram să vină cineva să mă surprindă, într-un final m-am plictisit și am coborît ca să merg mai departe.
*
Organizarea taberei era de așa natură că nu puteam să mă risipesc: impuneau o ritmicitate foarte profitabilă prin conferințe, ceaiuri și inevitabilele întîlniri. Să nu uităm că eram rupți de lume pe un vîrf de munte, nu cooperam nici cu organizatorii nici cu rebelii care existau (băieții care făcuseră baie nud, de pildă). Trebuia să nu uit cine sunt și lucrul ăsta era mai greu decît de obicei atunci cînd majoritatea timpului vorbeam în engleză. Era de bun simț să ascult măcar o parte din discursul gazdelor mai ales că eram curios.
În ziua următoare urcam pe o costișă pentru o conferință în aer liber. Norii treceau așa de aproape de noi și de repede că răcoarea părea sa vină de la ei. Soarele venea ca o dedicație care scălda pajiștea în lumină.
La microfon era același Andrew, un englez falnic, pe care-l întrebasem în prima zi dacă asemănarea lui cu Iisus e căutată. Mi-a spus că nu îl deranjează dacă ajută predicile și că, de fapt, nu se știe cum arăta Iisus. Andrew era un tip plin de viață și cînd ne intersectam dimineața și îmi spunea "Good morning" simțeam că trebuie să fie bună. Dar știam încotro bate cu predica asta.
- Cu o țară atît de frumoasă nu ar trebui să aveți complexe. Ieri am fost prin munți și am ajuns la o stînă cu oameni foarte primitori, cu o mîncare foarte bună și cu ... mă-mă-li-ga. Azi avem parte de o zi frumoasă astfel că putem sta în aer liber, să ne bucurăm de ea. Mi se pare un cadru foarte bun pentru conferința de azi despre natură și supranatură.
Andrew (sau ar trebui sa zic Ender) ne povestea geneza și posibilitatea păcatului dar eram cu gîndul aiurea. La un moment dat m-am ridicat din iarbă și am plecat pur și simplu. Aveam nevoi mai presante.
Povestea în sine o cunoșteam, nu aveam ce pierde, pur și simplu adevărul ne era prezentat fără fard, în toată splendoarea. Norul ca singurul țesut luminos își cultiva beția rece, minerală. Iar noi ne trezisem acolo cu mintea mai limpede, gata să fie umplută fără rezerve. Era un concert intelectual dar nevoile trupești erau mai la obiect.
Îmi amintea de o conferință despre alimentația naturistă. Era după masa de Paște, unde încălcasem orice regula de alimentație și ăsta era un mod de a face penitență. Se pare că se gîndiseră și altii pentru că era plin, iar lojile teatrului erau în pericol. Ne-am așezat undeva pe podea de unde vedeam publicul foarte bine. Și publicul nu cîrtea. Se simțeau vinovați și tăceau profund. Apoi a venit lovitura de teatru:
- Ați mînca cu niște criminali la masă? Nu. Atunci de ce să primiți pe masa dumneavoastră sarea, zahărul sau uleiul care au făcut atîtea victime.
Aici nu era la fel de dramatic pentru că nu trebuia decît să ascultăm și să ne minunăm ... deocamdată. Aveam privilegiul de a înțelege cum stau lucrurile și asta nu era puțin. Dar pentru că știam cum se face nu mă impresiona.
Am luat cheia camerei și am plecat fără să dau explicații. Era tipic pentru mine să refuz ce aveau ei mai bun, inclusiv mîncarea. Pentru că am plecat așa nu avea sens să mă întorc. Am coborît spre malul lacului. Erau acolo oameni care ascultau împietriți liniștea și refluxul acela minuscul. O vreme le-am acordat credit și am încercat și eu dar tăcerea nu mi se părea luminoasă, doar apăsătoare. Parcă mă aflam în fața fostei școli - aceleași mistere adînc îngropate, aceeași taină sub o față aparent luminoasă. Nu-mi plăcea că mă izolasem dar era mai corect decît să joc teatru. Îmi ziceam: iată cît valorezi tu sub negrul de sub unghie - cît clipocitul de ruină antediluviana al lacului. Duceam prea multă istorie în mine. Ca să o scutur am luat-o înainte printre resturile de copaci scufundați.
Momentul în care un film bun devine prost a venit mai repede decît mă așteptam. Am ajuns destul de departe și nu aveam chef să mă întorc. Așa că am luat-o în sus pe o costișă și am ținut-o tot înainte. Mă luam prea în serios ca deschizător de drumuri dar mă simțeam bine așa că de ce nu. Era cam aiurea pe coclaurii aceia pînă am ajuns în pădure. Chiar și acolo îmi creionam orgoliul, incineram cîte o fraza, cîte un ecou.
