Dragă Dănuț,
Nu știu cu ce să încep, poate ar trebui să-ți mulțumesc mai întâi din tot sufletul pentru pachet. Ne sunt mai mult decât necesare toate lucrurile pe care ni le-ai trimis. De unele ne-am minunat și eu și mama, neștiindu-le utilitatea dar le-am descurcat noi până la urmă.
Tot satul fremăta la aflarea veștii că ai ajuns în Italia citez"fraudulos" cuvânt nou pentru ei acum. Iar când un microbuz a oprit în deal la școală și șoferii au întrebat de noi, s-au strâns, zicea mama, o mulțime de moșnegi și babe curioși să vadă pentru ce ne cheamă. Te laudă toți...tu ești eroul, eu...rușinea.
Ce ciudat, nu?
Despre mine ce să-ți spun? N-am aparat de fotografiat, ți-aș fi trimis o poză cu Andrei.
Aș vrea să-ți spun că mi-a schimbat viața...dar aș minți și dacă te-ai așteptat să-ți scriu cât de fericită sunt...ia-ți gândul(glumesc) .
Poate sufletul meu s-a mai îmblânzit, poate privindu-l când doarme sau cum caută cu gurița lui mică "sursa de hrană" pe care a făcut-o zdrențe de lacom ce e...simt un fior...un fior necunoscut pentru că trupul meu e folositor. E un sentiment minunat că el e doar al meu și crește...din mine.
A fost deprimant cât am stat în spital...
A fost jenant chiar, când am ieșit și ca să nu mă fac de râs, Simona, o femeie cu care am stat în salon, l-a rugat pe soțul ei să devină pentru câteva minute tatăl lui Andrei, pentru ca asistentele să aibă cui pune copilul în brațe și să nu ies chiar singură din spital. Ea ieșise cu câteva zile înainte dar a fost atât de bună să se gândească la acel moment.
N-aș putea s-o răsplătesc pentru gestul ei. Am putut însă să-i înapoiez cei zece mii de lei pe care mi i-a împrumutat. Pentru că, stând atât de mult în spital, fișa mea de internare nu a mai fost găsită și n-am putut demonstra nici cum că am plătit acea taxă pe care mi-o ceruseră la început. N-aveam bineînțeles nici o chitanță. Și degeaba am țipat, în cele din urmă, disperată de o așa absurditate.
Cu ajutorul Simonei însă, am ieșit și-ți pot spune c-am plâns de bucurie așteptând autobuzul să ne ducă acasă.
Mama nu a putut veni să mă ajute. Nici n-avea cum. Seara m-au anunțat că mă externează și a doua zi am plecat.

Stau cu barba sprijinită-n palme... afară se-aud oile venind din Iazul Dracului. Nu trebuie să mă uit...știu sigur că Olga nebuna le-așteaptă la colțul casei noastre și-o s-o aud..." ales, ales...hai Þurcano, hai...dracu' să te ia de oaie belită...nu știi unde ți-e casa?"...Apoi va vorbi cu oile ei până ajunge acasă. Olga nebuna...Ar putea într-o zi s-o pomenească cineva în vreo carte pe ea și necazul care i s-a petrecut de-a înnebunit așa deodată. Dar ce scriitor o cunoaște pe Olga?
E liniște în sat. Numai eu n-am liniște...
Sunt aproape patru luni de când am născut și-abia acum o săptămână l-am botezat pe Andrei.
Nimeni nu voia...a umblat mama săraca din poartă-n poartă dar toți se fereau...parcă făceau un păcat.
În cele din urmă, a venit în sat un preot de la o mănăstire aflată în alt oraș. Mama s-a întâlnit întâmplător cu el. A oprit-o s-o întrebe pe care drum s-o apuce spre biserică. Iar mama, cu inima învolburată i-a spus lui de necazul ei. Și n-o să-ți vină să crezi. Acel preot s-a întors în altă zi și ne-a luat pe toți trei la mănăstirea lui. Acolo ne mai aștepta o familie iar Andrei s-a trezit deodată că are doi nași...
Tu vezi ce minunați sunt unii oameni?
N-am nimic cu nimeni, nu mă interesează decât de dragul mamei ce cred ei despre mine...îmi pare rău că ea pune la suflet...
Mi-aș dori însă tare mult să plec de-aici tocmai pentru a mă feri să-i urăsc...ce rost ar avea?
Să vin la tine însă...nu poate fi vorba. Cu un copil atât de mic...ți-aș fi o povară. Aștept să treacă iarna asta și-o să-mi caut de lucru în oraș. Oriunde, ce mai contează...
Voi face naveta o perioadă și-apoi când Andrei va fi mai mare, poate voi avea alte posibilități.

