Copiii nu stau pe loc, nu merg la pas, nu se plimbă.
Copiii fug.
Dacă-i spui unui copil să-ți aducă nu știu ce de nu știu unde, chiar dacă îi precizezi răspicat că nu e nicio grabă, el, totuși, aleargă. Nu din complezență sau considerație sau din mai știu eu ce. Nu. În realitate, el nu e deloc grăbit.
Dar e copil.
Deci, fuge.

Mă aflu în curtea școlii. E pauză.
Nu vă puteți închipui ce e aici.
Vreo două sute de copii, aleargă. E ca și cum ai derula foarte rapid filmul unei savane tropicale văzută de sus. Și praf, cât vezi cu ochii.
Se mută dintr-o parte în alta a imensului platou de beton cu o viteză uluitoare.
Þipă, urlă, chiuie, zbiară, râd, plâng, cântă, imită sunete, rag, hohotesc, mestecă, scuipă, fornăie, râgâie.
Am venit să o iau pe Teodora de la școală cu o oră mai devreme. E vineri și plecăm într-o excursie la munte.
Nu-i vorbă, am dat de ea, dar mi-a pasat ghiozdanul și m-a rugat să o mai las zece minute că e încă pauză. Să se joace cu copiii.
Acum nu mai dau de ea. Fulgeră din când în când în raza mea vizuală, la diferite distanțe, în diferite zone ale platoului.
E într-un grup de fetițe.
Fugăresc, normal, niște băieți. Aceștia urlă ca din gură de șarpe. Deci, le place.
- Noi nu ne jucăm cu băieții !, i-a spus odată Andreei, o prietenă de la bloc.
Teodora e în clasa întâi. Andreea e într-a șasea.
- Fugim după ei și, când îi prindem, îi batem !
- Noi fugim de ei. Când ne prind ne ciupesc.
- De ce să-i bateți ?!, a întrebat-o Dana, mama ei, în timp ce spăla o farfurie.
- De-aia !
„De-aia !” este o replică foarte frecventă în vorbirea copiilor. Cam cum aleargă.
- De ce nu-ți iei rochița cu buline ?
- De-aia !
- De ce nu mănânci și zarzavatul ?
- De-aia !
- De ce nu te joci în cameră ?
- De-aia !
Replica nu are un conținut agresiv, sau depreciativ, sau peiorativ. Pur și simplu este un răspuns. Aproape o axiomă. Face parte din simțirea copilului. Adică, el nu-ți poate explica de ce nu are chef să facă anumite lucruri. Dar îți răspunde „De-aia !”, ca și cum te-ar ruga să-l crezi pe cuvânt că există un motiv foarte serios.
- Adică cum „De-aia !” ?, o întreb eu, câteodată, pe Teodora.
Dă din umeri.
- De-aia !
Apoi, fuge.
Vezi-Doamne, Andreea are prieten. Dezvăluirea a uluit-o pe Teodora. Prietenul e în clasa a opta. Normal.
- Ești prietenă cu un băiat?
- Da !
- De ce ?
- De-aia !
Culmea, răspunsul a mulțumit-o. Probabil, conține în el diverse informații cum ar fi: pentru că toate colegele au prieten, pentru că e rușine să nu ai prieten în clasa a șasea, pentru că. Pentru ea a fost clar. Nu a mai pus întrebări suplimentare.
Mare minune.
Sună soneria. Recreația a luat sfârșit.
Într-un iureș de să-ți spargă timpanele, copiii aleargă, se lovesc, se calcă în picioare, care să intre mai repede în școală. Doar într-un colț al platoului, un grup de elevi, din ciclul superior, mai tândălesc o vreme să se înțeleagă între ei, apoi se fac nevăzuți într-o direcție complet opusă școlii.
Chiulesc.
De ce ?
De-aia !
Rămânem doar noi doi pe platou.
E departe, în capătul opus. Micuță. Se îndreaptă spre mine în rochița ei în pătrățele roz. Dacă ați vedea-o…
Evident, în fugă.
Roșie și transpirată, gâfâie și abia reușește să-mi spună:
- Suc !
O strâng în brațe și o pup. E fierbinte și miroase frumos. A copil prăfuit.
Luăm suc. Bea pe nerăsuflate o jumătate de sticluță, apoi mi-o întinde să o țin eu. Trebuie să aibă mâinile libere. Să se poată exprima.
Mergem spre mașină. Pardon. Eu merg, ea fuge.
N-au pic de liniște copiii ăștia. Probabil, de-aia cad lați seara.
Rulăm.
- Când plecăm la munte?!
- Cum ajungem acasă, faci duș, te schimbi de haine și pornim. Mami ne așteaptă.
- Nu fac duș.
- De ce ?
- De-aia !
Rulăm.
- Schimbă muzica. Asta nu-mi place.
- Nu vreau !, mă enervez.
- De ce ?
- De-aia !
Rulăm.