Acolo se trezea instinctul de fiară hăituită. Așa că în loc să-mi roada măruntaiele îl lăsam să se rodeze pe sine. E greu de înțeles de ce fugeam. Totul începea cu privirile aruncate pieziș sau pieptiș aproapelui meu feminin. Era ca o întîlnire la care lipseam pentru că-mi lipsea încrederea. În compensație simțeam nevoia să înfrunt niște obstacole.
Am mai urcat ceva pînă la o pădurice bătrînă. Era un fel de cimtir al copacilor care se desfășura acolo pe culme, un loc neumblat, împăienjenit de umbre. Nu mai știam ce caut, eram ca un recipient golit de conținut și uitat acolo. În izolarea locului, sub crusta de licheni, sub desișuri și umbre în creierii munților am încercat să vorbesc. Dar eu nu răspundeam, mergeam de bezmetic printre copacii aceia și așteptam pe altcineva. Se auzea zgomotul de fond, erau ca niște șoapte strecurate printre copaci, un murmur încîlcit care-mi făcea pielea de găină.
M-am îmbărbătat cu pățanii din copilarie. Ce bătaie meritam atunci cînd o luasem la fugă mult înaintea bunicilor pe un drum de munte. Cît timp ei credeau că m-am pierdut și eu credeam la fel. Mă oprisem pe marginea drumului și discutam cu un brăduț despre eventualitățile viitorului meu …
După ce am trecut de pîlcul de trunchiuri uscate am reintrat în pădure și am dat peste copaci tăiați. Cetinile erau întinse pe pămînt ca niște blănuri iar trunchiurile barau drumul. Dincolo de ele am dat de un luminiș. De acolo se vedea lacul înconjurat de munți ca în căușul palmei. Mai complicat a fost să cobor de acolo, panta era abruptă, erau și balegi din loc în loc numai bune să alunec pe ele. Abia reușeam să mă opresc lovindu-mă de cîte un copac.
Am ajuns în cele din urmă la poale. Era un drum pietros, nu știam pe unde să o iau înainte sau înapoi. M-am așezat pe o margine, pe sub picioarele mele se spărgea un pîrîiaș undeva jos. Surîdeam pentru un prieten îndepărtat. Stăteam cu ochii închiși și nu aveam alte imagini în minte decît un plonjon în gol. Greutatea mea era mult prea nepotrivită pentru apele acelea care țopăiau printre ierburi pe panta abruptă. Mai devreme, în timp ce suiam mă amăgeam cu ideea că ar fi ceva de cucerit. Cu aceste gînduri orgolioase, căzute în sine nu încercam să-mi plîng de milă. Apoi am auzit că venea cineva. Am deschis ochii ca să nu creadă cine știe ce. Era colegul meu de cameră, un irlandez și am regăsit direcția împreună. Acum că revenisem în grup scena de mai devreme se risipea ca un fum.

Prin munți sihlui de culoarea vertebrelor mă plimbam încrezător într-un ajutor din partea vîntului, a pădurii, etc. Cu sau fără ajutorul lor mă trezeam brusc în ploaia mărunta care-mi stagna la picioare în iarbă. Simțeam că toate împrejurimile îmi aparțin și nu puteam să-mi imaginez o despărțire. Decorurile acelea aveau mohorala lor și mă îmbibam cu ea ca o sugativă. Puneam cap la cap cîteva posibilități îmi închipuiam că știu ce caut. Mă mulțumeam să bîjbîi și să îi țin pe ceilalți la distanță.
Într-o zi m-a apucat o criză de bilă. Eram chiar în fața hotelului așa că m-am întins pe iarbă ca un cîine. Eram atît de plictisit că nu îmi păsa ce ziceau. Mă uitam la un firicel de apă care ieșea dintr-o țeavă spartă și scînteia o vreme pîna intra în iarbă și în peisaj. Apa trecea cu aceeași voce unifprmă ca o doamnă învățătoare care dă cuvîntul fiecărei pietricele. Mi se parea ciudat că sunt acolo. O serie de pietricele erau puse una lîngă alta și iată-mă aici. Nu avem idee ce să fac.

E greu de explicat cum mă simțeam atunci. Lîngă mine, chiar în timp ce scriu, picură apa dintr-o extremitate a caloriferului. Ce bîigui aici dumicînd amintiri nu poate să procure această surpriză. Pe vremea despre care vorbesc lucrurile apăreau din senin fără să ceară permisiune. Eram prins într-un păienjeniș de repere și mă ghidam după tremurul lor ca într-un montaigne-russe.