În sat nu s-a schimbat mai nimic. A murit moș Nică și-mi pare tare rău după el. Stătea tot timpul, după gardul lui de i se vedea doar căciula și ochii și mă întreba mereu unde plec. Acum, s-a dus, mama a stat cu el în ultimele clipe și-am fost tare tristă o perioadă.
A trecut culesul viei, iar el n-a mai putut să mă cheme să-l ajut, așa cum făcea de obicei. Tare frumoase erau poveștile lui despre vremurile de altădată. Îl rugam mereu:
"-Mai spune-o moș Nică pe aia cu războiul...."
Acum...se odihnește-n cimitir și mă duc uneori de-i aprind o lumânare. Și mă duc des pentru că am momente când mă apucă un tremur ciudat, o spaimă sau nu știu...o neliniște care fierbe-n mine de mă trec transpirațiile. Și-atunci, dacă pot, o iau pe Hera, care deși e cam bătrână de-acum, e tare bucuroasă când o strig:
" Hera, hai să ne răcorim sufletele"
Urc într-un suflet dealul bisericii și-ajung la capătul drumului aproape fără suflu. Mă-ntind întâi în iarbă și simt cum pământul îmi absoarbe parcă toată neliniștea.
Apoi stau atârnată cu ochii în zări și-mi pare rău că trupul meu e așa mic dar sunt bucuroasă că sufletul îmi crește deodată și poate îmbrățișa cu ușurință tot ce-i place:
cer, iarbă, flori, soare...
E atâta iubire-n natură!
Ea e singura care nu-ți cere nimic, nu te întreabă, nu te judecă...te primește cu brațele deschise în sufletul ei uriaș și ți se dăruiește cu totul.
Aș vrea să fiu asemeni naturii uneori. Să fiu doar spirit, să zbor peste păduri, să cresc printre flori, să curg peste pământ ca o ploaie într-o zi caldă de vară.
Dar sunt întemnițată într-un trup neputincios și...va trebui să mai aștept.
Cobor dealul cu Hera cu tot luîndu-ne la întrecere care ajunge prima la fântâna lui Știoboranu de unde bem apă, eu din cană, ea din baltă, acea apă rece de care tu sigur n-ai uitat...apoi ne plecăm capetele amândouă, ne așezăm ținuta și coborâm în sat...umile. Suntem printre oameni, iar.
Mama mă ceartă pentru aceste clipe de evadare, zice că o să mă creadă lumea nebună.
Și ce dacă...ce știe lumea?

Ce să-ți mai scriu?
Mâine vine microbuzul în sat să ia pachetul pe care ți l-a făcut mama. Þi-a pus toate minunile, ai să vezi tu singur.
Părinții noștri sunt așa cum i-ai lăsat. Tata...sclavul pământului, doar știi...
Mama ... ajutorul meu prețios.
Mi-e milă de ea, aș face orice să o văd umblând iar țanțoșă prin sat. Dar acum...ce pot face?
Și-a pus batic pe cap de câteva luni. Degeaba am certat-o că arată ca toate țațele astea gureșe de pe-aici. Se pare că a considerat că ar fi o modalitate să mai îmbuneze gura lumii.
Privesc uneori șoseaua...acum că frunzele s-au scuturat aproape toate , se vede bine de pe prispă, ba chiar aud motorul autobuzului când pleacă din stație. Mi-e dor de toată agitația orașului, de clanxoanele mașinilor, de forfota lumii...
Aici...nu se întâmplă nimic. Mai moare un om, se mai mărită o fată...trece iarna, vine primăvara...
E un loc bun să-ți trăiești bătrânețea, e un loc nefast pentru un suflet ca al meu.
Mă așez seara-n pat și-mi zic... a mai trecut o zi...
Nu ți-am spus...Andrei, după ce l-am botezat a dormit prima noapte din viața lui. În rest dormea doar ziua...noaptea îi cântam...aveam un repertoriu care se îmbogățea pe măsură ce nopțile treceau, de ziceai că-i recital în casa noastră.
Și văzându-l cât de liniștit dormea, am plâns simțindu-mă ușurată de o povară. Cine știe...legile Domnului trebuiesc respectate.
Plâng prea ușor în ultimul timp. De la orice...nu știu ce-i cu mine...