Puțin după aceea am răcit. Afară ploua ca un apucat, ca o voce care destramă vitraliile cenușii ale cerului psalmodiind cuvinte fără sens, fără șir. Doar eu nu mai puteam să orbecăi pe afară într-o lume goală pușcă, ceilalți nu făceau așa ceva.
Deși eram neputincios și depindeam de colegul de cameră pentru mîncare, putea să-mi și placă. Imaginile mi se învălmășeau în minte iar camera se învîrtea încet ca o ruletă gata să se oprească. Ceea ce rămînea locului era o lampă improvizată în prima zi dintr-un bec (cu două fire) pe care-l luasem de pe hol. Pe becul aprins era pusă la uscat una din ghetele mele. Era încă umedă și nu se va usca pînă la plecare dar cel puțin încercam. Dincolo de lampă era un perete alb, preotul și oficiantul din acestă cameră.
De vreo doua ori a venit și Kia să mă vadă, să mă întrebe de sănătate. Ascundeam cît puteam că eram slăbit, că îmi făcea plăcere. Mi se părea că seamănă cu un lemur cu pielea ei albă, cu ochii verzi și degetele subțiri, fragile. Profesorul de limba engleză plecase și îi luasem pătura din pat. Eram ca un fluture în gogoașă. Mă priveam de undeva de sus cum mă agit degeaba.
După o vreme, am lăsat analizele la capul patului. Stînjeneala putea să renască. Nu mai aveam motive să mă cocoloșesc. Trebuia să mă scol, să fac și eu ce se poate. Am început cu băile alea matinale.

Între timp senzația care înfiora suprafața apei atunci cînd venea vorba de Kia devenise tot mai adîncă. Tot orbecăind pe poteci am dat peste un loc împrejmuit, în jurul lui băltea apa prin iarbă. Acolo m-am împotmolit și după miros mi-am dat seama că aflasem canalizarea de la cabană. Am făcut și foamea de cîteva ori pentru că întîrziam la masă. Atunci colindam pe tăpșane, mestecam frunze de păpădie dar nu prea mă săturam.

Povestea cu Kia trena de cam mult. Mă simțeam ca un sac de box asaltat de impresii dar rămaneam agățat. Nu puteam să-mi dau drumul.
Cu ceva vreme înainte de focul de tabără geniile mele tutelare, colegul de cameră și Kia, au început rînd pe rînd să mă chestioneze. Îmi căutau punctul slab, maladia, suferința mea. Erau binevoitori dar tocmai asta mă enerva.
Primul a fost colegul de cameră care m-a întrebat de ce eram retras sau trist.
- Uita-te la mine, nu o să crezi prin ce am trecut. Tata era alcoolic și cînd ajungea pe acasă mă bătea. Sigur că l-am urît dar cu ajutorul tovărășiei (fellowship, zicea el) am trecut peste asta. Mai rău este că începusem și eu să beau dar am reușit să mă las și să plec de acolo.
- Ce sa zic ? Nu am motive să mă închid în mine dar îmi e frică. M-am obișnuit să-i evit pe ceilalți.
- Þi-a făcut cineva ceva? Nu aici, vreau să zic așa, în general.
- Sunt lucruri mici dar ele se adună. Chiar înainte să plec unul de la facultate mi-a zis că merg parcă am un băț în fund, cred că nu avea loc de mine.
- Și ce-i cu asta ? Nu trebuie să-ți pese. Despre mine s-au zis lucruri mult mai rele. Și nu mă refer la chestia cu Răzvan și Vidra.
Îl chema Răzvan și ne aflam la Vidra, de aici un prilej constant de glume.
- Închipuie-ți ce a zis tata cînd a auzit că trec la protestanți sau familia de care a trebuit să mă rup. Dar acum mi-e bine, m-am căsătorit, mă ajută să-mi iau și o casă...
- Închipuie-ți că și ai mei au avut obiecții împotriva excursiei dar chestia e că protestez de cînd mă știu așa că s-au obișnuit.

În ziua următoare a venit rîndul lui Kia. Mă întorceam de la lac dar îmi pierise cheful să fac o ultimă baie. Îmi spusese că vrea să vorbim și bănuiam cu totul alte motive decît ea - confundam prietenia sau flirtul cu altceva.
Ne plimbam pe marginea unui drum forestier, lung și monoton. Eram încolțit dar asta nu mă deranja la început. Mă miram cît de capricios era cursul discuției, semăna cu vremea de la munte.
- Am văzut că nu prea ai venit la lecturi și nici măcar la ceaiuri. Nu-ți place compania noastra, preferi mai de grabă să umblii pe coclauri?
- Prefer să fiu singur pentru că nu prea am cu cine ... vorbi. Am un singur prieten și nici cu el nu mă înțeleg tot timpul.
- Nu crezi că te putem ajuta ?
- Fiecare are unele lucruri pe care abia le pricepe el.
Vedeam deja panta discuției și capătul ei nu putea să fie plăcut. Adîncirea în supurațiile mele interioare semăna cu o cicatrice. Tata avea așa ceva din prima zi de lucru ca strungar. Un șpan, o așchie incandescentă de metal, sărise în gîtul lui și îl ardea. Ceilalti muncitori i-au zis să n-o bage în seamă că se stinge singură. În timp ce ea intra în carne s-a găsit unul care a dat-o cu un bobîrnac la o parte. Aveam și eu cicatricea mea dar pe interior. În straturile mele de minciuni protectoare era ceva care mă ardea. Nu puteam să-i explic ei asta.
- Dar ai venit totuși. Credeam că ti-a plăcut să schimbi decorul. Dar nu te interesează conferințele. Sau poate nu crezi în Dumnezeu ?
Ce puteam să-i spun. După generală mergeam la niște meditații la o cunoștință. Era o doamnă care nu-mi lua nici un ban și mai trebuia să facă și focul pentru că era iarnă. Cu toate astea nu eram studios, chiar de loc. Pentru mine era destul de greu să mă trezesc devreme și să parcurg drumul pînă la casa ei împins din spate de rafale de vînt. Într-o zi la plecare doamna a ieșit puțin în fața ușii și mi-a spus că ea nu crede în Dumnezeu. Era o persoană morală dar, după atîția ani de comunism, nu mai putea să creadă. Nu aveam ce să zic la asta, mi se părea ceva trist, la fel ca poezia lui Kia, ceva lipsit de speranță.
Acum, dacă stăteam să cîntăresc lucrurile, nu era multă speranță nici în viața mea. Nu puteam să îi spun ce am pe suflet chiar dacă eram prinși împreună în lanțurile discuției. Ajunsesem departe de hotel. La subsuoara brazilor se înfiripa o timidă transpirație luminoasă. Nu aveam nevoie de milă sau de consolări.
- Nu cred în Dumnezeu sau în ce crezi tu, nici măcar în atei nu cred. Am căutat, am săpat cît am putut în mine dar nu am găsit nimic.
Simțeam nevoia să mă justific, începeam să mă enervez. Era un moment potrivit ca cineva să mă trăznească. Bravam. Jucam rolul sufletului pierdut. Dar mergeam înainte, profitam că este cineva care să mă asculte. Cuvintele înțepenite ca într-un vagon cu deportați mergeau mai departe. Replicile sunau fals.
- Am căutat și am studiat. Mai ales printre amintiri. Am vorbit pe mai multe voci, am crescut ca un dragon de hîrtie, am făcut și spectacol.
Ajunsesem sătul de învelișul meu docil și obedient. Eram sătul să fiu subiect de milă. Revolta asta creștea ca puhoaiele după dezgheț, totul devenea sîmburele unei alte mișcări și mai disperate. Încercam să mă desfac de învelișul meu pînă la ultimele fîșii.
Nu avea ce speranță să-mi ofere. Aveam să scriu poezii pentru toate problemele mele. Ajunsesem înapoi la hotel și ne-am despărțit cu această promisiune. Ceva se stricase și îl stricasem cu bună știință pentru că nu era loc de milă între noi.
În restul zilei am cules fragi, i-am pus într-un pahar și i-am spălat dar americancele nu voiau să servească. Apoi a venit noaptea, întunericul evada dintre nuanțe iar zarea cădea peste noi. Căutam un loc de popas unde să mă pierd. Ceilalți se adunaseră în jurul focului dar locul meu nu era acolo. Mergeam pe culoarele strîmte din hotel cu senzația că dincolo de uși era ce aveam eu nevoie. Acum eram eu Fantoma de la Operă și vărsam o lacrimă pentru luciul septic al locului.
Într-o întunecime echivocă bîntuiam pe la parterul hotelului pe un culoar care părea pustiu și nefolosit. Nu puteam să fiu sigur dar așa părea. Tocmai la asta mă gîndeam cînd a apărut în spatele meu o recepționera. Ieșise pe ușă - doar era la ea acasă - iar eu ce puteam să caut acolo. Eram dezarmat.