Mi-ai trimis poze și nu m-am mai săturat să le privesc. Mama le-a prins în pioneze în bucătărie, deasupra mesei și plânge și ea mereu când dă cu ochii de ele. Suntem o familie de plângăcioși.
E superbă țara în care te afli și nici nu-mi închipui cum o fi să trăiești acolo. Scrie-mi ce fel sunt oamenii, cum sunt străzile, ce faci când ești liber...scrie-mi orice pentru că lumea mea imaginară nu mai există...n-am cărți, am terminat tot ce se putea citi din biblioteca comunală...hm!...și-mi vine să râd, m-am apucat de citit "Vămile văzduhului" iar după ce-am terminat cele trei volume groase, "Mântuirea Păcătoșilor", cartea aceea ce mi-a dat-o doamna Vlădău când eram copii și mă chema s-o ajut la curățenie. De la acea carte însă m-am ales cu o mulțime de coșmaruri.
Mi-e dor să ascult o slujbă la biserică dar din păcate...nu mă pot duce. Îți dai seama...ar fugi toți să nu se contamineze cu microbul"copil din flori"...
Îmi vine să râd uneori de ei și de prejudecățile lor naive.

Mă opresc o clipă din scris și mă uit pe geam. Nu știu pe cine aștept să vină...pe nimeni, dar am căpătat un tic asemeni lui moș Nică, Dumnezeu să-l ierte...
Ce s-a ales din mine și din visele mele?
Mă văd cu ochii minții ...în fața școlii generale, în ultima zi de școală a clasei a opta. Stăteam pe gard eu cu Roland ,așteptându-i pe ceilalți să mergem la filmul ăla "Sandokan -Tigru malaezian"... vorbind despre viitor.
Se zvonea pe-atunci, că-n anul 2000 va veni sfârșitul lumii iar noi doi calculam cam câți ani vom avea atunci și ce vom apuca să facem. Eu îl contraziceam..." n-o să fie nimic, ai să vezi".
Și-acum ne scriem. Am râs de el într-una din scrisori întrebându-l ce a făcut când a fost acea eclipsă de soare.
E afacerist. Are un magazin doar al lui și-i merge bine.
De ziua mea am primit o scrisoare de la el și mi s-a părut ciudat de greu plicul. Erau o pereche de cercei minunați.
Nu-i port însă...ce rost ar avea? Îi țin în vitrina noastră care încă mai miroase a parfumul ăla cu care se dădea tata după ce se bierberea.
Trăiesc din amintiri...și nu știu dacă e tocmai bine.
Afară s-a întunecat de-acum și s-a pornit vântul. De după-amiază am văzut norii cum cucereau Dealul Măriei. I-a adus vântul deasupra satului nostru și probabil nu va mai dura mult și va ploua...nu va mai dura mult și va ninge.

M-am oprit...Lui Andrei îi e foame, mă ridic să-i mai dau o porție din mine...e tare plăcut când îl simt la piept nici nu-ți poți închipui ...și-mi pare rău că nu ai prins etapele lui de debut în lume. Nu prea am la cine să alerg și să plictisesc cu noile descoperiri..."uite...râde, gângurește, se rostogolește, e furios, e fericit"...

O să închei de-acum și-așa e o învălmășeală de gânduri toată scrisoarea...la fel cum e în sufletul meu.
Observ însă că e mult mai ușor să-ți scriu unele lucruri...decât mi-ar fi fost să ți le spun...poate tot din același motiv pe care l-ai invocat și tu...
...nu suntem față în față...
Mi-e dor de tine...fă cumva și trimite minunea aia de telefon mobil de care vorbești...nici nu-ți mai știu glasul...
Să ai grijă de tine...eroule!
a ta soră
Ana