- Știu că aveți camerele la etaj. Așa că ce cauți? Ãsta e un palier pentru angajați
- Cred că e clar, vreau să fur ceva, o clanță de ușă poate. Încercam să vorbesc tăios dar vocea îmi tremura.
- Îmi pare rău dar eu ce pot să cred cînd cineva bîjbîie pe culoare la ora asta cînd ceilalți sunt la focul de tabără.
- Poate că nu sunt ca ceilalți și de asta nu sunt acolo. Nu eram rătăcit dar nu aveam ce face. De asta bîntuiam pe aici. Îmi cer scuze dacă v-am speriat.
Am avut impresia că puteam să bîjbîi netulburat prin vastele apartamente. Dar în fața ei eram ca o rîmă blocată în tunelul ei. Îmi umflam și dezumflam inelele fără să pot să înaintez. Aproape că m-a bucurat intervenția ei pentru că mă punea în mișcare.
Nu aveam altceva de făcut decît să mă alătur grupului. Așa că m-am cățărat pe culmea unde era focul. Acolo m-am așezat pe un buștean, am servit marshmelows, fraternizam cu dulcegăria. Erau niște rotocoale spongioase pe care le țineau pe foc într-o țepușă pînă se topeau. Luau apoi doi biscuiți și o bucată de ciocolată și, din toate astea, făceau un sandviș. Mă amuzam cît se codeau turiștii din alte grupuri pînă să vină să ceară o bucată. Aveau și ei focurile lor cu grătare sfîrîind dar veniseră americanii și trebuiau să profite. Apoi, în mijlocul cîntecelor și poveștilor, a țipat cineva. O fată a ieșit plîngand din mijlocul nostru. Era româncă și unul dintre organizatori, tot român, începuse să o pipăie. Se pare că se îmbătase pentru că îi spunea : « Știu că vrei și tu, nu te mai preface. » A intervenit unul dintre tinerii americani ca să-i dea drumul fetei. Tipul s-a executat dar ea rămăsese șocată și plîngea într-una.

În ziua următoare am fost în pădure să îmi iau rămas bun. Prinsesem un fel de rădăcini, mă obișnuisem cu liniștea. Păsările ciripeau, totul era plăcut și făcea această legătură greu de rupt. Aveam toată viața înainte dar alături de trunchiurile aliniate ale copacilor viitorul ăsta nu stătea în picioare. M-am desprins de acolo, mi-am luat rămas bun și am plecat. M-am dus la cabană mi-am strîns lucrurile, am închis camera și am plecat. Am lăsat cheia la recepție. Era aceeași tipă de seara trecută. Mi-a urat rămas bun. După asta m-am îmbarcat.
În autocar am avut de furcă cu gheata care nu se uscase. Pusesem o pungă acolo și pe măsură ce trecea timpul transpiram îngrozitor. Din fericire nu stătea nimeni lîngă mine și am putut să o scot. Ca și hainele, de altfel - pe măsura ce coboram muntele se făcea tot mai cald, neverosimil de cald.
Kia dădea din mînă în mînă un carnețel unde să ne notam adresa de mail. Nu aveam niciuna așa că am scris acolo Raskolnikov, fără adresă. Voiam să fiu amintit. Între timp ascultam descrierea dragii noastre patrii de către un compatriot.
- Pe vremea lui Ceașcă toată lumea știa că sunt niște prostii sloganele oficiale dar intrau în partid ca să se poată descurca.
Am mers mult și cu senzatia că nu aveam unde face popas, nu mă mai poticneam așa ușor pe o apă sau o priveliște.
În final, pe măsura ce ne apropiam de sediul lor (Fellowship nu știu cum), deveneam tot mai nervos. Mă vedeam plecînd de acolo cu coada între picioare pentru că nu aveam nimic de spus, nici măcar lui Kia. Așa că am șters-o, am coborît înainte să ajungem acolo.
Rămăsesem destul de necioplit. Dar, cel puțin o săptămînă sau două după, am rămas cu obiceiul de a saluta pe toată lumea, ceea ce putea să-i mire pe băieții de la bloc. Am renunțat la asta pentru că salutul era tot - nu aveam ce împărți cu alții.
În lunile care au urmat m-am gîndit să plec în State și să o caut pe Kia. Era o posibilitate îndepărtată. Mi s-a întîmplat o singură dată să o visez. Am văzut-o undeva în subteranele hotelului. Voiam să-i arăt o mașină-dragon, parcă, dar mașina, un model sport experimental, nu se mișca din loc. Odată pornită scotea un sunet infernal de parcă roțile trăgeau în direcții diferite. Știam despre ce e vorba - eu eram cel care trage în direcții opuse.